Începutul unei povești de viață

„Dacă aș îndrăzni să mă plâng, povestea George Enescu lui Bernard Gavoty, jurnalistul francez care i-a dedicat câteva ore bune de discuție,  aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (...)În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea.”

Copilăria

George Enescu s-a născut într-o familie bună dintr-un sat mic, pe dealurile Dorohoiului, Liveni.

Tatăl lui, Costache, era administrator de moșie, după ce muncise câțiva ani ca învățător și era un om educat: vorbea franceză, știa latină, cunoștea istoria muzicii și a românilor și moștenise o voce incredibilă, de tenor.

Mama lui George, Maria, știa să cânte la pian și la chitară, terminase pensionul de fete de la Cernăuți, însă era o fire extrem de fragilă și mai degrabă mistică. Cu atât mai mult cu cât, până la vârsta de 30 de ani, când i-a dat viață lui George, înmormântase 7 copii, morți la naștere ori la foarte puțin timp după ce au venit pe lume.

„Mama m-a îngrijit cu idolatrie – spune tot Enescu. Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă.”, continuă George Enescu în dialogul de maturitate cu jurnalistul francez.

Copilul genial

George Enescu a moștenit un auz absolut, iar cei care povestesc despre el pomenesc de faptul că imita perfect la vioară orăcăitul broaștelor ori „gazul când iasă pă țeavă”.

Mulți ani mai târziu, când era muzicianul favorit al Reginei Elisabeta, o încânta uneori, în serile liniștite de la Peleș, imitând la vioară diverse viețuitoare.

Memorie prodigioasă

George Enescu a dovedit de foarte mic o memorie muzicală, dar și vizuală prodigioase. Dincolo de faptul că la 4 ani știa să citească, să scrie și să socotească, era suficient să asculte o singură data o bucată muzicală pentru a o reproduce apoi impecabil, spre amuzamentul familiei și al lăutarilor din zonă.

Așa se face că la maturitate putea dirija toată opera lui Wagner din memorie ori putea cânta 62 de volume din Bach pe dinafară.

Copilul genial

La vârsta de 5 ani Enescu este audiat de un compozitor și profesor de muzică vestit din Iași, Eduard Caudella.

Dialogul dintre cei doi este remarcabil. Profesorul îi cere puștiului să interpreteze o bucată muzicală, iar micuțul Enescu îi răspunde: „de ce nu-mi arăți întâi ce știi mata?”.

Profesorul trece ușor peste obrăznicia puștiului și, doi ani mai târziu, face o insistentă recomandare ca micuțul să fie trimis la școala de muzică în capitala Imperiului Austro-Ungar.

Adolescența lui George Enescu. Studiile la Viena și Paris

George Enescu are 7 ani și este admis ca student la Conservatorul din Viena. Era a doua excepție de vârstă vreodată permisă de această prestigioasă instituție de învățământ, care nu accepta la studii copii sub 14 ani.

Familia Enescu, după eforturi financiare uluitoare, se mută cu totul la Viena: mama, tata, micul George și bona. Aceasta din urmă, mademoiselle Lydie Cèdre, avea să devină o prezență esențială în viața lui, câtă vreme, la scurt timp după instalarea lor la Viena, mama se îmbolnăvește grav și se întoarce în țară.

Mademoiselle Lydie este cea care se ocupă ca băiatul să ajungă la studiile de vioară, să facă progrese la limba franceză ori să se plimbe prin Grădina Publică din Viena, dar și la frizer, la fotograf ori la bazinul de înot. Și tot ea este responsabilă pentru celebrul deja apelativ, Jurjac.

La vârsta de 10 ani George Enescu susține un concert privat în fața împăratului Franz Josef. Absolvă Conservatorul din Viena la 12 ani, cu medalia de argint și pleacă la Paris, unde își continuă studiile.

Începe să compună, iar la 15 ani scrie Poema Română. Un an mai târziu asistă la punerea ei în scenă, în Paris, cu bagheta unui dirijor celebru al momentului, Edouard Colonne.

Revine în București, unde începe să dea lecții de vioară și ajunge în cercul restrâns al favoriților Reginei Elisabeta, poeta Carmen Sylva, care îl invită adesea la Peleș pentru concerte și serate încântătoare.

La 20 de ani se face cunoscut în rândul muzicienilor și impresarilor din Europa pentru câteva dintre compozițiile renumite și acum, Rapsodia română, Suita nr.1 pentru orchestră. Începe turnee în mai multe țări europene și duce o viață extrem de activă între Paris și București.

Primul război mondial îl prinde în țară, unde rămâne cu o serie de proiecte care îl aduc în fața publicului ca dirijor (pune în scenă Simfonia a IX-a a lui Beethoven, pentru prima dată în audiție integrală în România), dar și ca organizator și finanțator al Premiilor George Enescu.

Iubirile lui George Enescu

Într-o noapte de Revelion a anului 1914, când George Enescu era invitat să susțină un concert la curtea Regelui Ferdinand, prințesa Maruca Cantacuzino l-a remarcat, l-a abordat, iar acest lucru avea să le schimbe amândurora viețile.

„Bărbat, zeu sau demon, notează prințesa în jurnalul ei, este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa”

Dragoste la prima vedere, intensă și mistuitoare povestesc biografii, atât pentru Maruca, una dintre cele mai frumoase prezențe aristocratice ale vremii, cât și pentru compozitorul deja celebru în toată lumea muzicală.

Enescu este însă nevoit să se întoarcă de urgență la Paris, iar Maruca rămâne în București, neconsolată, la limita depresiei și în pragul sinuciderii.

Maria Rosetti Tescani a devenit prințesă la vârsta de 18 ani, prin căsătoria cu prințul Mihail Cantacuzino, fiul cel mare al lui George Grigore Cantacuzino („Nababul”) și moștenitorul Palatului Catacuzino, din calea Victoriei.

Infidelitățile Prințului și chiar o relație cu sora ei, o duc în pragul disperării pe Maruca și cere divorțul. Cedează însă rugăminților Prințului și, de dragul celor doi copii, Alice și Constantin, rămân împreună.

După câțiva ani însă, în 1927,  Prințul își pierde viața într-un accident de mașină. Nu la mult timp tinerei văduve i se trezește o poftă de aventură și începe o relație interzisă cu profesorul și filozoful Nae Ionescu.

Pentru acesta însă aristocrata, proaspăta moștenitoare a Palatului Cantacuzino și a unei importante averi, era mai mult un trofeu, așa încât, după 5 ani pune capăt relației. Lucru care o duce din nou în pragul disperării și încearcă să se sinucidă. Accidentul cu acid sulfuric îi lasă o cicatrice pe față pe care, pentru tot restul vieții, avea să o acopere în public cu o voaletă.

George Enescu aude despre drama femeii și se ocupă personal de internarea ei într-un sanatoriu care să o ajute să se echilibreze emoțional. Relația lor, atunci începută și pecetluită administrativ în 1938 avea să țină până la sfârșitul vieții compozitorului.

Maruca, cu trei ani mai mare decât George Enescu, i-a supraviețuit acestuia încă 13 ani, la Paris, în micul apartament sărăcăcios în care și-au trăit exilul după plecarea definitivă din România.

Casele lui George Enescu

Memoria lui George Enescu poate fi invocată în mai multe locuri din țarp cu care a avut legătură direct ori prin soția sa, prințesa Maruca Cantacuzino.

Pe Calea Victoriei din București se află Palatul Cantacuzino care adopostește, printre altele, câteva dintre cee mai valoroase amintiri ale lui Enescu. În spatele muzeului se află casa în care au locuit amândoi, după căsătoria din 1938 și până la plecarea din România.

În 1926, după primul turneu în America, George Enescu începe construcția, după ideile sale și planurile arhitectului Radu Dudescu, a Vilei Luminiș, din Sinaia.

Este locul unde lord Yehudi Menuhin a început studiul cu mentorul său, George Enescu.

În Liveni, la 15 km de Dorohoi a fost amenajată o casă memorială care a conservat amintiri din copilăria artistului, iar la Tescani, în conacul în care s-a născut Maruca Cantacuzino, locul în care Enescu s-a retras să definitiveze „Oedip” singura operă pe care a semnat-o compozitorul și pe care i-a dedicatat-o Marucăi, a fost amenajată o a patra Casă Memorială George Enescu.

Viorile lui George Enescu

„Catedrala” așa se numește vioara care i-a aparținut lui George Enescu, mai mare decât un Stradivarius și cu un sunet mai grav, de catedrală gotică, opera a celebrului lutier Guarneri și care acum poate fi auzită în concertele violonistului Gabriel Croitoru.

George Enescu și-a făcut prima vioară, dintr-un băț și o ață la vârsta de 3 ani, povestea el în dialogul cu Bernard Gavoty. Puțin mai târziu a primit în dar o vioară de jucărie pe care a aruncat-o în foc pentru că nu scotea niciun sunet. De atunci, zeci de viori i-au trecut prin mâini, însă doar câteva le-a ținut aproape și se află expuse la Muzeul George Enescu din Capitală, așa cum sunt cele două instrumente create de un celebru lutier francez, care a creat special pentru George Enescu viorile pe măsura și nevoile maestrului.

Prăjitura Enescu

Cofetarii de la Capșa au creat, în onoarea lui George Enescu (căruia se pare că îi plăcea combinația de ciocolată-portocală), o bomboană din ganache de ciocolată neagră, îmbrăcată într-un strat crocant de ciocolată. Deasupra, aceasta avea o bucată de portocală confiată, pe care au desenat, tot cu ciocolată, o cheia sol.

Ana Consulea a transformat această bomboană în prăjitura George Enescu - o variantă contemporană a bomboanei - cu ingredientele și tehnicile de azi: mousse dens de ciocolată 72%, inserție de portocale confiate, glasat fin, și blat de cacao însiropat în Grand-Marnier.

Mai multe puteți descoperi accesând

https://zexebraserie.ro/#prajituri