Căutare

Share this article

Monica Radu are 44 de ani și jumătate din ei i-a petrecut într-un scaun rulant. Era studentă în ultimul an la Facultatea de Litere din București când un accident de mașină i-a fracturat coloana vertebrală.
Are trei copii: Petru (17 ani), Ioan (15 ani) și Ilinca (11 ani), a iubit, a muncit, construit o casă, a plantat un copac, a divorțat, iar acum s-a mutat cu serviciul din Cornu în București, împreună cu Ilinca.
Accidentul avea să îi schimbe viața acum 22 de ani. De curând, de când a publicat volumul „Dantele interioare”, Monica face ca accidentul ei să schimbe și viețile altora.
O poveste care te inspiră, în câteva minute de lectură.
*NB: O înțelegere între părinții lor face ca fotografiile copiilor să nu potă fi făcute publice

De ce ai scris Dantele interioare?

M-am întrebat într-o zi care ar fi fost vocația mea dacă nu se întâmpla accidentul. Și mi-am dat seama că nu mă mai interesează acest răspuns. Așa că m-am întrebat ce aș putea face acum. M-am foit un pic să mă gândesc: poate profesor, dar eu interacționez bine cu grupuri mai mici, nu cu întregi clase de studenți.

Monica Radu la 3 ani – „Bucuroasa”

Apoi mi-am identificat rostul de a transmite oamenilor că pot mai mult decât știu ei. Așa încât zilele trecute am fost fericită când cineva a venit să îmi pună niște întrebări pentru că nu discutase niciodată cu cineva în scaun rulant. A avut curaj. Mă bucur că a întrebat, fiindcă este semn că s-au schimbat lucrurile. În doar câțiva ani.

Eu am avut prima mașină adaptată și primul permis auto special din județul Prahova. Și sunt 12 ani de atunci. La fel autorizația de parcare, cea care ne dă nouă permisiunea de a ocupa locurile speciale, dacă le găsim libere, este prima eliberată în județ, are numărul 1.

Dar, de departe, cel mai fabulos mi se pare că oamenii s-au relaxat atât de mult cu subiectul încât mă trezesc cu vreun coleg care-mi spune cât de mult îi lipsește mișcarea și cum s-a săturat până peste cap de jobul ăsta care îl ține toată ziua în scaun. Și eu mă minunez și mă uit la el cu toată empatia.

Povestește-mi despre casa copilăriei tale, de la Cornu!

Pentru mine, casa copilăriei este la bunici. Mă opream des la ei când treceam de la școală acasă. Nu prea rămâneam să dorm la ei, dar când se întâmpla mamaie îmi deschidea ușa camerei bune, unde ținea la uscat floarea de tei. Îți imaginezi cum mirosea înăuntru. Mi-aduc aminte că mamaie venea și mă învelea cu un cearșaf. Era frig, dar mi-era bine.

Monica Radu semnează cărțile fanilor volumului său, „Dantele interioare”

Pe patul din camera lor, cu saltea din fân, era înfiptă o iconiță a Maicii Domnului, turnată din bronz, pe care tataie o purtase pe front. Mi-a rămas inima agățată de ea, fiindcă nu a ajuns la mine. Am păstrat însă, chiar în geamantanul de armată al tatălui meu, o carte foarte mică de rugăciuni pe care tataie o purtase pe front.
Nu știu dacă le-a ținut cu el ca să-i poarte noroc sau chiar credea în Dumnezeu. Așa mi se pare, că era și el credincios. Eu așa l-am pomenit, duminicile mergea la biserică.

Ce-ți plăcea la viața ta acolo, aproape de ei?

Mamaia îmi zicea bucuroasa, fiindcă nu plângeam. Nu plângeam deloc. Îmi era drag să mătur curtea, să spăl vasele, să fac treabă, cum nu te-ai aștepta de la o copiliță. Avea ea un fel de a mă recompensa cu vorbe bune, fără să exagereze, încât făceam lucrurile împreună.
Cred că m-am trezit cu ei foarte devreme, în copilăria mică, și mă definea ce trăiam acolo.

La 22 de ani ai un accident care îți schimbă viața. Poți să îmi povestești puțin contextul în care s-a petrecut?

Mai aveam vreo două examene și terminam ultimul semestru din anul IV, la Litere. Lucram la teza de licență. Îmi alesesem dialectologie, începusem să învăț aromână și mi se părea că munca asta mă duce înapoi în timp și istorie la acei oameni cu care empatizam.

Era a doua zi de Paște și eram în mașină, împreună cu fostul soț, sora și părinții lui. Ne întorceam acasă și, pe drum, o mașină care ne-a depășit fără să se asigure ne-a acroșat și ne-a răsturnat.

După ce ne-am rostogolit o dată și am simțit mașina cum pornește spre a doua rotație am zis: „acum mă întâlnesc cu Dumnezeu!”

Era atât de violent momentul și de imposibil de suportat încât am leșinat. M-am trezit și, cum mi-am amintit mult mai târziu, eram perfect conștientă când m-au scos din mașină. Atunci le-am spus că mi-am rupt coloana. Nu mă întreba cum de știam. Știam pur și simplu.

Trei luni am stat într-o copaie de ghips, la Târgu-Mureș, pentru că un medic, din dorința de a experimenta, mi-a pus grefă de os, în loc de șuruburi, așa cum se făcea la București, iar pacienții se ridicau la câteva zile.
În timpul intervenției nu a chemat un neurochirurg, deși avea nevoie, iar la final i-a spus soțului meu: „dacă are părinți, du-o acasă că nu mai ai ce face cu ea. Eu am făcut tot ce se putea.”

Trei luni am stat întinsă în pat, nemișcată. După atâta timp, nici organele nu mai știau să funcționeze în poziție verticală. Orice încercare de a te ridica brusc îți provoacă o durere sfâșietoare și ai toate șansele să leșini, câtă vreme sângele nu reușește să oxigeneze creierul.

Timp de două săptămâni am făcut recuperare și am reînvățat să stau în poziție verticală. Fără să pot mișca picioarele, desigur. Dar stăteam ridicată.

Un accident de mașină traumatizant, fractură de coloană, două operații și tu imobilizată în scaun rulant. Cu toate aceste detalii în minte, tu decizi să rămâi însărcinată. De ce?

Mi-am dat seama că nu am menire mai importantă pe lume decât să fiu soție și mamă. Era cel mai vizibil că mă definește. Profesorul cu care făceam recuperare nu a dat nicio șansă gândului meu: „este imposibil!”, a spus, „organismul nu va face față și e posibil să se oprească sarcina la două luni.” Cuvintele lui m-au pus în gardă însă și, de pe la 4 luni, am stat liniștită în pat.

Copilul a crescut foarte bine, a avut 3.800 de grame la naștere, iar sarcina a fost fără niciun incident. Durerile au apărut după ce s-a născut Petru, când coloana, ca la orice femeie însărcinată, încearcă să revină în poziția de dinainte. Așa încât, când a început să se strângă la loc, m-a durut insuportabil, iar presiunea în creier era uriașă.

Cum ai născut?

I-am născut prin cezariană pe toți trei copiii. La prima intervenție, tatăl lor a fost în sală.
Extraordinar a fost că medicii din Câmpina, unde am născut, medicul anestezist, doamna doctor Zaharia, doctorul Ignat, chirurugul care l-a adus pe lume pe Petru chiar în ziua de Ignat, au fost foarte curajoși, câtă vreme nu mai avuseseră un caz similar vreodată.

Când am intrat în sală și m-am așezat pe masă am realizat că nu mă puteam întinde, cum era normal, din cauza presiunii pe creier. Așa că m-au lăsat să stau așa, ușor chircită pentru o bucată de timp. Cum am putut. Mă întrebau tot timpul și ne reglam unii pe ceilalți în fiecare etapă a intervenției. La toate cele trei nașteri s-a întâmplat așa.

Mie nu mi-a fost frică deloc. Trecusem prin atâtea operații până atunci, încât știam exact ce urma: anestezie, tăiat, cusut doar că acum, la sfârșit, era un bebe. Iar Petru era un bebeluș atât de frumos!

Cine v-a ajutat, cum a fost adaptarea acasă, ai alăptat?

Nu am avut bonă; ne mai ajuta, când putea, mama. Ne descurcam singuri de regulă. Pătuțurile lor erau modificate și înălțate astfel încât să pot intra să îi iau în brațe.

I-am alăptat pe toți trei și țin minte că au mâncat foarte bine, nu au făcut alergii, niciodată cu biberon, iar de pe la 10 luni am diversificat ușor-ușor. Și au evoluat foarte bine.

Ioan s-a născut într-o zi de toamnă, cu o burniță teribilă. Fiindcă știam că nu am avut probleme cu cel mare, cu Ioan în burtică am muncit toată ziua, în pat nu am mai stat, iar copilul s-a născut mult mai mic, cu 2.600 de grame. Ei bine, în ziua aceea se lucra la gard și aveam muncitori. Așa că am zis măcar niște senvișuri să las făcute. Atât mi-a trebuit pentru că au început contracțiile și am plecat la maternitate. Acolo, doctorii au decis că micuțul nu mai poate aștepta. Așa a venit pe lume Ioan, mult mai mic dar foarte priceput. Nu degeaba am muncit eu toată perioada sarcinii: am vopsit ușile, am tăiat toate țevile de la instalația de încălzire a casei și câte și mai câte.

Când am avut-o pe Ilinca, a treia cezariană, și am venit acasă, mă simțeam de parcă aveam jucărie: era al treilea, știam exact ce am de făcut. Femeia care mă mai ajuta și-a rupt piciorul cu patru zile înainte să vin din maternitate. Mă trezeam noaptea la ea, dar ne-am descurcat.

Încet-încet au crescut, locuiam într-o casă mare, cu un living de 80 de metri pătrați, din care am adunat atâtea piese de lego încât n-am să uit vreodată cât am stat aplecată după ele.

De ce ți-ai asumat toate aceste riscuri?
Ce să fi făcut mai bun cu viața mea?

Când se întâmplă un accident de acest fel cei mai mulți se iau de gât cu Dumnezeu. La tine cum a fost? Te-ai gândit vreodată de ce tu?

Mi se pare o prostie să te iei de singurul care te poate ajuta. Și dacă vrei un moment în care m-am gândit de ce trebuie să trăiesc eu groaza asta îți spun acum o întâmplare. Eram, după accident, într-o vacanță tihnită în Bucovina. Înainte de Mănăstirea Neamțului ne-am oprit.

Era un pârâiaș frumos, atât de limpede de se vedeau niște peștișori în ea. Fostului meu soț îi plăcea să pescuiască și totdeauna aveam undița în mașină. A luat-o și a plecat după râme. Nu departe, două minute de mers.
Eu am rămas, întinsă pe iarbă, lângă pârâiaș. Îți vine să crezi că în trei secunde, de nicăieri au început să vină în galop tauri. Taur, nu vaci! Nu pot să-ți descriu starea și gândurile mele atunci: dacă mă mișc cad în prund și cine știe ce-mi mai rup, dacă rămân aici, ăștia mă calcă în picioare.

Au trecut fără să lase urme, Slavă Domnului!, iar eu am rămas fără glas și fără respirație. Și, de nicăieri, apare un nene: nu ați văzut niște vite? (râde)

De ce ați divorțat?

Eu și soțul meu ne știam de mici. Am fost colegi din clasa a V-a și ne-am regăsit în perioada liceului, chiar dacă eram la școli diferite. Am învățat împreună pentru bacalaureat, apoi pentru facultate, am ajuns amândoi la București, eu – la Litere, el – la Teologie, iar în anul II de facultate am decis că este momentul să ne căsătorim.
Dar, a venit o vreme în care doi oameni care au avut atâtea împreună, au constatat că au evoluat diferit. Nu mai vorbeam aceeași limbă. Eram atât de departe unul de celălalt încât nu ne mai auzeam. Iar separarea părea cea mai bună soluție. Copiii locuiesc și cu mine, și cu tatăl lor, cum își doresc ei.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO