Câți bani de buzunar trebuie să dăm cu adevărat copiilor?

Cele mai recente discuții aprige cu Andrei, adolescentul meu în vârstă de 16 ani au pornit de la bani. Bani de buzunar, bani pentru anumite bunuri (haine, pantofi, gadget-uri) pe care și le dorește, bani pentru mese în restaurante sau cafenele pe care eu le consider total nepotrivite vârstei lui să le viziteze fără noi, părinții. Dar care erau frecventate de amicii din gașca lui, colegi de școală, ai căror părinți nu sunt deranjați de aceste escapade, ba mai mult, le oferă bani extra să meargă acolo.

Uneori am avut impresia că banii solicitați de el nu erau pentru lucruri sau experiențe personale independente de gașca lui. Pantofii Yeezy sunt foarte cool (deși dacă nu îi apuci pe canale oficiale, pot costa sume exorbitante) dar sunt și bilet sigur de intrare în ,,gang”. La fel hainele Bape și alte trăznăi de care oricum nu auzisem până la această perioadă.

Intervine întrebarea legitimă: ,,Câti bani  de buzunar trebuie să dăm cu adevărat adolescentului”. Fără a-l exclude social dar și pentru a îi dezvolta simțul de mic administrator al finanțelor personale. Folosim banii ca metodă de constrângere? Cum ne învățăm copiii să știe cum să reacționeze în fața micilor abuzuri legate de bani la care pot fi supuși de prieteni. Am stat de vorbă ci Alina Milea, psiholog și psihoterapeul cognitiv-comportamental.

Este bine știut că în perioada adolescenței, tinerii au nevoie să fie acceptați de gașca din care își doresc să facă parte. Sunt banii un element care îi asigură adolescentului siguranța de sine în raport cu prietenii săi sau mai degrabă răspund nevoilor personale reale?

Într-adevăr, este foarte important pentru adolescenți să fie acceptați de gașcă. Din acest motiv, există posibilitatea ca tinerii să creadă că dacă nu țin pasul cu prietenii în privința bunurilor materiale pe care le posedă (îmbrăcăminte la modă, gadget-uri etc.) și a cheltuielilor există posibilitatea să nu fie acceptați de grup. Într-o oarecare măsură, temerea copilului este justificată. Totuși, siguranța de sine a adolescentului nu trebuie să fie direct proporțională cu  resursele sale materiale. Siguranța de sine provine din sentimentul valorii personale, din convingerile interne formate de-a lungul copilăriei că ești suficient de bun pentru a fi acceptat  exact așa cum ești. Când copilul introduce implicații emoționale legate de nevoi materiale sau lipsuri personale într-o relație de prietenie, această relație este una condiționată, se reduc șansele de a evolua spre o relație autentică.

Adolescența este perioada în care copilul învață cu adevărat ce este prietenia și are nevoie să experimenteze și succesul și eșecul. Dacă în această perioadă se formează convingerea că ai nevoie de mai mulți bani pentru a fi acceptat, adolescentul va deveni un adult care se valorizează excesiv prin statut și bunuri materiale.

Adolescentul va prelua modelul părinților

Pe de altă parte, e firesc să existe „pachetul de bază” al copilului, utilitățile la care orice copil are dreptul pentru că se încadrează în normalitatea mediului în care trăim. Când există diferențe foarte mari între copii din punct de vedere al vestimentației sau al bunurilor pe care le dețin, copilul se poate simți inadaptat pentru că nu este „la fel ca ceilalți”, se poate simți fundamental diferit și este posibil ca acest lucru să-i influențeze stima de sine.  Fără să i se satisfacă toate poftele, este important pentru copil să nu se simtă inferior celorlalți, acest lucru i-ar putea afecta procesul de socializare. Copiii tind să se conformeze normelor și le place să-și imite prietenii. Pachetul de bază diferă de la un copil la altul în funcție de posibilitățile părinților și de valorile și convingerile personale ale acestora legate de bani.

