Andreea Alexandru, femeia care a lăsat Bucureștiul pentru „un cal de la Letea” ce a făcut-o să descopere sensul iubirii, al toxicității relațiilor și al femeii Alpha și a învățat-o să renască

Andreea Alexandru: „Unora dintre ei am reușit să le induc dorința de-a merge mai departe și acum sunt studenți și vin în continuare și mă ajută pe durata vacanțelor”

Ce se întâmplă la Perla?

Am avut și avem proiecte minunate aici. În mai-ul pandemiei omul care-mi era alături atunci a venit cu ideea de a face ceva pentru cei mai amărâți din zonă. Așa a plecat colaborarea noastră cu un azil de bătrâni și centru de zi pentru copiii din zonă, unde, și acum, asigurăm prânzul pentru 100 bătrâni și 100 copii. Așezământul e condus de un preot tânăr, minunat, cinstit și curat. L-am susținut, după puteri, în câte direcții am putut. Și anul acesta, de Crăciun, copiii de la așezământ ne vor cânta colinde și mi-am rugat oaspeții să aducă câte un mic cadou, cât să le încropim și lor un mic dar de moș.

Am recrutat și crescut elevi din liceul de profil din zonă și facem asta în continuare. Unora dintre ei am reușit să le induc dorința de-a merge mai departe și acum sunt studenți și vin în continuare și mă ajută pe durata vacanțelor, cu vibe bun și cu povești frumoase din noua lor viață.

Am împins oamenii să-și învingă fricile și să facă ceea ce-și doresc. I-am pus în situații grele, care i-au obligat să citească, să învețe, să caute și să încerce.

Andreea Alexandru: „Nimic, crede-mă nimic, nu se compară cu lacrimile de bucurie ale unui om care merge, după ani de cârje, ale unui om care flexează mâna”

Cum ai făcut baza de tratament?

Dintr-o întâmplare! Era pe lista mea, mi-a fost clar de la început că nu pot exista fără baza de tratament într-o stațiune balneo. Dar n-aveam bani nici să trecem strada, de unde să investim în aparatură. Și Universul mi-a zâmbit îngăduitor și mi-a trimis oameni de la care am învățat ce și cum să fac, oameni care mi-au deschis uși pentru că țin cu adevărat la mine, pentru că mă apreciează pentru omul din mine. Și am făcut baza, și apoi din nou norocul. Știam că dacă vreau să fim văzuți trebuie să oferim ceva spectaculos, altfel. Printr-o întâmplare fericită am cunoscut-o pe Alina Dumitru, mulțumesc Ionuț Iftimoaie, și prin ea pe soțul ei, Ciprian Samarghitan, un kinetoterapeut pe cât de valoros, pe atât de modest. Ciprian a dus baza la alt nivel. Nimic, crede-mă nimic, nu se compară cu lacrimile de bucurie ale unui om care merge, după ani de cârje, ale unui om care flexează mâna. Nu știu dacă înțelegi, flexăm zilnic mâna, fără să realizăm măcar o secundă cât de mult înseamnă acest lucru pentru cei ce nu-l pot face, unui om care învață să meargă după un AVC. Nimic nu se compară. Am strâns în jurul meu o mână de mentori extraordinari, care se investesc în oamenii de aici și cresc odată cu ei.

Și așa ați ajuns pe coperta Național Geographic Traveler?

Am ajuns pe coperta Național Geographic Traveler, da, un vis frumos. E atât de frumoasă și spectaculoasă țara noastră, aproape de perfecțiune, singura ei meteahnă, probabil o glumă a universului, este că este populată de o mare superficialitate. E superb Slănicul, este o mică așezare într-o găleată de pădure. Are o istorie fantastică, dar oamenii nu vor să cunoască. A trecut prin războaie, l-a auzit pe Enescu în primul lui concert, e în scrierile lui Creangă, ale lui Vlahuță și Bacovia, a văzut regi, a însănătoșit oameni. Mă bat cu o lume întreagă să arăt frumusețea acestui loc și o voi arăta, încet, cu răbdare.