Drepturile nu se voteazăLGBTPeople Stories
De ce l-am iubit pe Ioan Luchian Mihalea, primul gay din viața mea
Știm că referendumul din 7 octombrie este organizat doar pentru a distrage atenția de la problemele reale și pentru dezbinare. Chiar și așa, de dragul persoanelor gay și a familiilor mono-parentale din viața noastră vom scrie povestile lor sub statementul: Drepturile omului nu se votează!
Tana Pazara
|Reading time: 8 mins
Știm că referendumul din 7 octombrie este organizat doar pentru a distrage atenția de la problemele reale și pentru dezbinare. Chiar și așa, de dragul persoanelor gay și a familiilor mono-parentale din viața noastră vom scrie povestile lor sub statementul: Drepturile omului nu se votează!
Tana Pazara
|Reading time: 8 mins
Share this article

Știm că referendumul din 7 octombrie este organizat doar pentru a distrage atenția de la problemele reale și pentru dezbinare. Chiar și așa, de dragul persoanelor gay și a familiilor mono-parentale din viața noastră vom scrie poveștile lor sub statementul: Drepturile omului nu se votează!

Ioan Luchian Mihalea a fost unul dintre cei mai importanți și iubiți artiști ai perioadei Ceaușescu. A fost compozitor, dirijor, interpret. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi de breaslă, nu a interpretat niciodată “osanale”.

Ioan Luchian Mihalea a fost gay. El a avut un copil, Ionuț și a fost adorat de mama acestuia, cu care dealtfel s-a și căsătorit aproape în secret cu câțiva ani înainte de a fi ucis.

Pentru mine a fost omul care mi-a arătat cum trebuie să te bucuri de viață, să râzi în hohote chiar și atunci când situația nu ar invita la râs. Am știut încă de când eram copil că este gay, nu înțelegeam foarte bine la acea vreme ce înseamnă asta, cred că mi s-a sugerat că ar fi ceva „anormal,” despre care nu aveam voie să vorbesc, ca să nu îi fac rău. L-am iubit pe Dom’Profesor Mihalea, alături de bunica mea a fost cel care mi-a desenat copilăria în culorile cele mai vesele.

Aveam 10 ani, picasem la proba practică la examenul pentru școala de coregrafie (examen pentru a cărui pregătire dedicasem ultimii ani, nici acum nu știu dacă s-a intrat pe pile)  și eram semi-afoană (muzical). Adică nu reușeam să urmăresc cu acuratețe cu vocea o linie melodică, eram cumva tot timpul pe lângă partitură. Fratele meu, Cosmin, lua deja de câțiva ani meditații la chitară cu Mihalea, iar de vreun an-doi se mutase la Școala 197 din Drumul Taberei pentru a putea cânta în Mini-Song (grupul aparținea acelei școli, dacă nu studiai acolo, nu puteai cânta în el).

Nu îmi amintesc exact contextul în care Mihalea a decis că “am talent”. Probabil era una din vizitele lui la noi acasă, părinții m-or fi pus în glumă să cânt (ceea ce însemna ceva destul de nearticulat), iar Mihalea a decis instant că poate scoate ceva din mine. Și mi-a ordonat să fiu în ziua X la ora Y în sala de repetiție a grupului Mini Song de la Școala 197, urmând să mă mut deja cu studiile acolo.

Așa era Mihalea. Schimba vieți natural, fără să se gândească, cu o inocență absolut incredibilă.

Am schimbat scoala, asta însemnând că m-am mutat la două stații de troleibuz depărtare, bazându-mă doar pe un “acum faci asta” a lui Mihalea. Când am început clasa a V-a la noua școală 197 și m-am prezentat la prima repetiție “Mini Song” falsam cu la fel de mult talent. Chiar și așa, Mihalea a decis că trebuie să ocup un loc la vocea a II-a, cea mai râvnită printre copii (nu stiu de ce, vocea a II-a însemna doar că puteai atinge note mai joase).  Așa a început aventura mea la Mini Song care a durat trei ani și mi-a transformat copilăria în ceva magic.

După câteva repetiții alături de Mihalea si de grupul Mini Song vocea a început magic să ma asculte, la câteva săptămâni am primit de la Doamna Anghelescu (un soi de zbir, mâna dreaptă a lui Oanță pe zona organizatorică) costumul pepit (faimosul costum marca Mini Song) și tenișii albi și am participat la primul concert. Nu știam că Mihalea avea o obsesie în privința tenișilor, îi vroia dați cu cretă până când deveneau albi ca neaua, nu suporta nicio dungă cât de mică de mizerie pe ei. Și mi-am primit observația în timp ce urcam pe scenă, am auzit doar cum m-a strigat (“Ardeleanca!”, așa îmi spunea, îi plăcea să se joace cu numele de familie ale copiilor) și m-a dojenit în glumă pentru uitare/neștiință. Deși tonul nu era chiar glumeț și a fost însoțit de o grimasă destul de brutală, nu a lăsat loc niciunei rușini, iar colegii au râs mai mult de tonul lui decât de mine. Așa era Dom’Profesor, râdea de oameni, de situații, fără să jignească, depista perfect granița fină și se oprea la timp.

Repetițiile aveau loc de doua ori pe săptămână. Deși locuia la distanță mică de Școala 197 și oricum avea un faimos Oltcit albastru, deci nu venea cu troleul, întârzia absolut de fiecare dată. Noi, copiii, nu aveam voie să scoatem niciun sunet, trebuia să îl așteptăm în liniște, în sala de repetiție, dacă prin absurd auzea hărmălaie atunci când se apropia de clasă urmau pedepse. Nu îmi mai pot aminti în detaliu care erau pedepsele, știu că cea mai populară era scoaterea din spectacole. Te trezeai tăiat dintr-o mișcare cu pixul de pe lista de participare, uneori putea fi vorba de un spectacol micuț, neimportant, alteori putea fi parte dintr-o serie  ce urma să aibă loc pe la munte, deci ratai și câteva zile de chiul de la școală și respectiv de vacanță.

Odată intrat în sala de repetiție, saluta în bășcălie tabloul lui Ceaușescu, cu intonația perfectă de “dragi Tovarăși și pretini!”rârâit perfect precum Ceașcă. Uneori mai adaugă și o strâmbătură sub forma unei aplecări însă cu spatele la tablou și fața spre clasă, sugerând cumva alt gest.

Lui Mihalea nu prea îi păsa de Securitate și de regulile ei.  În sala de repetiții de la Școala 197 am învățat să cântăm în alte limbi (ceea ce era total interzis, frica de “agenturile străine” care organizează lovituri de stat nu e inventată de Dragnea, o aveau și serviciile în anii 80) precum engleză, spaniolă, franceză. Tot el ne-a învățat să cântăm colinde în care Moș Gerilă era înlocuit de Isus, chiar dacă în vremurile acelea conceptul era complet interzis. Îl măscărea pe Ceaușescu nu doar la intrarea și ieșirea din sala de repetiții, o făcea și tam-nesam în timpul lor, între două acorduri de pian. Sau pe scena Ateneului Român, în timpul concertului anual din decembrie, când ne vedea înghețați de emoție; în loc să fie la rândul lui stresat sau cuprins de importanța momentului, începea să se strâmbe și să mimeze glumele anti securitate si anti Ceaușescu bine cunoscute din sala de repetiție, era imposibil să nu ne bușească râsul.

Am cântat alături de Mini Song și Mihalea cam pe toate scenele importante din București, dar și din țară. Nu îi păsa că e la Ateneu, Sala Palatului sau Călimănești, standardul trebuia să fie de fiecare dată înalt, iar glumele și buna dispoziție erau absolut de fiecare dată prezente.

De multe ori concertele noastre reprezentau mici pauze ale concertelor grupului Song. Dacă atunci când era cu noi se cobora total la nivelul nostru, de copii, la Song lucrurile păreau mult mai serioase. Mi s-a părut întotdeauna că acolo respectul studenților față de Oanță era gigantic. Mai apoi, la întâlnirile care au avut loc după moartea lui pe data de 15 decembrie, când ar fi fost ziua lui de naștere și care îl celebrează în fiecare an, am văzut song-istii tristi, înlăcrimați, cântând de dorul lui.

Mihalea avea de multe ori bucurii simple. Uneori venea în vizită la bunicii mei, care locuiau în Cotroceni (undeva în apropiere de Preoteasa, locul unde se desfășurau repetițiile Song-ului), îi plăcea să se uite la desene animate, să fumeze țigări Kent și să bea Pepsi. Îi plăcea și mâncarea gătită, se bucura ca un copil mic dacă i se servea o ciorbă bună. Știa să se bucure de alintăturile oferite de viață, fără a fi cu nasul pe sus. Era clar că frecventa cercuri care îi ofereau anumite beneficii și este incredibil că a reușit să stea în ele dată fiind orientarea lui politică fățisă de batjocură la adresa perioadei și a liderilor. Să nu uităm că nu a cântat niciodată osanale, că a dirijat Song și Mini Song cântând colinde pe scena Ateneului Român și că în ambele grupuri erau copii de securiști. Oanță îi identificase și nu îi păsa, își făcea numărul fără jenă.

M-am întâlnit ultima oară cu Dom’Profesor Mihalea pe holul de la Evenimentul Zilei, venise să dea un interviu.

Într-o friguroasă zi de 30 noiembrie 1993, pe când lucram la România Liberă și mă ocupam printre altele și de IML și și Poliția Criminalistică am ajuns la locul unei crime chemată de una din sursele ziarului.

Nu m-am prins din prima că este vorba de Mihalea, locația evenimentului era alt bloc decât cel în care știam că locuiește, se mutase într-un apartament mai mare. Pe vremea aceea căpătasem aptitudini jurnalistice care omorâseră mult din fragilitate, mergeam să scriu despre crime cu nonșalanța unei vizite la cafea, deci nimic nu mă pregătise pentru șocul pe care urma să îl trăiesc. Mihalea a avut o moarte extrem de violentă care a lăsat urme groaznice la locul crimei.

Nu am crezut nicio clipă, câteva săptămâni mai târziu, când Poliția a anunțat prinderea făptașilor, că cei doi puști cu fețe ușor tâmpe, nestresați de nimic și fără capacitatea de a articula cuvinte, parcă un pic drogați sunt cei care cu adevărat l-au ucis pe Oanță. Unul dintre ei fusese oricum iubitul lui pentru ceva vreme.

Dosarul a fost închis repede, ciudații închiși pentru câteva zeci de ani (unul din ei a ieșit între timp). Și cumva umbra faptului că Ioan Luchian Mihalea a fost gay a plutit tot timpul ca o vinovăție a lui pentru ce i s-a întâmplat. La acea vreme articolul 200 era încă în vigoare, iar mentalitatea românilor era că acești oameni, persoanele gay, trebuie cumva pedepsiți pentru o vină neștiută, însă acceptată.

Drepturile nu se voteazăLGBTPeople Stories
Share this article