Copilul tinde să preia de la părinți aceste convingeri formându-și prin modelare nevoile personale. Dacă își vede părinții cheltuind foarte mulți bani pe lucruri care nu le sunt cu adevărat necesare va internaliza convingerea că ai nevoie să cheltuiești mult pentru a te simți bine.

Educația financiară poate începe la 4 ani

La ce vârstă este un copil pregătit real să înceapă să strângă bani inițial la pușculiță? Când ar trebui să înceapă un părinte să își educe copilul în privința valorii banilor?

Condițiile socio-economice ale familiei și educația referitoare la bani fac parte dintre experiențele copilăriei și sunt foarte importante pentru dezvoltarea noastră spre maturitate. Educația financiară înseamnă cunoștințe, abilități și încredere. Presupune înțelegerea conceptului de finanțe, ce sunt banii și la ce folosesc ei, cunoștințe despre administrarea lor, deprinderea  de a te folosi de bani, motivație, precum și încredere că ai capacitatea de a aplica în viața reală educația financiară dobândită pentru a-ți atinge scopurile care țin de starea de bine personală. Acesta este un proces care durează de-a lungul vieții și poate începe în momentul în care copilul introduce prima monedă în pușculița proprie.

Copilul devine conștient de noțiunea de bani aproximativ în jurul vârstei de patru ani, atunci când realizează că banii pe care părintele îi cheltuiește îi permit să obțină ceea ce își dorește – jucării, dulciuri etc. La această vârstă, gândirea are un caracter magic și copilul tinde să creadă că portmoneul părintelui este un sac fără fund, că este suficient să-l deschizi pentru a obține tot ce-ți dorești. Acum este momentul potrivit pentru a începe educația financiară, cu noțiuni simple pe înțelesul copilului. Copilul va înțelege astfel că este nevoie de timp pentru a aduna ban cu ban în pușculița sa pentru a strânge o anumită sumă, cu ajutorul căreia își va satisface o dorință. Acest lucru îi va permite să învețe să amâne obținerea unui lucru pe care și-l dorește, crescându-și astfel toleranța la frustrare și îi va crește sentimentul de încredere în urma faptului că el singur a reușit să-și satisfacă o nevoie personală.

Copiii care nu au primit educație financiară riscă să devină adulții cu mai puțini bani în buzunar

Studiile existente confirmă legătura dintre educația financiară și gradul de dezvoltare economică. Există foarte multe studii care susțin importanța educației financiare și care arată că persoanele care nu au beneficiat de acest tip de educație acumulează mai puține resurse financiare, tind să cheltuiască mai mult, plătesc servicii mai scumpe și este puțin probabil să facă investiții profitabile de-a lungul vieții.

Cum putem ajuta adolescentul să învețe să administreze corect banii?

Orice tip de educație, implicit și cea financiară, este menită să ducă la autonomia persoanei. Din păcate, la noi această sarcină revine exclusiv părinților. Dacă părinții au ei înșiși carențe în ceea ce privește relația cu propriile finanțe le va fi mai greu să transmită copiilor cunoștințe utile despre bani sau, mai rău, nici nu vor fi conștienți de faptul că depinde de ei să ajute copilul să acumuleze cunoștințe în acest domeniu și să-și formeze convingeri funcționale. Multe țări au dezvoltat programe naționale de educație financiară, există site-uri cu informații utile și chiar jocuri pentru copii cu ajutorul cărora acumulează cunoștințe financiare. De exemplu, în Noua Zeelandă (www.sorted.org.nz), în Australia (www.moneysmart.gov.au) sau  în Marea Britanie (www.pfeg.org).

Adolescentul trebuie să învețe să cheltuie bani în beneficiul său, iată cum!

Adolescentul are nevoie să învețe cum să cheltuiască în beneficiul său banii pe care îi primește, importanța economisirii, construirea unui buget personal în funcție de necesități, precum și cunoștințe despre investiții. De asemenea, are nevoie să exerseze să cheltuie proprii bani pentru a-și crește încrederea în abilitățile sale de a gestiona resursele financiare.

Câteva modalități prin care părinții pot ajuta copilul să învețe să administreze corect banii pot fi următoarele:

Părinții să fie deschiși față de copii cu privire la sumele pe care aceștia le câștigă lunar, la bugetul familiei, să le arate cum reușesc ei să prioritizeze cheltuielile în funcție de nevoi și dorințe. Copiii au nevoie să afle care este suma necesară pentru acoperirea nevoilor de bază și cât la sută reprezintă această sumă raportată la bugetul lunar al familiei.

Deasemenea pot încuraja copiii să țină evidența sumelor cheltuite (există aplicații pentru așa ceva) astfel încât la final de lună să poată avea o discuție care îi va ajuta să devină conștienți de propriile  tipare de cheltuire a banilor. Poate că adolescentul mănâncă foarte mult junk food când iese cu prietenii sau cheltuiește prea mult cumpărându-și lucruri de care nu are nevoie cu adevărat.

Pot să îi arate copilului  importanța economiilor și să îl încurajeze să economisească o parte din suma lunară pentru a putea cumpăra ceva ce își dorește foarte mult (un bilet la un festival, un joc, un obiect de vestimentație).

Pot să discute cu copilul despre raportul calitate-preț, să îl învețe cum să facă research înainte de a lua decizia de a achiziționa un lucru.

Îi pot da copilului anumite responsabilități financiare, cu ar fi să își achite singur abonamentul la internet sau la telefon.

Pot încuraja adolescentul să își găsească un job part time pe durata unei părți din vacanța de vară. Acest lucru îl va ajuta pe copil să înțeleagă mai bine cum se câștigă banii și îi va oferi plăcerea de a cheltui ceea ce a câștigat el însuși.

Sărăcia nu este o virtute!

Nu în ultimul rând, părinții își pot conștientiza propriile convingeri legate de bani. Aceste convingeri  stau la baza stilului propriu de a gestiona finanțele, le influențează deciziile cu privire la cât și cum cheltuiesc și sunt transmise mai departe copiilor. Exemple de asemenea convingeri disfuncționale ar putea fi: „sărăcia este o virtute”; „banii se câștigă greu, cu sudoarea frunții”; „banii sunt murdari”; „banii nu aduc fericirea”; „nu trebuie să te fălești că ai bani”; „mai bine sărac și cinstit”; „bani mulți, probleme multe” etc.  Aceste credințe culpabilizante referitoare la bani, adesea inconștiente, vin la pachet cu o serie de emoții neplăcute legate de resursele finaciare. Sentimentul de vinovăție în relația unei persoane cu finanțele proprii o poate împiedica să se evalueze corect, să ceară un salariu corespunzător pregătirii și competențelor sale sau să pretindă o promovare sau o mărire de salariu.

Să ne învățăm adolescentul să își exprime punctul de vedere!

Cum îl putem ajuta să aplice în relația cu amicii săi principii sănătoase de genul a-și achita doar ce consumă nu să participe la cheltuieli care nu îi aparțin?

Adolescentul care cedează la presiunea grupului de prieteni participând la cheltuieli care nu îi aparțin întâmpină greutăți în a se exprima asertiv. Această problemă se structurează de obicei în familie. Unii părinți sunt autoritari, știu întotdeauna ce e bine și ce nu pentru copil,  nu permit copilului să se exprime liber, să aleagă pentru el, să ia decizii mai bune sau mai puțin bune, nu acceptă să fie contraziși de către copil. Astfel, copilul nu are ocazia să învețe să se afirme într-un cadru securizant, să-și dezvolte propria identitate și propriile limite în raport cu ceilalți și va întâmpina probleme în cadrul procesului de socializare. Copilul crede că „a spune nu” este ceva rău, are impresia că dacă refuză celălalt se va simți jignit, îl va judeca sau își va retrage prietenia.

Atunci când copiii sunt încurajați de părinți să-și exprime punctul de vedere și sentimentele în orice ocazie, când li se permite să exerseze în familie comunicarea asertivă își dezvoltă încrederea de a fi în contact cu propriile nevoi și de a-și exprima propriile opinii. Ei învață să accepte discuțiile în contradictoriu în relațiile lor și nu le este teamă de starea de disconfort generată de încercarea de a găsi un compromis, când există diferențe de opinii. În loc să perceapă discuțiile în contradictoriu ca pe o problemă, ei le vor considera un lucru pozitiv.

Care trebuie să fie atitudinea părintelui atunci când adolescentul alege să cheltuie sume exorbitante pe anumite bunuri (haine/jocuri/etc) insă din economiile sale? Trebuie să reducă banii de buzunar astfel încât să îl constrângă să nu mai cheltuie?

Cheltuirea unor sume exorbitante pe obiecte care nu le sunt necesare se încadrează în comportamentele compulsive. Acești copii nu se pot abține de la cheltuieli exagerate deoarece în felul acesta obțin starea de bine de care au nevoie. Asemenea comportamente apar de regulă la copiii pe care părinții i-au răsfățat de la vârste fragede copleșindu-i cu jucării și alte bunuri materiale mai mult sau mai puțin potrivite cu nevoile și dorințele lor, așa numiții „săraci copii bogați”. Părinții încearcă în acest fel să-și exprime dragostea față de copil dar adesea este doar o modalitate de a compensa o indisponibilitate emoțională sau/și  fizică. Lipsa unei relații autentice cu părintele, bazată pe o prezență afectivă totală îl poate determina pe copil să fie „avid” după bunuri materiale crezând că aceasta este o modalitate de a obține ceea ce are nevoie. Atunci când nu îi sunt îndeplinite nevoile emoționale de către părinți, copilul poate dezvolta sentimentul că nu este suficient de bun. Astfel apare un sentiment de inadecvare și copilul va supracompensa acest sentiment deplasând nevoia de respect de sine asupra mediului. Copilul a internalizat convingerea că sentimentul propriei valori este legat de cât de mult are un om.

Părintele care se confruntă cu o asemenea situație va tinde să rezolve problema „practică” – suma primită este prea mare, reduc suma și constrâng copilul să nu mai cheltuie, ignorând adevărata problemă, cea „emoțională” – ce îl determină pe copil să cheltuie atât de mult, care este partea mea de responsabilitate  ca părinte, cum s-a ajuns la această situație, ce are nevoie cu adevărat copilul meu, cum pot eu să aflu care este nevoia lui reală și să i-o îndeplinesc?

Banii de buzunar ar trebui să constituie un element de șantaj al părintelui în raport cu copilul? Adică acordarea să fie condiționată de un anume comportament?

Un copil căruia îi sunt satisfăcute nevoile materiale de bază va considera banii de buzunar  ca un cadou din partea părinților și va înțelege că părinții îl consideră suficient de matur și responsabil pentru a lua singur decizii legate de bani. Bineînțeles că deciziile luate nu vor fi mereu cele mai bune și uneori nu vor fi pe placul părinților. Copilul are dreptul să greșească, să învețe în urma consecințelor naturale și să fie susținut de părinte în acest proces de învățare. Dacă părinții condiționează primirea banilor de buzunar de un anume comportament, copilul va simți că i se retrage încrederea, că și-a dezamăgit părinții, că a greși e ceva inadmisibil.

Părinții care obișnuiesc să adopte practici parentale de genul pedepselor și recompenselor nu ar trebui să folosească același lucru și ca recompensă, și ca pedeapsă. Consider  pedepsirea copilului  o metodă pedagogică perimată, de pe urma căreia nimeni nu are de câștigat. Pedepsele și folosirea șantajului pentru a-l face pe copil să se simtă vinovat sau pentru a-l domina nu sunt caracteristicile unui parentaj eficient, ci trăsăturile unui stil parental autoritar.

Comportamentele nepotrivite ale copilului sunt semnale că nevoile sale emoționale nu sunt satisfăcute. În aceste momente copilul are nevoie de părinte pentru a fi de partea sa. Părintele trebuie să știe să pună limite unui comportament neadecvat cu un amestec de fermitate și blândețe transmițând copilului mesajul că este iubit și valoros, că nu se pune semnul egal între comportament și ființa sa.