Căutare

Share this article

Dragoș Ștefan are 31 de ani și salvează animalele sălbatice din București, în special liliecii. Nu, nu e nebun! Este doar conștient de binele pe care îl poate face și își dedică timpul și resursele, alături de alți câțiva ca el, că să reabiliteze animalele pe cale de dispariție din oraș și împrejurimile capitalei. Nu ar fi mai simplu ca în timpul liber să iasă la bere cu prietenii? Probabil că da. El preferă să alerge prin oraș cu detectoarele cu ultrasunete să încerce să afle ce vorbesc liliecii și să se zbată pentru a nu fi închiși de vii în crăpăturile blocurilor anvelopate. Asta pentru că, liliecii consumă insecte dăunătoare care pe noi ne-ar costa câteva milioane de euro pe an în insecticide și pesticide. În plus, vorba că „liliecii ni se prind în păr” este doar un mit, aceste animale nefăcându-ne nici un rău.

Haideți să aflăm povestea lui Dragoș și a celorlalți tineri care s-au implicat în asociația Wilderness Reasearch and Conservation cu scopul de a salva animalele sălbatice din București. Care animale? Lilieci, țestoase, pârși, șopârle, păsări, bursuci. Toate acestea trăiesc alături de noi, fără să știm măcar, motiv pentru care le și accidentăm de multe ori.

Cu ce te ocupi Dragoș?

Noi încercăm să salvăm liliecii din București…

Voi fiind?

Noi suntem Asociația Wilderness Reasearch and Conservation, un ONG non profit pe parte de ecologie și cercetare. De ce am vrut noi asta? Cercetarea din România este la pământ pe partea de bilogie și ne-am dat seama că „sigur putem să facem ceva mai deștept”. De prin 2010 ne tot gândeam la această idee, dar am pus-o în practică abia în 2015. Printr-o întâmplare absolut nefericită, am ajuns ajuns la fundația Visul Luanei. Medicul veterinar Ovidiu Roșu, cel care are această fundație, a venit către noi și am decis să ne contopim. El a deschis această fundație în memoria iubitei lui care a murit încercând să construiască un centru de reabilitare pentru animalele sălbatice din România.

În clinica unde voia ea să facă centrul de reabilitare, am început noi să salvăm animalele sălbatice din București.

Între timp ne-am dat seama că putem să facem mai mult și în ultimii ani, s-au întâmplat multe.

Dar cum te-ai apucat tu de lilieci?

Eu sunt geograf și înainte de a ajunge aici eram foarte pasionat de biologie. Pentru că aveam medie mică la BAC și pentru că se intra la facultate cu media respectivă, am ajuns la Facultatea de Geografie, la Mediu. Din facultate am început să tot bat munții, la un moment dat m-am lipit de niște speologi, am intrat într-o peșteră și am văzut un liliac. Acela a fost momentul și de vreo 10 ani nu mă mai lasă pasiunea asta; nici eu nu mă așteptam să mă țină atât de mult J). Mă întreabă câte cineva: „Ce faci?”. Iar când răspund că salvez lilieci, nu mă crede nimeni: „Hai spune sincer, cu ce te ocupi?”.

Bine, e mai complicat decât atât.

Cum i-ai găsit în București?

Păi sunt peste tot. De la Facultate în sus am început să lucrez în consultanță pe mediu, în tot felul de proiecte care au legătură cu animalele sălbatice și acolo am intrat în contact cu tot felul de scule mișto pe subiectul „lilieci”. Apoi am continuat un fel de voluntariat la Institutul de Speologie care apoi a ajuns să fie și plătit și apoi am început cu ONG-ul. Cumva mi-am văzut interesul ca să pot studia aceste animalele pe toate direcțiile. La un moment dat am lucrat pe un proiect cu eoliene și acolo, mânat de pasiunea mea am propus și am obținut implementarea unui proiect care a dus la un rezultat incredibil: acela ca eolienele să omoare cu 70% mai puțini lilieci. În Dobrogea mor cam 50 de mii de exemplare pe an, din păcate.

Și cum ai reușit să faci asta?

E super simplu: liliecii zboară mai mult când e vânt mai slab și atunci nici turbinele nu produc foarte multă energie. Așa că am propus reducerea funcționării lor în orele în care vântul nu e foarte puternic, am redus foarte mult mortalitatea. Nu am gândit noi asta, am copiat-o de la americani, dar funcționează.

Câte specii sunt în România?

Oficial se vehiculează că ar fi 32 de specii.

Și în București?

Unde?

Peste tot. Cum adică unde? În clădiri, în crăpăturile de clădiri, în turlele bisericilor, unde vrei tu, în scorburi de arbori… Liliecii nu stau în peșteri. Sunt foarte puțini cei care stau în peșteri. Cei mai mulți stau în păduri și crăpături de faleze. Clădirile acestea vechi, ne-anvelopate seamănă cu niște faleze de calcar în care ei se adăpostesc.

De ce vrem să-i conservăm?

Pentru că ei mănâncă foarte multe insecte.

Și asta ne ajută cu?

Ne ajută foarte mult. Un liliac care are trei grame consumă 1 kilogram de insecte pe an. Asta înseamnă 1400 de euro în pesticide și insecticide ca să omori acele insecte, mai ales țânțarii care pot transmite atâtea boli, inclusiv meningita. În mod natural, ar fi foarte greu la noi în țară să țină liliecii în frâu insectele, asta pentru că nu mai sunt acele păduri bătrâne. Ideea este că mănâncă foarte multe insecte. O colonie poate să-ți ofere pe an servicii de peste un milion de euro. Și sunt multe colonii.

Noi nu știm câți sunt. Încercăm să estimăm cu ajutorul aparatelor cu ultrasunete. Dar cu aceste detectoare putem să ne dăm seama aproximativ ce specie este, ce spune: dacă e un sunet de foame, de sete, de împerechere, sau un sunet social și cam atât. Ei au mai multe dialecte și e greu să le interpretăm. O colonie are aproximativ 15 adăposturi și în fiecare seară se mută dintr-un adăpost în altul ca să lase timp hranei să se regenereze și e fascinant cum își spun: „plecăm de la adăpostul 1 și ne întâlnim la 12, iar apoi mergem la 4”. Și toți știu și urmează instrucțiunile. Cum știu asta nu ne dăm seama, nu am reușit să descifrăm, la fel cum nu ne putem da seama câți sunt.

Voi pentru ce vă luptați?

În principiu pentru conservarea animalelor sălbatice și pentru protecția mediului.

Vorbim și de alte animale?

Da, sigur. Ți-am spus că lucrez împreună cu Ovidiu Roșu, el a cumpărat un teren la marginea Bucureștiului, prin Ilfov și am început să construim acolo centrul de reabilitare. Sunt țestoase o grămadă, pârși, arici, bursuci, jderi, căprioară, o mulțime de păsări…

Ce înseamnă că le reabilitați?

De exemplu avem o pasăre cu o aripă ruptă. Medicul veterinar poate să o opereze și să încerce să o recupereze. Dacă nu se poate recupera, o eutanasiem. Noi nu ținem animale de companie. Un centru de reabilitare asta face: încearcă să mai curețe puțin din mizeria din jurul nostru. O să vezi animale rănite, cu picioare rupte de mașini, mâncate de pisici, tot felul de răni de genul acesta. Sunt foarte multe accidente, iar majoritatea se întâmplă din cauza noastră. Iar noi încercăm să reabilităm mai mult speciile protejate, speciile pe care nu le bagă nimeni în seamă, care chiar au nevoie de ajutor.

Dar nu facem doar partea asta de reabilitare, încercăm să ducem mai departe și cercetarea. Noi culegem date de acolo, scriem articole și încercăm să schimbăm opinia publică, dar și partea de „decision makers”. Dacă am fi într-o țară serioasă, am fi ascultați și oamenii ar putea să protejeze.

De exemplu, acum se anvelopează sute de blocuri și sute de lilieci sunt închiși de vii în crăpături. Am văzut lucrurile astea și nu am avut ce să facem pentru că legea nu ne permite să dăm găuri în anvelopare. Așa că ne bazăm pe unul sau pe altul, cetățeni cu inimă care ne anunță din timp, înainte de anvelopare și încercăm să îi scoatem de acolo. Noi avem alpiniști, medici, o grămadă de oameni care ne ajută, însă trebuie să știm de ele.

Revin, cine sunteți voi?

Geologi, geografi, veterinari, ecologi, chiar și un medic uman. Aceasta este echipa de bază formată din 8 oameni. Însă echipa de voluntari se poate extinde. Se poate ajunge și la câteva mii de oameni. De exemplu, pe timp de iarnă liliecii hibernează în medii de temperatură controlate de noi. Din timp în timp îi trezim și chemăm oamenii să ne ajute să-i hrănim foarte repede ca să se poate întoarce cât mai repede la hibernare. Atunci se adună mii și mii de oameni.

Ne mai ocupăm și de partea de educație: mergem cu detectorul prin oraș și le arătăm oamenilor cum „chițăie” liliecii, mergem pe la licee sau școli și tot așa. AM avut câteva mii de copii la școli și organizăm workshop-uri pentru copii și de fiecare dată suntem șocați câți ne răspund. Copiii sunt însetați după astfel de evenimente.

Și din ce trăiți?

Asta e funny. Lucrez și în consultanță, și pe arii protejate, iar alți colegi fac și ei pot. Medicul veterinar șef cu care lucrez, Ovidiu Roșu, e medic de wild life, el merge în natură și poate salva urși răniți sau alte animale. E chemat foarte mult prin afară, la grădini zoologice din Siria care au fost bombardate, de exemplu, la tot felul de ciudățenii. Prin oraș lucrează ca free lancer să captureze și să tranchilizeze animale domestice. Așa reușește să-și plătească multe dări. Alți colegi lucrează la Facultatea de geografie, alții la Institutul de Speologie, fiecare are job-ul lui din același domeniu, dar ne ocupăm și de asociație cu pasiune.

Să rezumăm: voi salvați liliecii care pot aduce un beneficiu de niște milioane de euro pe an comunității, dar pe voi statul nu vă susține cu nici un ban. Corect?

Corect. Nici un ban. Orice țară civilizată are centre de reabilitare. Avem și noi unul la Focșani, dar care nu prea e finanțat mai deloc de stat. Acolo lucrează o super echipă de băieți; ei se ocupă de lupi, urși, râși. Ei lucrează cu proiecte foarte mari, europene. Asta e și ținta noastră, să reușim să atingem proiectele europene.

Când erai mic adunai toți cățeii de la bloc?

Cam așa ceva. De mic m-a pasionat biologia, am fost la olimpiade….

Am dus acasă broaște, șopârle – acum sunt specii protejate, nu aș mai face niciodată așa ceva – am luat o grămadă de câini de pe stradă. Bine, mama îi dădea afară a doua zi.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO