Lucian Burlea, fondatorul singurului institut de psihiatrie din România: „8 ani am avut o suferință atroce. Mi s-a îmbolnăvit tatăl, am mers cu el să se trateze și într-un final l-am pierdut”

Lucian Burlea: „Toată viața am detestat școala, poate pentru că în clasa I-a și a II-a, atunci când am fost coleg cu Victor Costache, eminent chirurg și fost ministru al sănătății, am avut o învățătoare care dacă greșea unul dintre noi, rupea arătătoarele, de palmele noastre, pe principiul <unul pentru toți și toți pentru unul>”

Mai am o curiozitate. Copilăria ta a fost o presiune datorită numelui de familie? Simțeai că nu ai voie să iei o notă mai mică, sau să spargi un geam…nu știu. Tind să vă asociez pe voi cu o casă regală și mă gândesc la postură, la ce indicații aveați, principii….

Pffff … presiunea numelui a fost prezentă toată viața mea, a noastră, copiii, adolescenții și adulții acestor oameni, câteodată mai apăsătoare, care ne-a obligat la o anumită atitudine, alteori, de multe ori, aceasta doar manifestându-se, conform structurii pe care deja o aveam, și eu, și sora mea. Dacă Ana a fost conformă cu așteptările, eu toată viața mea am fost mai nonconformist. De adolescent am fost așa. De exemplu toată viața am detestat școala, poate pentru că în clasa I-a și a II-a, atunci când am fost coleg cu Victor Costache, eminent chirurg și fost ministru al sănătății, am avut o învățătoare care dacă greșea unul dintre noi, rupea arătătoarele, de palmele noastre, pe principiul „unul pentru toți și toți pentru unul”. Și avea un rastel cu stoc de 10 arătătoare, pe care le cerea de la părinți. Poate de atunci mi s-a tras această rezistență. Școala a fost un chin pentru mine și am fost un mediocru, din acest punct de vedere, dar cu sclipiri atunci când îmi plăcea un profesor și automat un obiect sau când aveam conștiința încărcată că trebuie să fac ceva sau să mă ridic la un anumit nivel. Așa funcționez și acum. Fac greu lucruri care nu-mi plac sau în care nu cred, în schimb, dacă cred în ceva, trec ca rotorul prin munți, nimic nu mă poate opri. Să revin…în perioada adolescenței, pe care parțial am prins-o în perioada lui Ceușescu, eram ascultător de heavy metal și hard rock, cumva muzica asta este în sângele meu de mic, de l-am mirat și pe tata. În contextul ăla, al rigidității vestimentare, eu mergeam cu blugi rupți, purtam cercei, de zici că eram cusut pe urechi. Purtam părul semi lung, cât se putea la vremea respectivă, îmi fabricam împreună cu un prieten geci cu embleme și tricouri, ne făceam singuri șabloane și ne procuram vopsele cauciucate de la fabricile de textile de atunci pentru că având mai multe informații decât mulți la vremea respectivă și pentru că îi puneam pe părinți să ne aducă reviste de heavy metal și casete când plecau în strainate, voiam să fim ca acolo. Acestea, cumva m-au scos din șirul indian al tinerilor de seama mea, prin atitudinea atât vestimentară, cât și cea comportamentală, care se impunea atunci și pe care eu n-o respectam, cel puțin parțial. În plus, mai chiuleam. Pentru mine școala a fost o luptă. Aceasta a fost rațiunea pentru care am fost catalogat ca fiind copil-problemă. Dar ca idee, dacă mă uit în urmă, nu făceam nimic foarte grav sau dramatic. Eram puțin mai avangardist, opinia mea, doar atât. Părinții mei s-au luptat cu mine ca să mă aducă în aceste șabloane, dar n-au reușit să o scoată la capăt, nu total! Se prefigura, încă de atunci, structura rebelă și de nonconformist.

Lucian Burlea: „Pe la vârsta de 4-5 ani, când mi se punea întrebarea șablon, răspunsul meu răspicat era: tractorist!”

Fă-mă să înțeleg, ce te visai tu când erai mic?

Pe la vârsta de 4-5 ani, când mi se punea întrebarea șablon, răspunsul meu răspicat era: tractorist! Acum îmi dau seama că are sens. În primul rând eram fascinat de tractoarele de pe ogoare și chiar am multe poze de când eram mic în tractoare. În plus, am moștenită de la tata o pasiune, pe care el o avea de la tatăl lui, adică bunicul meu, și de la bunicul lui, adică străbunicul meu, pentru mașini. În perioada adolescenței, când ascultam heavy metal, voiam să mă fac artist, chitarist și să-mi fac formație. Am terminat liceul și a trebuit să aleg între silvicultură, domeniul liceului pe care l-am terminat și medicină, conform tradiției familiei dar și al unor abilități care se prefigurau de atunci. Am ales Medicina. În timpul facultății am lucrat pentru niște prieteni, care nu au fost tocmai onești cu mine, și astfel m-am apucat de business, pe care l-am făcut vreo 12 ani bine. În acest timp am terminat facultatea și prima dată mi-am dorit și m-am angajat cadru universitar. Mi-a plăcut un obiect al cărui profesor era doamna Prof. Univ. Dr. Maria Voroneanu, care culmea a vrut să mă lase repetent în anul III, la acel obiect. Vara am stat și am învățat, am făcut recuperări, am pus mâna pe instrumente și am luat examenul. Atât de bine îl învățasem și atât de mult mi-a plăcut, în plus atât de tare mi-a plăcut doamna profesor, că atunci când am terminat facultatea, la un an, începând cu anul 2000, am devenit cadru universitar. În tot acest timp eram fascinat de ceea ce făcea tatăl meu, colateral activității de medic, adică management sanitar și în acest sens, în 2006, m-am apucat să fac niște școli de management sanitar. În 2008, la 34 de ani, am devenit managerul Spitalului Clinic CF – Iași. Acolo am învățat să fac management sanitar și mi-a plăcut deosebit de mult, atât de mult, încât mi-am închis business-ul, mai ales că era și incompatibil cu funcția de manager și am dorit să merg pe această direcție, toată viața. În 2010 am plecat de acolo și în 2013 am ajuns managerul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Socola” Iași.

Lucian Burlea: „Viața în sărăcie te face să fii extrem de hotărât, de determinat în viață, ceea ce s-a întâmplat cu mama mea. Este modelul meu de determinare, de loialitate, de femeie pentru care familia și profesia au reprezentat cei doi piloni de funcționare în viață”

Medicină, psihologie, logopedie, copii, iubire, neputință. Toate te-au crescut, atât specializările cât și sentimentele. Care dintre cele enumerate ar fi sinonimul perfect pentru tatăl tău, dar și pentru mamă. Vreau să îmi vorbești despre ei.  

Mi-e foarte greu să vorbesc despre tatăl meu, dar și mai greu despre mama mea, pentru că trebuie să vorbesc despre două personalități extrem de complexe, cu o viață extrem de tumultoasă, dar frumoasă și glorioasă. Tatăl meu, așa cum am mai spus și o voi spune cu maximă credință, a fost un destin ales. A fost un om deosebit de inteligent, cu un coeficient de inteligență și coeficient emoțional native uriașe amândouă, și cultivate apoi cu o inteligență socială și de adaptare, incredibile, cu un har de a înțelege lucrurile foarte repede, ceea ce pe lângă vocația medicală, l-au făcut să ajungă unde a ajuns până la finalul vieții sale. Glumea mult, avea simțul umorului exacerbat și lua viața în râs, ori de câte ori putea. Cu toate acestea, a fost un om deosebit de serios și muncitor când era vorba de meserie, de a trata copiii și automat familiile în suferință. Sacrifica tot, inclusiv timpul pentru noi, copiii săi și a întregii sale familii.

Mama, minunată ființă, provine dintr-o familie de oameni săraci. Tatăl ei a murit când mama avea 3 ani, iar ea era penultima dintre cei 8 frați. Îți dai seama că bunica mea, sărăcuța, a trebuit să crească singură 8 copii. Atât mama, cât și ceilalți frați au muncit de mici. Acesta a fost destinul mamei, să muncească de mică și probabil, ca și tatăl meu, probabil va munci până în ultima zi. Viața în sărăcie te face să fii extrem de hotărât, de determinat, în viață, ceea ce s-a întâmplat cu mama mea. Este modelul meu de determinare, de loialitate, de femeie pentru care familia și profesia au reprezentat cei doi piloni de funcționare în viață. Tatăl meu, din ceea ce a fost, cam 30-40% a fost mama. L-a susținut necondiționat, la fel cum a făcut și cu noi, copiii ei. Pe lângă asta, și-a văzut de carieră, într-un mod foarte serios și temeinic, cele două direcții, familia și profesia, au reprezentat blazoanele ei. Ea pentru acestea a muncit, a suferit, a plâns în viață, câteodată și cu acestea s-a mândrit de multe ori. Pentru mama mea, tatăl meu a reprezentat, pe lângă marea ei iubire, și o provocare și un competitor, în sens pozitiv. Îl susținea și cu cât acesta urca pe scara profesională și socială, cu atât ea trăgea mai mult în direcția sa profesională, nedorind să fie o femeie cu statut de întreținută.

Este o femeie sclipitoare, cu o minte briliantă, deosebit de tăioasă, așa cum am spus, modelul meu feminin de moralitate, de determinare și perseverență, o femeie cu o capacitate de a înțelege lucrurile și de anticipare ireale, aș spune eu. Cam așa pot să o descriu, sărăcăcios dealtfel, pe mama mea.

Lucian Burlea: „Ce mă face să ies în evidență este structura mea emoțională și caracterială, felul meu cristalizat de a fi un spirit liber și nonconformist”