fbpx

Căutare

Share this article

Cunoscut drept antrenorul copiilor geniali, Lajos Kristof este omul care crede că toți copiii pot ajunge să facă lucruri foarte bune în viață dacă au parte de iubire, înțelegere și ghidare. Iar el asta face, îi ghidează. Este, de altfel, singurul român certificat ca expert educaţional pentru programe dedicate copiilor cu abilităţi extrasenzoriale.

Abandonat la vârsta de 3 ani, Lajos Kristof a avut parte de tratamentele inumane care erau o constantă în orfelinatele comuniste. A fost bătut, pedepsit, lăsat să sufere de frig şi foame. Şi era privit ca un băiat ciudat pentru că era altfel decât cei din jur. A ştiut încă de atunci că vrea să schimbe lucrurile, să-i ajute pe cei ca el, să-i sprijine şi să nu-i lase să se piardă pe cei supradotaţi. Şi-a făcut o misiune din asta, iar de curând a deschis şi Şcoala de mentorat la care visează de multă vreme, şcoală aflată sub coordonarea Centrului pentru Tineret Al Municipiului Bucureşti.

Se spune despre tine că eşti antrenor de genii. Ce înseamnă geniu şi ce face un antrenor în astfel de cazuri?

Geniul este o responsabilitate asumată din toate punctele de vedere, inclusiv a timpului. Nu mai ai viaţă socială, nu mai ai nimic. Te ocupi în permanenţă să te autoeduci şi să încerci să fii om. Cred că toată lumea, dacă ar încerca să se autodepăşească şi să atingă cât de cât perfecţiunea, ar putea deveni genială.

Tu eşti geniu?

Eu nu mă consider un geniu. Mă consider un om obişnuit care aspiră la foarte multe lucruri.

La ce aspiri?

Unul dintre obiective este să fac reforma educaţională în România. În primul rând, pe lângă profesori, copiii ar trebui să aibă posibilitatea să îşi aleagă un mentor din exterior, în funcţie de pasiunile şi abilităţile lor. Acel mentor trebuie să urmărească evoluţia până după liceu sau facultate, fiindcă profesorul nu are timp şi poate nu are nici capacitatea de a vedea dincolo de emoţii şi suflet. Probabil că nu are timp să-i cunoască cu adevărat pe cei 30 de copii pe care îi are la clasă. Ori un mentor, 1 la 1 sau în grup mic, are şansa să îl îndrume corect în viaţă. Este un ghid, unul care îl conduce în direcţia potrivită, acolo unde îşi doreşte copilul, dar luând decizii corecte.

Ce anume face ca un mentor să fie potrivit sau bun?

Este important să existe o chimie între cei doi şi să aibă aptitudini similare. Ultima parte nu este însă obligatorie. Eu am mentorat foarte mulţi copii care nu au nicio treabă cu abilităţile mele. Au fost copii cu abilităţi înalte la matematică, la tehnologie, informatică. Eu sunt umanist.

Lajos Kristof

Şi cum ai reuşit să îi ajuţi?

Natural. Eu cred că în relaţia cu un copil trebuie să fii foarte natural. În momentul în care ai pierdut copilul şi copilăria din tine ai pierdut şi geniul din tine. Trebuie să îi dai resursa aia de motivaţie astfel încât să simtă că e cineva mereu lângă el atunci când ia decizii.

Am să-ţi povestesc o situaţie. Am cunoscut un puşti – acum e student la Oxford, la matematică-informatică – acel copil, la 9 ani, ştia fizică cuantică, matematică de clasa a VII-a şi era respins de toată lumea din jur, inclusiv de şcoală. Era văzut ca un copil incomod, iar comportamentele celor din jur l-au făcut să-şi piardă din încredere, pierduse toate lucrurile importante care îi puteau susţine abilităţile.

Dar de ce era văzut ca un copil incomod?

Era un copil foarte direct şi rebel. Un copil inteligent nu este deloc comod şi nici uşor de gestionat.

Cum a ajuns la tine?

Eu organizam tabere pentru copii supradotaţi şi m-a recomandat mama unuia dintre ei. Mama acestuia mi-a spus că vrea să îl aducă în tabără, dar că dacă mă supără, să-i spun, că vine şi îl ia. I-am zis să nu-şi facă griji, că o să mă înţeleg foarte bine cu el. După tabără am continuat să ţin legătura cu el, a schimbat nişte şcoli, a făcut o revoltă pe la afterschool. Până la urmă a ajuns la un liceu de performanţă unde i s-au recunoscut calităţile şi a fost susţinut. Atunci şi-a dat seama că acel cineva care a fost în spatele lui a reuşit să îl ajute să depăşească anumite momente de criză din viaţa lui, când voia să renunţe la tot.

Cum reuşeai tu să-l ghidezi?

El avea foarte multe întrebări legate de viaţă, de emoţii, cine e el în faţa acestor obstacole. Şi povestea mea personală l-a motivat foarte mult şi răbdarea l-a ajutat şi ea.

Înţeleg de la tine că aceşti copii nu au nevoie de acumulare de cunoştinţe, ci de explicaţii directe la nedumeririle lor, că trebuie înţeleşi.

Da, în primul rând trebuie înţeleşi. Şi în al doilea rând, ca să fii un mentor excepţional, trebuie să fii ca ei: curios, deschis, natural. Ei te simt imediat şi dacă nu eşti natural te scot din viaţa lor foarte repede.

Cum ai descoperit tu acest drum?

Eu am primit 2 confirmări. Una a fost de la profesorul Florian Colceag, cu care am lucrat 10 ani. El mi-a spus, de fapt, că aş putea deveni un judecător foarte bun, dar eu eram decis să fac masterul în Psihologie clinică şi când i-am arătat notele după primul semestru mi-a spus că am făcut o alegere perfectă. El mi-a spus că am abilităţile înnăscute pentru a fi mentor pentru copiii aceştia, foarte inteligenţi, dar cu risc mare de excluziune socială.

Şi am mai avut un mentor extraordinar, Voica Foişoreanu, doctor recunoscut în neurologia şi psihiatria pediatrică. Când am văzut că îmi va preda la master am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior, deşi începuturile n-au fost deloc promiţătoare. I-am cerut să îmi coordoneze dizertaţia şi m-a trimis urgent la plimbare. M-a întrebat care e tema şi când i-am spus că vreau să fac un studiu prin care să demonstrez că majoritatea copiilor străzii sunt supradotaţi mi-a zis că e o prostie şi m-a expediat.

După ceva vreme a avut probleme în timpul orelor cu proiectarea unui document în Power Point şi a întrebat cine se pricepe. M-am dus şi i-am explicat ca unui copil, pas cu pas, unde erau problemele. Atunci s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Tu ai un mare talent. Ai putea avea un succes extraordinar în meseria asta.” M-a întrebat unde muncesc, i-am spus că lucrez cu copii supradotaţi şi mi-a cerut ca următoarea săptămână să-i prezint o lucrare despre experienţa mea. După ce am făcut prezentarea asta s-a schimbat totul. Femeia asta m-a inspirat extraordinar, dar nu am urmat nici indicaţiile ei. M-a trimis să mă înscriu la Medicină,

Tu pentru mentorat ai dat la Psihologie sau aveai alte planuri?

Eu voiam să plec din ţară. Mă săturasem de felicitări, de vorbe frumoase, dar când venea vorba de fapte, nu mai făcea nimeni nimic. Am şi avut mai multe oferte de studiu, una în Canada, una în America, pentru un master referitor la copiii supradotaţi. Apoi am primit o ofertă de colaborare cu o clinică privată, tot din America, pentru copiii cu autism.

De unde aflaseră de tine?

Prin reţeaua internaţională Gifted Education. Eu am înfiinţat o revistă în Psihopedagogia excelenţei, singura din Europa, în colaborare cu profesorul Florian Colceag şi dânsul trimitea ce făceam noi acolo către toţi colaboratorii internaţionali.

Bine, şi de ce-ai rămas, până la urmă?

Am rămas pentru că m-au ţinut copiii aici. Am întâlnit o mulţime de copii extraordinari şi nu puteam să-i las să se piardă.

Avem o ţară aşa frumoasă, se pot face lucruri atât de bune, dar noi nici în momentele de criză nu învăţăm să colaborăm. Eu îmi doresc foarte tare ca aceşti copii să ajungă cândva la putere, să schimbe lucrurile.

Dar tu vrei să ajungi la putere?

Da, şi eu vreau, cum să nu? Îmi doresc foarte mult să fiu consilierul unui ministru sau al unui director şi să pun în plan toate proiectele şi programele pe care le-am gândit, inclusiv pe sănătate.

Lajos Kristof

Spune-mi puţin despre ele.

Una dintre ideile pe care vreau să le pun în aplicare este promovarea mentoratului în şcoli şi grădiniţe. Acesta poate suplini lipsa profesorilor. Dacă aceştia nu pot comunica cu copiii, mai ales în perioada aceasta, online – să fie angajaţi tineri pe post de mentori. Unul e bun la română, altul la matematică, altul la economie – acum, când suntem în perioadă de criză, e momentul să-i folosim.

Apoi ar trebui reactivaţi mediatorii sociali. Din martie până acum 2 săptămâni am vizitat 4.000 de copii din mediul rural. Le-am dus alimente, haine, încălţăminte, dar ştii ce le lipseşte? Oamenii. M-au răscolit cumplit lucrurile pe care le-am văzut acolo. L-am întrebat pe un copil de 12 ani ce-şi doreşte el de sărbători. A zis să el vrea curent ca să scrie. Un copil de 5 ani a zis că îşi doreşte locuri de muncă pentru părinţi, fiindcă nu-i primeşte nimeni pentru că sunt ţigani şi să repare casa, pentru că plouă şi se tem că o să pice peste ei. Gândeşte-te că acolo nu purta nimeni mască, nici copil, nici adult, iar unii dintre ei tuşeau de am crezut că îşi scuipă plămânii. Unde sunt mediatorii, unde sunt asistenţii comunitari? Nu sunt.

Degeaba spui tu la televizor că trebuie să purtăm mască. Oamenii ăia nu au nici curent. Tu trebuie să mergi acolo, în comunităţi şi să le faci educaţie. Să le explici ce şi de ce.

Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu într-o funcţie mare, dar îmi doresc să stau lângă oameni care să susţină iniţiative.

Până la mentorat însă, în grădiniţe şi şcoli sunt probleme şi mai grave de rezolvat. Bullying-ul, de exemplu. Şi aş vrea să-mi spui tu cum vezi lucrurile prin prisma omului care a trecut prin abuzuri cumplite.

Din păcate lucrurile de genul ăsta sunt ori mascate, ori chiar încurajate de cei de acolo. Legea ar trebui să fie mai aspră pentru că ce e acum, e frecţie la piciorul de lemn. Iar instituţia ar trebui responsabilizată. În momentul în care a fost un caz de bullying toată instituţia trebuie să intre sub monitorizarea Protecţiei Copilului, iar directorul ar trebui demis. El este responsabil să păstreze armonia în colectivitate.

Dar nu trebuie să uităm şi că cei mai mulţi copii vin cu nişte comportamente învăţate în familie, iar educatoarea nu are curaj să-i spună părintelui ca să nu fie reclamată.

Cred că ar trebui făcut un sistem de responsabilizare concretă, pe planuri de acţiuni. Trebuie să existe un manager de caz, o persoană specializată în astfel de lucruri. Nu să ne bazăm pe psihologul şcolii care are 800 de dosare şi e arondat la nu ştiu câte şcoli. Când să aibă el timp?

Tu cum ai reuşit să nu laşi violenţele din copilărie să te transforme?

Este cel mai uşor lucru să înveţi violenţa. Cel mai greu este să faci terapie cu tine, să îţi vezi rănile şi le iubeşti, să te iubeşti pe tine şi să accepţi vindecarea. E o luptă foarte puternică.

Şi cum ai făcut lucrul ăsta?

În primul rând nu mi-am pierdut sufletul.

Cum?

Cred că sunt un luptător de mic. Sunt genul de om pe care dacă-l dai afară pe uşă intră pe fereastră. Dacă mă dai afară pe fereastră intru pe horn. Sunt insuportabil, insistent şi perseverent, iar în momentul în care îmi doresc ceva lupt pentru ideea respectivă. Asta cred că m-a ţinut treaz.

Ai fost mereu aşa sau te-ai autoeducat?

M-am autoeducat. E drept că mie mi-a plăcut de mic să stau în preajma adulţilor, gândeam altfel decât copiii din jurul meu, aveam curiozităţi mult mai profunde. Iar în momentul în care am început să-mi asum nişte responsabilităţi în viaţă mi-am aliniat nişte principii foarte puternice.

Bine, asta s-a întâmplat când ai crescut. Dar cum ai rezistat cât ai fost copil: fără părinţi, trecut dintr-un orfelinat în altul, pradă abuzurilor?

Eu cred că am avut o putere pe care am descoperit-o foarte tâziu, puterea de a iubi necondiţionat, dar o aveam şi când eram mic. Dacă mă certa cineva, eu zâmbeam. Simţeam că o să am în viaţă provocări şi mai mari şi că trebuie să fiu tare. Asta, în ciuda faptului că n-am avut niciun model în perioada aia, am fost crescut într-o junglă, ura şi răutatea erau generalizate. Era abuz, răutate, neglijenţă, înfometare, dar lucrurile astea m-au ajutat să văd. În spatele fiecărei experienţe există o întrebare: ce-ai învăţat din asta? Pe mine m-au ajutat lucrurile astea şi mă ajută în continuare să-i înţeleg şi pe ceilalţi. Am transformat problemele în avantaje, în calităţi. Mi-am dat seama că vreau ca atunci când cresc să-i ajut pe cei din jurul meu şi pentru că am trecut deja prin multe, pot să înţeleg mai bine.

Lajos Kristof

Deci până la urmă tot ceva din tine a fost care te-a dus pe drumul ăsta.

Eu cred că e ceva divin.

Citeam de curând în cartea unui psihoterapeut că cel mai important lucru pentru dezvoltarea firească a unui copil este iubirea.

Iubirea este un cuvânt atât de simplu, dar pus atât de greu în practică. Iubirea nu trebuie s-o rosteşti, ci s-o simţi şi s-a transmiţi celorlaţi. Eu cred că iubirea este un aliment esenţial nu numai pentru copilul care apare în viaţa noastră, ci pentru toţi copiii, inclusiv cei care acum sunt adulţi. Iubirea ne ţine în viaţă. Este un mod de a fi, de a exista. Dacă nu iubeşti pe cineva înseamnă că ceva din tine s-a desprins.

Cum poţi să înveţi să iubeşti dacă nu ai parte de ea? Tu cum ai făcut?

Toţi copiii se nasc cu iubire, dar eu am reuşit să nu o pierd. Până la urmă şi monstrul care nu a primit iubire în viaţa lui sau a renunţat să se iubească are şanse să o găsească.

La ce ar trebui să fie atenţi părinţii ca să îşi poată ajuta copiii să se ducă pe drumul lor?

În primul rând părintele trebuie să aibă încredere în el şi apoi în copil. Apoi, nu trebuie să uite că trebuie să crească odată cu copilul. Dacă copilul are 5 ani şi părintele trebuie să aibă 5 ani. Nu trebuie să fie o relaţie de superioritate – inferioritate, că în felul ăsta distrugi tot. Vrea copilul să facă într-o seară teatru de umbre? Foarte bine! Du-te, îmbracă-te, rujează-te, transformă lucrurile astea într-o sărbătoare. Pentru copii jocurile sunt nişte sărbători.

OK! Dar hai să nu-i punem la zid, că şi părinţii au o mulţime de lucruri pe cap.

Nu-i pun la zid, tocmai asta e treaba mea, să-i ajut, să-i ghidez. Când am seminarii cu părinţii eu mereu le dau studii de caz, instrumente, le răspund întrebărilor personalizate. Degeaba le dă cineva instrumente teoretizate, alea nu au cum să funcţioneze. Singurul specialist extraordinar este părintele, iar el trebuie să aibă încredere în copilul lui.

Şi poate să nu mai lase presiunea socială să schimbe lucrurile?

Exact! Părinţii ar trebui să înveţe să îşi asculte instinctul în primul rând şi să nu-şi mai crească copiii după bloguri sau cărţi dubioase. Să înţeleagă că piticii sunt foarte diferiţi, că nu există reţete clare pentru creşterea şi educaţia lor.

Ai spus la începutul interviului nostru că genialitatea înseamnă multă muncă şi lipsa unei vieţi sociale. Cred că nu toată lumea îşi doreşte asta pentru copilul ei.

Am citit mai demult o carte a unei femei care avea un copil cu multe probleme de sănătate şi dizabilităţi. A mers la o mulţime de doctori, a căutat tot felul de remedii. A ajuns chiar şi la Dalai Lama şi i-a spus că copilul ei nu vorbeşte. Răspunsul lui a fost acesta: „Dar tu l-ai întrebat dacă vrea?”

De ce ne asumăm noi nişte lucruri în locul copiilor? Îi văd pe mulţi hiperprotectivi: să nu obosească copilul, să renunţe la primul impuls. Lasă copilul să încerce, să afle ce îşi doreşte.

Pe de altă parte nu e necesar ca lumea să fie plină de genii, mai ales că geniile nu au fost folosite niciodată la momentul potrivit, ci doar în situaţii de criză.

Ai făcut o şcoală pentru copiii care vor să-şi găsească drumul, o alternativă, să zic aşa, la afterschool. Ce se întâmplă, mai exact, acolo?

Avem o multitudine de activităţi pentru dezvoltare personală şi dezvoltare a talentelor. Copiii sunt cei care îşi proiectează curricula. Mai întâi facem o evaluare psihoatitudinală, identificăm pasiunile, abilităţile şi apoi facem potrivirea cu profesorii. Eu am ales oamenii în primul rând după inima lor, abia apoi după cunoştinţe. În momentul în care tu-i oferi iubire unui copil reuşeşti să-i deschizi inima, iar un copil care are inima deschisă va învăţa foarte multe lucruri.

Doiniţa e profesoara de arte. E aşa de blândă, eu îi zic Zâna. Rareş este şi el minunat. Este compozitor şi profesor de muzică. Cami, profesoara de teatru, profesorul de Aikido care este un tip super blând şi organizat, Radu – profesorul de dans. Mai vin şi colegi de-ai mei de la CTMB, tot voluntari, care mai vin să predea diverse cursuri: dezvoltare emoţională, spiritualitate, geografie, istorie, civilizaţii.

Ce-ţi mai doreşti, ce mai ai nevoie?

Am nevoie de o casă mai mare în care să putem primi toţii copiii care-şi doresc să ajungă la noi, pentru că acum funcţionăm în 2 săli. Gândeşte-te că programul funcţionează pe bază de voluntariat şi donaţii, nu e vorba de un business, şi nu am cum să plătesc o chirie mai mare. Ar fi altceva dacă ar veni cineva care să plătească chiria pentru o casă pentru 12 luni, să zic.

Şi astfel ajung la ce îmi doresc, ca această poveste să ajungă la cât mai multă lume. Lucrăm acum la refacerea site-ului, să devină o platformă de mentorat şi la o aplicaţie de mentorat şi consiliere pentru copii, adolescenţi, tineri care au nevoie de ajutor. Sunt supăraţi, neînţeleşi, poate în depresie şi simt că nu au cu cine sta de vorbă. Intră pe aplicaţie şi vorbesc cu unul dintre noi care îl poate asculta şi îndruma în acest fel.

Şi mai sper ca actuala conducere a Primăriei să susţină în continuare programul de mentorat pentru tineret. Gândeşte-te că acest program a reuşit să facă incluziune reală. Avem înscrişi tineri cu sindrom Down care lucrează cu adolescenţi tipici, avem tineri proveniţi din instituţii de protecţie, din familii clasice, de la adăposturi de noapte. Toţi lucrează excelent împreună şi colaborează.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO