Căutare

Share this article

În urmă cu 16 ani, Dana Războiu era crainica jurnalului principal de știri de la TVR. La vremea respectivă a ieșit public și a declarat că a fost lovită de soțul ei, fostul ministru al Sănătății, Ovidiu Brânzan, această declarație fiind însoțită de un certificat medico-legal și de plângere la poliție. A fost un moment în care majoritatea femeilor au rămas șocate. Nimeni nu făcea asta, nimeni dintre persoanele publice. Cum să ieși să spui că ai fost abuzată fizic de soț? Rufele murdare nu se spală în public, așa am fost învățate acasă.

Probabil așa a fost învățată și Dana Războiu, însă ea nu a vrut să accepte acest statut. Deși avea un copil mic, a divorțat și a încercat să-și vadă mai departe de viața ei.

Un timp mai târziu, Dana Războiu s-a căsătorit cu Bogdan Enoiu, șeful uneia dintre cele mai mari agenții de publicitate. După zece ani, a spus din nou stop, neacceptând să trăiască mai departe în nefericire. Spune că după ce se va vindeca și de această relație, poate va scrie o carte, o carte ce ar putea să ajute multe femei.

Astăzi, Dana Războiu este numele de care se leagă BRD First Tech Challange, poate una dintre cele mai importante competiții create în jurul sistemului de învățământ românesc. Când Victor, fiul Danei, era mic, el era pasionat de șuruburi, cabluri, întrerupătoare și voltaje. Ea nu înțelegea și de multe ori se plictisea când el îi povestea despre pasiunea lui. Așa că l-a înscris la un curs de robotică, în garajul dezordonat al unui profesor din Voluntari. Așa a ajuns Victor să participe la prima lui competiție internațională de robotică, în Australia.

Dana Războiu s-a gândit atunci că mai sunt probabil mulți alții ca Victor, așa că, sub licență americană, a adus în România această competiție. După patru ani, sunt peste 3000 de elevi de liceu înscriși în competiție, iar cei mai buni dintre ei au șansa să meargă la concursurile internaționale.

M-am întâlnit cu Dana la o cafea și aproape două ore am vorbit despre roboți, despre copilăria, adolescența și primii ei ani de carieră, dar și despre curajul femeii de a spune stop abuzurilor și de a refuza să trăiască în nefericire.

Foto: Oltin Dogaru

Ce voiai tu să te faci când erai mică?

Dana Războiu: Cântăreață de muzică populară. Acum pot să mărturisesc, dar în adolescență nu aș fi spus. Îmi plăcea să cânt, dar nu știu de ce muzică populară.

La un moment dat am vrut să mă fac medic, iar la începutul clasei a XII-a am decis că vreau să fiu psiholog și am dat la Psihologie, în Timișoara. Numai că, în primul an de facultate am participat la un concurs la TVR Timișoara care punea la bătaie o vacanță de 4 zile la Viena.

Și eu cum eram studentă săracă și amărâtă, 4 zile la Viena mi se părea ceva extraordinar.

Și ai câștigat?

Da. Dar nu era ceva extraordinar, nu-ți imagina că am avut o super excursie.

Dar părinții tăi ce meserie aveau?

Tata a terminat Dreptul la Cluj și a lucrat în poliție, iar mama era maistru instructor la o școală din Arad.

Povestește-mi despre competiția aia de la TVR Timișoara…

Am văzut anunțul într-un ziar, că pe vremea aceea nu aveam nici telefon, nici internet. Era o emisiune concurs la care trebuia să participi. Am fost eu și Florin Mihoc, care între timp a ajuns un foarte bun prieten al meu. Iar la final, pentru că eram mai mulți câștigători, am plecat tot grupul, cu autocarul la Viena. După aceea m-au întrebat dacă nu aș vrea să rămân să colaborez la realizarea emisiunii respective pentru că li s-a părut lor… nici nu știu ce li s-a părut, poate că aveam energie.

Imaginează-ți că aveam 19 ani, iar la vârsta aceea viața este foarte frumoasă. La 19 ani nu ai nimic de pierdut, nu ai copii, nu ai proprietăți, nu te leagă nimic de nimic, nu mai vrei să stai cu părinții, ai o libertate absolută, fără nici o responsabilitate și fără nici o obligație.

Eu nu aveam bani deloc, nu aveam nimic, trăiam de azi pe mâine. Aduceam mâncare de acasă și o puneam pe pervaz la cămin, pentru că nu aveam frigider. Erau și zile în care nu aveam nici ce să mănânc. Când le povestesc azi copiilor mei despre cum am trăit eu, nu le vine să creadă, nici nu-și pot imagina, de fapt, nici mie nu-mi mai vine să cred.

Am fost o dată la Paris, într-o experiență studențească. Îmi doream foarte mult să merg, dar pentru că nu aveam bani deloc, am fost cu autostopul din Timișoara până la Paris. Am făcut două zile pe drum.

Dana Războiu, în primii ani de TVR

Singură?

Nu, cu un prieten. De fapt, el a făcut rost de invitații și m-a întrebat dacă nu vreau și eu să merg. Apoi mi-a spus că plecarea e în două zile și că am nevoie de viză. M-am urcat în trenul de București, cu nașul, am ajuns la ambasada Franței, am spus că sunt și eu cu grupul de români din Timișoara și mergem la un schimb de experiență în Paris. Viza, în mod normal, se dădea în câteva zile, eu le-am spus că am nevoie până la finalul zilei și am primit-o pe loc. L-am sunat pe prietenul meu, de la un telefon public și i-am spus că am primit viza.

Cum ai ajuns la TVR București?

Când mi s-a propus să colaborez la realizarea acelei emisiuni, la TVR Timișoara, sigur că am acceptat. Eu nu am trăit într-un mediu foarte iubitor acasă, era o familie disfuncțională, așa cum sunt foarte multe altele în România.

Ce însemna asta?

Părinții se certau, bătaia era ceva uzual… Mama îi spunea tatălui meu să nu mă mai lovească în cap ca să nu mă tâmpească. Genul de familie din care vrei să fugi. Într-un fel m-a ajutat asta pentru că am așteptat să fac 18 ani ca să plec de acasă. Nu e plăcut pentru că asta lasă traume. După aceea am făcut multe ore de terapie ca să scap de aceste traume. Cred că de asta am și dat la psihologie.

Așa că am plecat de acasă la facultate, în cămin, unde aveam toată libertatea. Nu conta că poate nu aveam că să mănânc sau că nu aveam haine. Mă îmbrăcam de la second hand.

Și ai ajuns să lucrezi la TVR?

Am colaborat câteva luni la realizarea emisiunii, iar după vreo 5-6 luni mi-am dat seama că mie mi-ar plăcea mai mult la știri. Așa că am întrebat dacă pot să mă mut la știri și mi-au spus: „dacă vrei, ești liberă să te muți”.

Ți-au găsit loc?

Acolo nu era nici un loc. Eu eram pe lângă.

Adică trebuia să vii cu știrea bună ca să fii plătită?

Nu mă plăteau. Mâncam eugenii toată ziua, dar eu eram foarte mândră. Mi-au făcut un contract de colaborare după 1 an de zile. A fost o victorie pentru mine.

Sincer, eu nu aveam pretenții, pentru că eu învățam jurnalism acolo. Eu chiar îmi vedeam lungul nasului.

După încă jumătate de an, s-a scos la concurs un post de reporter și l-am câștigat. Așa am devenit reporter angajat. Îmi aduc aminte că am muncit foarte mult în perioada aceea; munceam cât trei ca să demonstrez cât de bună sunt. La un moment dat am leșinat la o filmare, din cauza extenuării. Lucram nopțile, lucram în weekend-uri, lucram non stop când nu eram la școală, dar îmi plăcea extrem de tare ce făceam, eram mândră, mi se părea că e un lucru extrem de important ce fac eu.

Locuiam în complexul studențesc, cu mai multe fete în cameră și seara la 11 mă culcam ca să mă pot trezi la 6 dimineața să-mi fac referatele pentru școală. Colegele mele de cameră dădeau chefuri, puneau muzică tare, venea lumea la noi în cameră, dansau, iar eu dormeam. Îți dai seama ce psihic tare aveam?

Foto: Oltin Dogaru

Cum ai ajuns la București?

Dana Războiu: La un moment dat au fost niște inundații foarte mari și am făcut o serie de reportaje. Dimineața eram toată ziua pe teren, puneam sacii de nisip la dig și filmam, iar seara veneam la studio, montam și apoi intram live, din studio, în jurnalul principal de știri. Nu era ușor să intri în live.

Am făcut asta zi de zi, eu mă ocupam de tot ce însemna subiectul inundațiilor, eu filmam, eu montam, eu știam tot despre acest subiect.

După acest episod, m-a sunat cineva de la București și m-a întrebat dacă nu aș vrea să vin să prezint știrile în weekend.

Eu aveam iubit pe vremea aceea în Timișoara, cum să-l las și să plec la București. M-am sfătuit cu directoarea de atunci de la TVR Timișoara care mi-a spus așa: „Uite cum facem, că eu îi cunosc pe ăștia de la București: tu te duci acolo, dar dacă ei te țin reporter și nu te bagă pe prezentare, te întorci înapoi”. Și așa am făcut. Am venit la București, am avut o lună de depresie, nu cunoșteam pe nimeni, aveam bani foarte puțini, stăteam la o prietenă în Drumul Taberei, la etajul 10…

Și te-au pus prezentatoare sau te-au ținut reporter?

Nu. Șase luni m-au ținut reporter și au făcut cursuri de dicție cu mine și cu încă alte câteva persoane. La final am dat concurs. Nici măcar nu aveam garanția că voi lua concursul.

Așa că am fost reporter și țin minte că eu acopeream sediul de campanie al lui Mugur Isărescu, că urmau alegerile prezidențiale.

După șase luni m-au băgat pe prezentare de știri și mi-au dat direct jurnalul principal.

Ce face Dana Războiu azi?

În afară de faptul că mă ocup de copiii mei, fac competiția de robotică. Am ajuns să avem 3000 de copii înscriși, din 93 de orașe, în patru ani. Eu am asociația Nație prin Educație cu care organizez concursul de robotică BRD First Tech Challange.

Ce presupune această competiție?

Această competiție presupune ca echipele înscrise să creeze un robot, de obicei unul destul de mare, care să îndeplinească niște sarcini. Sarcinile acestea se schimbă în fiecare an ca să nu poți veni cu robotul de anul trecut.

Dana Războiu alături de câștigătorii Campionatului Național de Robotică BRD FIRST Tech Challenge România (ediția din 2019)

Și voi finanțați fiecare robot?

Noi finanțăm în felul următor: finanțăm fiecare echipă nouă. Noi am finanțat toate echipele care sunt acum în concurs. Sunt însă licee care vor să aibă a doua echipă în concurs, însă eu, ca asociație, nu pot să dau bani pentru încă o echipă. Așa toate liceele ar vrea să aibă cât mai multe echipe. Și nu finanțăm nici echipele de la liceele private, noi finanțăm doar învățământul de stat.

Și ce presupune finanțarea?

Fiecare echipă nouă care vine în competiție primește un starter kit de robotică, un teren de joc foarte sofisticat (4×4 metri), trusa de scule și imprimantă 3D. Nu există în licee imprimantă 3D, iar copiii au nevoie de un astfel de obiect, pentru că dacă faci un robot doar din starter kit, îți iese un robot nu foarte performant. Ei trebuie să se gândească, să proiecteze piesele și să le scoată la imprimanta 3D.

Ce rezultate ați avut anul trecut?

Avem rezultate foarte bune în fiecare an. În primul rând sunt din ce în ce mai buni copiii și din ce în ce mai interesați. Pe lângă faptul că ei ajung să-și construiască siguri roboții, ei învață și spiritul acesta de echipă și de fair play. Anul trecut, în finală, unei echipe i s-a stricat robotul chiar în timpul competiției, i s-a ars nu știu ce motoraș, iar în momentul respectiv au sărit trei echipe să ajute.

Dana Războiu și câțiva elevi din programul BRD FIRST Tech Challenge România

Cum se desfășoară competiția?

Dana Războiu: Există patru competiții regionale: Cluj, Timișoara, Iași și București, iar la final de aprilie, început de mai, are loc finala, în București, la Sala Polivalentă. Primele șapte echipe câștigătoare, vor merge la competiția internațională.

E o competiție inventată în Statele Unite ale Americii acum mai bine de 25 de ani, de către Dean Kamen, cel care a inventat Segway-ul. Ei de atunci au competiție de robotică, iar noi nu facem nici acum robotică în școli.

De unde a plecat această competiție în România?

De la Victor, copilul meu mai mare. El, dintotdeauna a fost pasionat de meșterit. El a fost copilul care desfăcea orice aparat din casă. Vorbea cu mine foarte mult tot felul de lucruri tehnice, la care eu nu mă pricepeam și pe care aproape că nu le înțelegeam. Îți dai seama când un copil are o pasiune.

Eu dădeam din cap, încercam să-l încurajez mergând cu el în magazine și cumpărând tot felul de cabluri, șuruburi și întrerupătoare, dar mai mult de atât nu mă pricepeam. El, cu toate materialele acestea își construia tot felul de dispozitive. Când intram la el în cameră i se aprindea un bec, îi suna alarma, făcea tot felul de astfel de lucruri.

Și de aici, din lipsa mea de înțelegere, gândindu-mă la binele lui, m-am gândit că trebuie să-l duc undeva, la cineva care să-l poată asculta și să poată înțelege limbajul lui tehnic. Așa am găsit un profesor în Voluntari care aduna mai mulți copii într-un garaj și făcea cu ei robotică. Era o dezordine teribilă, era acel loc în care nici o femeie nu vrea să intre, însă Victor, de cum a ajuns acolo, nu a mai plecat.

Dana Războiu alături de Don Bossi, fost președinte FIRST Tech Challenge și Victor, băiatul ei

În garajul acela făceau ceva roboți cu care mergeau la o competiție, prin lume. Era această competiție pe care ulterior am adus-o în România: First Tech Challange. Însă nu toți copiii aveau bani de avion și de cazare, așa că am sponsorizat echipa aceea. Ca să înțelegi, echipa din garaj avea ca sponsor o pizzerie din Voluntari, iar pe robotul lor, cu care au ajuns în Australia, era pizza respectivă. Pe un alt robot din acea competiție era Boeing, însă echipa noastră, cu pizza pe robot, a fost cea mai tare și a câștigat.

Și cum de ai adus această competiție și în România?

M-am gândit așa: cum există Victor, probabil că există și alți Victori în țara asta care vor să facă același lucru. Așa că am adus-o și în România, cu licență americană.

Fiul tău cel mic e și el pasionat de roboți?

Marc e mai degrabă artist. Îl simt că ar fi un actor foarte bun, un scriitor foarte bun pentru că e foarte creativ.

Dana Războiu împreună cu mascotele echipelor din BRD FIRST Tech Challenge România

Hai să povestim puțin și despre viața ta de cuplu…

După ce am ajuns la București, mi-a venit și iubitul de la Timișoara și m-am căsătorit cu el. E vorba despre Ovidiu Brânzan, tatăl lui Victor.

V-ați căsătorit înainte să fie el cunoscut?

Eu când l-am cunoscut pe el nu era politician. Eu nu am intrat într-o relație cu un politician care m-a ajutat în carieră, a fost exact invers. Eu l-am ajutat să aibă o relație bună cu presa. Când ne-am cunoscut, chiar îmi cerea niște sfaturi pentru că el se gândea să intre în politică.

După ce ne-am căsătorit, mi s-a oferit postul de purtător de cuvânt al guvernului, post pe care l-am refuzat din două motive: pentru că mi se părea că sunt prea tânără și eram. Aveam numai 25 de ani și chiar dacă eu păream mai matură, mi-am dat seama că sunt prea tânără să fiu purtător de cuvânt al unui guvern. Al doilea motiv a fost pentru că îmi doream familie și copii.

Câți ani ați stat împreună?

Mulți. De fapt, puțini, dar mulți pentru vârsta aceea. Nici nu mai știu. Mă crezi că pentru mine, trecutul e ceva ce nu mă mai interesează? Despre carieră pot să-ți vorbesc foarte mult, dar despre trecutul personal mai puțin, pentru că am îngropat totul.

Cum ai avut tu curaj să ieși atunci și să declari că ai fost lovită de către soțul tău? Nici o persoană publică de la noi nu făcea asta…

Am fost inconștientă. Am avut un curaj nebun, inconștient. Întâi am făcut și apoi mi-am dat seama ce am făcut.

Și a avut repercusiuni curajul acesta al tău?

Mă rog… ce să zic? M-au tot sunat, de la purtătoarea de cuvânt a PSD-ului, la alți oameni importanți ca să-mi retrag plângerea. M-au sunat și foarte multe femei care mi-au spus: „suntem alături de tine”. Și erau femei publice, femei cunoscute în România.

Nu m-am gândit niciodată că nimeni nu ieșea să facă astfel de declarații publice, dar eu așa sunt. Sunt zodia Leu și fac foarte multe lucruri din impuls.

În ce relație ai rămas cu Ovidiu?

Foarte bună, avem un copil împreună. Dar nu imediat după, să ne înțelegem. Lucrurile nu se întâmplă peste noapte și ai nevoie de timp. E o etapă firească, e ca o etapă de doliu pentru că moare căsnicia. Și dacă nu treci prin etapa de doliu, nu ai cum să o îngropi. Indiferent cine ia decizia divorțului, amândoi suferă. Nimeni nu se căsătorește cu intenția de a divorța peste 3, 5 sau 15 ani. Nu e un contract cu durată determinată. Deși, sincer, acum, la vârsta mea mă gândesc că poate nu ar fi rău să te căsătorești pentru un an și în fiecare an să te recăsătorești. În fiecare an să-l poți alege pe celălalt din nou. Cine ești azi, nu mai ești peste 10 ani. Eu nu știu cum voi fi eu peste 10 ani, darămite cum va fi celălalt peste 10 ani.

Ce ai văzut la Bogdan Enoiu și ce nu ai mai văzut după 10 ani?

Într-o zi o să scriu pe tema asta. Aș putea să scriu și o carte pentru că s-ar putea să ajute. Eu de scris, scriu oricum. Acum am un jurnal al recunoștinței. Mi-am transformat jurnalele pline de lacrimi, literalmente, în jurnale ale recunoștinței. Vine și o vârstă din asta și le recomand tuturor să înceapă de la 20 de ani să scrie un jurnal al recunoștinței, să nu aștepte până la 43 de ani, cât am eu acum. Jurnalul recunoștinței ajută miraculos, nici nu ne putem da seama. Eu am transformat acel jurnal în care îmi scriam toate suferințele, într-un jurnal în care scriu pentru ce sunt recunoscătoare. E adevărat că am făcut asta după ce m-am eliberat.

Am transformat „Jurnalul Danei nefericite care mimează o fericire absolută” în „Jurnalul danei recunoscătoare”.

Nu știu de ce facem asta… Chiar m-am întrebat și eu de ce când suntem mai nefericite, nu lăsăm pe nimeni să vadă asta.

Asta am învățat de la mamele noastre…

Probabil. Rufele murdare nu se spală în public. Asta spun și soții. Suferă în tăcere, suferă acasă, suferă în baie, suferă fără să știe nimeni, iar când ieșim la masă la restaurant, șterge-ți rimelul și râzi cu gura până la urechi!

Vrei să-ți spun ceva? Când văd în social media fotografii cu anumite femei, eu simt ce e la ele în familie. Sufletul meu a devenit un fel de radar, radiografiază problemele doar dintr-o fotografie. Dar nu am cum să intervin pentru că nu ar ajuta la nimic. Dacă îi spui unei femei direct, ea nu va accepta ajutorul până nu va conștientiza singură că are nevoie de el. Dar dacă aș scrie articole, poate va fi altfel. O să scriu, dar nu e cazul acum pentru că eu încă sunt în proces de vindecare. Am început acest proces anul trecut în ianuarie și lucrez intens pentru că nimic nu e simplu.

Eu am niște păreri și sunt părerile mele: orice copil care trece prin divorțul părinților, oricum s-ar fi desfășurat el, trebuie să meargă la terapie. Orice persoană care trece printr-o despărțire, trebuie să meargă la terapie. Trebuie să faci ceva, nu să stai în suferință.

Știi ce e cel mai important? Nu faptul că avem emoții, că suntem supărați, furioși sau fricoși, ci cât stai într-o emoție negativă. Nu știu de ce nu ne învață nimeni în România chestiuni legate de igiena vieții. Asta ar trebui predată în școli. Noi avem 5 minute de evenimente negative pe zi și ne gândim doar la acestea, toată ziua, în loc să ne gândim la restul lucrurilor pozitive. Și dacă fac asta zi de zi, voi fi morocănos și voi atrage în viața mea alte lucruri care să mă mâhnească. De asta fac eu jurnalul recunoștinței, în care scriu tot ce mi-a mers bine în ziua respectivă.

 

View this post on Instagram

 

Vacanța noastră s-a terminat. Am petrecut mult timp cu copiii mei, 24/24, timp in care am jucat uno, am schiat, am sărit in pat, am mâncat multe clatite cu nutela, ne-am împușcat cu bile albe, am făcut mate și am scris propoziții complicate in română, am vorbit despre lume, despre oameni, despre noi și despre emoțiile noastre❤️Victor a schiat mult, Marc nu a vrut sa schieze decât două zile, am stat cu el prin zăpada și ne-am bulgărit cu orele. A fost o vacanță aproape reusită și asta datorită copiilor mei care îmi umplu viata de bucurie. Pentru rolul de mamă dau 100% din sufletul meu și imi iese. Si pentru cel de soție am dat 100% și nu știu dacă am făcut bine. Dragii mei instaprieteni va rog aveți grijă cui oferiți timpul vostru, anii voștri, energia și sufletele voastre. Dați-le copiilor voștri și nu veți regreta, dar in rest va rog fiți atenți, fiți înțelepți și ascultați-vă instinctul. Nici cei mai vicleni oameni nu vă pot păcăli instinctul dacă aveți încredere in ce simțiți. Aveți încredere in voi și in instinctul vostru. Unii oameni sunt foarte toxici, mai ales aceia care încearcă să vă cucerească cu orice preț. Dar pentru că aici suntem pe Instagram o să rămân pozitivă, o să țin pentru mine dezamăgirile și o să vă spun doar că, deși vacanța s-a terminat, noi trei rămânem nedespărțiți și puternici împreună. Fiți înțelepți și, cum zic englezii, be true to yourself! #iubire #pace #curaj #dumnezeu

A post shared by Dana Razboiu (@danarazboiu) on

Ești bine acum?

Sunt cam de 100 de ori mai bine decât în ianuarie anul trecut și probabil de două ori mai puțin bine decât anul viitor. Îmi propun să fiu și mai bine.

Marc suferă sau merge în terapie?

Da, absolut. Eu îmi urmez sfaturile mele. De suferit, el zice că nu, că îl întreb. Nu știu ce să zic. I-am spus întotdeauna că eu sunt un stâlp și că oricând are nevoie, poate să vină să se țină de mine. I-am spus că eu nu-l voi minți niciodată și că oricând va dori să afle ceva, la mine va găsi răspunsul pentru că eu sunt corectă și puternică. E oribil să-ți minți copiii, e oribil să fii mințit de cel care spune că te iubește, de părintele tău.

De ce crezi că nu vorbesc femeile din România și rămân în suferință?

Din obișnuință, dintr-o obișnuință care se perpetuează de-a lungul generațiilor, pentru că nu ne susținem mai mult unele pe altele și din vinovăție. Femeile în general se devalorizează în România și atunci când sunt nefericite, se simt vinovate. Și ar mai fi faptul că femeile din România se simt lipsite de putere. Dar eu cred că noi câștigăm din ce în ce mai multă putere.

Ce numești tu abuz într-o familie?

De la abuzul fizic la cel emoțional. Ultimul e mai periculos. Abuzul fizic nu numai că e vizibil, dar e flagrant. Pe abuzul emoțional nu îl vede nimeni, nu-l știe nimeni, e cu complicitatea victimei, pentru că victima crede că e vina ei. Iar asta vine din copilărie, când orice alt copil era mai bun decât propriul copil.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO