Povestea geniului muzical din Republica Moldova care a cucerit Italia: Elvira Andronicescu a fost inspirată de mentorul lui Pavarotti și s-a întors acasă pentru a da glas mesajelor sale de pace

Cum ai ajuns în fața pianului?

La 8 ani am început școala de muzică. Mama îmi sugerase vioara și sigur conta părerea ei, însă pentru mine era scris deja altceva. La examenul de intrare, mi s-a spus că am degete scurte și că nu aș putea cânta la vioară atât de bine. Ulterior am aflat că acesta era doar un mit. Dincolo de toate, poate că așa a fost să fie, iar pianul a devenit instrumentul sufletului meu.

Nu v-a făcut cu ochiul niciun alt instrument? Mă gândesc că la școala de muzică vedeați mai multe instrumente.

Oh, da! Când intram, se auzeau tot felul de instrumente, copii care repetau, era un haos interesant pentru că dacă te concentrai puteai auzi instrumentul cu cea mai mare personalitate. Violoncelul mi-a făcut cu ochiul și chitara bass, acele sunete grave. Sunetul violoncelului este și acum cel care stârnește o vibrație specială.

Este târziu să studiezi acum violoncelul?

Nu este niciodată târziu. Dacă într-o zi decid să învăț un alt instrument, sigur va fi violoncelul.

Ce a însemnat școala de muzică?

A fost o școală care chiar ne-a învățat de la note, la studierea muzicii, la solfegii. Imediat după ce am terminat am avut parte de o amintire atât de frumoasă alături de alți colegi. Ne-am înființat o trupă. A fost ceva de moment, nimic profesionist, dar a fost o experiență care mereu îmi va aduce zâmbetul pe buze atunci când voi povesti. Aveam 14 ani și cântam într-o trupă, chiar dacă trupa avea „concerte” doar în cartier.

Cum ai ajuns la 19 ani în Italia?

După absolvirea liceului și obținerea examenului de Bacalaureat, am mers la părinții mei care erau deja acolo pentru vacanță. Planurile mele erau să mă întorc din toamnă la facultate în Chișinău. A fost ceva la țara aceasta care îmi spunea să rămân și am decis să o fac. Să mă înscriu acolo la facultate. Luând decizia mai târziu am ratat un prim start, dar am revenit la timp. M-am înscris la Facultatea de Economie în Bologna. Au fost întâmplări în care oamenii veneau către mine și îmi reaminteau de muzică. Așa am întâlnit-o pe Jeannette care m-a invitat să acompaniez un grup de tineri la pian, acesta fiind startul meu în activități muzicale.

Elvira Andronicescu: „În viață pot apărea oameni <instrumente> trimise de Univers care să ne îndrume, iar în acel moment depinde de alegerea ta dacă îi accepți sau nu”

Elvira, crezi că sunt potențiali artiști care își fragmentează singuri aripile, fără a fi atenți la semnale?

Depinde și de drumul fiecăruia. Nu putem stabili aici o regulă fixă. În viață pot apărea oameni „instrumente” trimise de Univers care să ne îndrume, iar în acel moment depinde de alegerea ta dacă îi accepți sau nu. În viață este despre alegeri, despre coincidențe plăcute și despre voința noastră de a ne asculta inima pentru a vedea spre ce ne îndreptăm. Uite, pentru mine era suficient să pot cânta la pian. Nu m-aș fi așteptat la amploarea aceasta în care mă aflu acum în care scot piese pe care le scriu, gândesc scenariul videoclipului. La mine s-a produs ca un salt, după întoarcerea în România și într-o perioadă în care credeam că locul meu este într-un birou, făcând calcule. Mă setasem ca muzica să-mi fie doar hobby.

Dacă asta este doar hobby, ce job de bază are Elvira?

Eu sunt economist și încă profesez în domeniu la o firmă din România, însă de când am început să compun, mi-am dat seama că menirea mea ca persoană este muzica. Am avut să înțeleg acest lucru mai târziu.

Citește și: Irina Iordăchescu, una dintre vocile de aur ale Operei Naționale București. Povestea copilăriei guvernate de muzică și un tată celebru și dorința de a urca prin forțe proprii pe scena marilor teatre din lume