Căutare

Share this article

Andrei Abrudan are 27 de ani și este medic chirurg rezident la Cluj Napoca. Ce fac tinerii de vârsta lui în timpul liber? Probabil merg prin cluburi, cafenele, petrec timp cu prietenii sau și-l dedică hobby-urilor și pasiunilor. Andrei ce a făcut în timpul liber? A plecat voluntar în Irak într-o tabără de refugiați ai războiului ISIS. Și-a plătit singur biletul de avion și a plecat acolo, fără să conștientizeze realmente pericolul la care se expune. A trăit în niște condiții destul de grele, cu panică și teama în suflet, că nu se mai întoarce. A văzut cu ochii lui ce înseamnă războiul, cât prețuiește viața și a realizat că a-i ajuta pe alții este probabil una dintre menirile lui.

Câteva luni mai târziu a plecat ca medic voluntar în Nepal, iar anul viitor se pregătește să meargă într-o tabără de refugiați sudanezi din Uganda.

Sub ce stele se nasc oamenii ca el e greu de spus. E ușor însă să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte, iar asta ar trebui să ne dea de gândit. Am stat de vorbă cu Andrei Abrudan la telefon, într-o seară, târziu, după ce el și-a terminat treaba la spital.

Nu am simțit când a trecut timpul deoarece povestea lui mi se părea pe de-o parte extrem de dură și plină de detalii de neimaginat, cum ar fi explozia unei bombe care a ucis o mulțime de copii în câteva clipe, iar pe de altă parte simțeam că tot mai vreau să-i pun întrebări, să aflu tot mai multe lucruri. Am vorbit mult, recunosc, dar merită să aflați și voi ce stă în spatele determinării unui tânăr ca Andrei, dar și prin ce a trecut până să ajungă să ne povestească asta.              

Îți aduci aminte, când erai mic ce spuneai că vrei să te faci când o să fii mare?

Eu știam de mic că o să fiu doctor. Știam 100%.

Cum așa?

Tatăl meu este medic veterinar și de mic mergeam cu el la tot felul de cazuri, lucra la sat și toată lumea îl chema. Îmi plăcea foarte mult. Tatăl mamei mele a fost tehnician veterinar și mergea să taie colții la purcei, așa se face când sunt mici, și mă lua cu el și mă lăsa și pe mine să fac asta. De atunci practicam medicina 🙂

Te-ai gândit vreodată să pleci din țară, să lucrezi la un spital (nu cum ai făcut-o în Irak) din Occident?

Da, am și făcut-o. Am plecat în timpul facultății, aproximativ în fiecare vară am fost în SUA unde am o parte din familie. Am aplicat la spitale de acolo și mi-am făcut practicile de vară pe urgențe, pe medicină de familie, pe cardiologie, pe chirurgie.

Ai fost cu programul acela work & travel?

Nu. Am făcut stadiul de practică. Am și lucrat ca să am bani de buzunar. Am fost și chelner și house keeping, am ajutat la pus parchet, gresie, faianță, am făcut de toate pentru că aveam nevoie de bani de buzunar, de bani pentru cheltuială acolo.

Cum sunt spitalele de acolo?

Diferența față de spitalele noastre e ca de la cer la pământ. Inclusiv relația dintre medic și student sau medic rezident e altceva: acolo ești în echipă, nu te consideră nimeni un adversar așa cum se întâmplă aici câteodată.

Dar de ce Irak?

Eu sunt o persoană foarte curajoasă și când am aplicat, o prietenă, medic stomatolog mi-a povestit că fusese în vacanță în Grecia și își dedicase câteva zile din vacanță pentru voluntariat. A mers două zile în taberele de refugiați sirieni și acolo a întâlnit un medic care este coordonatorul unor proiecte de medicină generală. Mi-a dat contactul lui, l-am sunat și el mi-a trimis link-ul unei organizații, ADRA. Eu am citit toate informațiile de acolo și m-am decis să aplic pentru voluntariat. Era nevoie de medici în Grecia și în Irak. În Grecia trebuia să stau foarte mult, eu m-am uitat când pot să-mi iau concediu și se potrivea perioada cu cea din Irak și așa am decis să merg acolo. Nu știam ce aleg. Am ales după concediu și m-am gândit: „hai să văd cum e în Irak, ce poate să fie așa greu?”.

Nu aveai idee de însemnătatea locului, nu?

Nu. Nu puteam să-mi imaginez. Și dacă îți arăt fotografiile nu poți să percepi ce e acolo. Una e să vezi cu ochii tăi și alta cu ochii minții.

Ce au spus părinții tăi?

Ai mei nu au aflat mult timp. Au aflat după vreo două luni de zile când o prietenă care a venit în vizită, la cină, m-a divulgat. Voiam cumva să mă ascund de ei și să spun că plec în Israel.

Și când au auzit?

Bineînțeles: „Nu te duci! Eu te-am făcut.. (știi expresia), nu vreau să te omoare alții”.  Atunci am avut discuții cu colegii, chiar si cu medicul cu care lucram la momentul actual, spuneau că sunt complice ISIS, făcând haz de necaz pe seama mea.

S-au împăcat cu gândul până la urmă?

Da, pentru că eu nu renunțam la ideea asta. Am spus că dacă trebuie să merg acolo, eu merg, indiferent ce se întâmplă. Când se apropia timpul de plecare a fost o perioadă când cei de la organizație nu mi-au răspuns la e-mailuri. Timp de două luni au avut ceva probleme administrative și nu am primit nici un email. Cu două săptămâni înainte de plecare am intrat în panică, am telefonat în SUA și în Elveția, deja eram foarte neliniștit: eu le spusesem tuturor că merg și nu mai merg? „Și unde merg?” mă gândeam. Nu aveam cazare, nu știam unde mă duc, nu știam ce să fac. Deja era o stare de nervozitate interioară, mai ales după ce susținusem tare că eu merg, acum să dau înapoi?

Până la urmă mi-au răspuns, mi-au zis unde mă cazez, că nu mă așteaptă nimeni la aeroport, că trebuie să mă descurc singur. Mi-au zis: „dacă vii dimineața sau seara, te putem lua de la aeroport, dacă vii în mijlocul zilei, ghinion”.

Și tu când te-ai dus?

În mijlocul zilei, bineînțeles. Atunci a fost cea mai bună ofertă de preț la avion. Eu mi-am plătit singur biletele, nimeni nu a vrut să mă ajute cu nimic.

Nici părinții?

Nici un leu.

Și atunci am spus că asta e, mă descurc singur, ce poate fi așa de greu? Am călătorit în lumea asta în lung și în lat și m-am descurcat.

Cum a fost când ai ajuns pe aeroport?

A fost un drum foarte lung: Cluj-București, București-Dubai, Dubai-Erbil, cu perioadă de așteptare de câte 10 ore în aeroporturi.

Când am ajuns în acolo, în Erbil, capitala Kurdistanului era un aeroport frumos, ca cel din Cluj. Nu aveam nevoie de viză și nu m-a întrebat nimeni absolut nimic, deși eu îmi tot făceam scenarii în cap. Mi-am luat bagajul și am ieșit din aeroport. Afară era o căldură de 45 de grade Celsius ce m-a bulversat.

Cu ce puteai să pleci de acolo?

Acolo am stat, nu știam în ce parte trebuie să o iau, nu știam ce să fac. Tot vedeam un autobuz, nu știam ce e cu el și unde merge. Am început să întreb în dreapta și în stânga, nu se vorbea engleză și am ajuns să întreb un militar cu care m-am înțeles mai mult prin semne și care mi-a zis că mă duce el. I-am arătat unde trebuie să ajung, în Italian City 2, un cartier bine păzit, ca o fortăreață. M-am dus cu el, m-a lăsat să folosesc chiar și internetul lui și așa m-am bucurat că puteam să le scriu alor mei că am ajuns cu bine. Nu dormisem mai deloc până am ajuns acolo și m-a apucat tremuratul de oboseală, dar și de panică  deoarece la un moment dat am văzut că mergem pe un drum pe care nu mai mergea nimeni și mă uitam și la arma lui. M-au trecut niște gânduri diabolice.

Dar s-a terminat bine?

Da, am ajuns unde trebuia. Bine, am ajuns în fața unei case care arăta groaznic, erau niște mizerii în curte și tot întrebam dacă sigur aici trebuia să ajung.

Acela era cartierul rezidențial?

Da. Și ajung acolo, bat la ușă, nu-mi deschide nimeni. Bat mai tare la ușă, mi-am lăsat geanta în mașină, am luat doar pașaportul, banii și telefonul și am insistat. Mi-a deschis o tipă, portugheză, asistentă. Primul lucru am spus: „pot să te îmbrățișez că vorbești engleză, ești cumva de-a mea?”. I-am spus apoi că domnul care m-a adus cred că vrea bani. Cerea 50 de dolari și până la urmă i-au spus că eu am venit voluntar aici și am plătit doar 25 de dolari.

A, deci militarul făcuse îți prestase servicii de taxi?

Da. Mi s-a părut cam scump „taxiul”. Erau în casa aceea medici și asistente din toată lumea, din Norvegia, din Brazilia, etc.

Imediat după ce m-am cazat, m-au întrebat dacă vreau să mai dorm sau vreau să vin cu ei. Am zis că „eu nu stau singur în casă, mai bine vin cu voi”. Am plecat cu ei, am trecut granița din Kurdistan în Irak și am plecat către Mosul-ul de Est unde sunt taberele de refugiați. Eu acolo am lucrat, într-una din taberele de refugiați de acolo. Tabăra arăta…. Ai fost vreodată la Auschwitz?

Nu.

Nici eu nu am fost, dar din filmele pe care le-am văzut, pot spune că seamănă. Imaginile acelea cu garduri din sârmă ghimpată… Așa arată o tabără de refugiați: niște porți cu turnulețe de veghe, militari, mașini militare la poartă, corturi UNICEF, vreo 1500 de corturi organizate alfabetic. Era școală, era spitalul nostru făcut din containere, copiii agățați pe gardurile de sârmă, nu o să uit în veci imaginea asta.

Cât ai stat acolo?

Trei săptămâni am lucrat acolo. Relațiile dintre Kurdistan și Irak  nu erau bune, armata americană avea bazele în Kurdistan și oferea protecție acestui stat. În plus, doar americanii au acordat recunoașterea acestui stat, nici UE nu a recunoscut acest stat. De aceea voiau să facă referendum pentru declararea independenței statului Kurdistan.

În Kurdistan era război?

Nu. În ultima săptămână, văzând că statul Kurdistan merge în continuare cu referendumul, armata irakiană se pregătea de război. Partea de sud a Kurdistanului fusese deja preluată. Noi nu am aflat pentru că nu știam toate informațiile, dar mai aflam frânturi de pe Al Jazeera. Așa am văzut că se înaintează către Erbil. Noi, voluntarii deja intraserăm puțin în tensiune, am făcut o ședință cu toată organizația să aflăm clar ce se întâmplă. Altfel nu merită să riscăm viețile noastre pentru acest referendum și acest război. Ni s-a spus că avem libertatea să plecăm și apoi ni s-a spus că aeroportul de la Erbil se închide. Când am aflat asta, a intrat o panică în noi…. Toată lumea a fugit la Ambasada lui. La Ambasada României nu răspundea nimeni și am găsit Consulatul României care era chiar în Erbil. Am sunat acolo și domnul de acolo era foarte intrigat că „ce caut eu acolo, că de ce nu m-am înregistrat când am ajuns?”. Eu habar nu am avut și am întrebat la rândul meu de ce nu se pune anunț mare în aeroport? ”În zonele de risc, înregistrați-vă la ambasadele țărilor proprii sau europene” sau oriunde. Nimeni nu știe această informație extrem de importantă. Tu pleci, dar nu știe nimeni unde să te caute dacă se întâmplă ceva.

La spitalul improvizat din tabăra de refugiați aveați echipament?

Da. Spitalul se dorea să fie împărțit în urgență, partea de femei, de bărbați și partea de copii. Dar degeaba s-au gândit ei că vor să facă așa pentru că nu aveam personal pentru toate aceste secții. Astfel funcționa partea de urgență și 3 cabinete de ambulatoriu unde veneau pacienții, îi consultam și le dădeam un tratament. Dacă era ceva grav, îi trimiteam la urgență unde făceam și eu intervențiile chirurgicale. Aveam cât de cât puțină apă, era o cisternă care ne alimenta. Trebuia să fim foarte atenți cu apa, cu curentul, cu toate.

Dar ce fel de cazuri erau acolo?

Oamenii din tabără sunt pacienți. Sunt oamenii din Mosulul de vest unde ISIS și-a lăsat amprenta major. Sunt acei oameni care au supraviețuit războiului ISIS. Cam în iulie 2017 s-a terminat războiul, adică orașul a fost preluat în totalitate de armata irakiană în detrimentul extremiștilor. Tot ce s-a construit acolo, în tabăra de refugiați, s-a făcut în două luni de zile. Noi am fost prima generație de medici voluntari acolo. Eu am fost primul medic român și primul medic din Europa de sud est.

De ce spui că și-a lăsat amprenta ISIS? Adică ce aveau oamenii din tabără?

Aveau răni mai vechi, plăgi împușcate pe tot corpul, arsuri post explozii, etc. Eu am făcut ce am putut cu resursele pe care le aveam la dispoziție.

Dar mai veneau și oameni răniți recent?

Mai puțin pentru că se terminase războiul. Însă era o altă problemă: oamenilor din tabără li se permitea să meargă fiecare pe la casa lui să vadă ce se mai întâmplă pe acolo. Numai că mai rămăseseră bombe neexplodate. Ni s-a spus și nouă și lor să nu ne plimbăm nestingheriți în afara taberei pentru că există pericolul exploziilor. Din păcate, mai ieșeau copiii. A explodat o bombă foarte aproape de noi din cauza căreia au murit foarte mulți copii. Nu știu numărul pentru că la noi au ajuns doar cei ce au mai rămas. După o bombă nu prea mai ai ce să faci.

Adică au mai scăpat cu viață?

Da, câțiva, cei care au fost mai la periferie au scăpat cu răni ușoare, dar cei mai mulți au fost în centru. Se spunea că s-au jucat și au călcat pe bombă, iar în locul acela a rămas un „crater”.

Am avut și pacienți militari care au avut și ei nevoie de ajutor.

Care a fost cel mai emoționant caz al tău?

A fost un băiat pentru care am luptat enorm. Doctorul cu care am lucrat, medicul coordonator, un om care la 76 de ani și-a lăsat toată familia și a venit să lucreze în Irak, mi-a scris o scrisoare de recomandare foarte frumoasă după ce a văzut cât am fost de organizat și de implicat și după ce m-a numit coordonator peste partea de urgență.

Băiatul acesta spuneai că era copilul unui luptător ISIS?

Da, tatăl lui era luptător ISIS. El a nimerit într-o explozie imensă, a rămas cu o fractură multiplă la nivelul gambei. Medicii de război americani i-au pus o proteză care s-a infectat.

Câți ani avea copilul?

18 ani.

Și el luptător sau nu?

Nu. Eu i-am cunoscut mama și frații. Kurzii nu voiau să îi acorde toată atenția din cauza asta. Noi, voluntarii, nu făceam gărzi noaptea, doar medicii kurzi. Și era o doctoriță kurdă care îl trimitea în cort noaptea, deși eu mă chinuisem toată ziua să-l sterilizez și plecatul în cort îl expunea la infecții. Am vorbit cu medicul coordonator și am cerut să nu mai fie trimis în tabără acest copil deoarece, astfel aruncau toată munca mea la gunoi.

Și înțeleg că i-ai salvat piciorul?

Da, i-am salvat piciorul. Am încercat să vedem unde putem să-l trimitem, în Iordania ne gândeam, dar nu avea acte, nu știam când este născut, nu știam nici numele complet. Nu știa ce e acela „sur name”. Am încercat să-l trimit la o clinică din Eirbil, nu au vrut să-l primească pentru că familia lui lupta pentru ISIS. Am vorbit în SUA, am vorbit cu alte organizații, am adunat eu din partea României niște bani și i-am plătit așa prima operație. Am vorbit pentru a doua operație și la momentul actual el umblă fără sprijin.

Dar de ce atâta efort pentru băiatul acesta? Nu mai erau și alții?

Ba da, dar nimeni nu dădea nici doi bani pe el. Toată lumea voia să-i facă amputație, eventual să-l lase să moară.

Asta doar din cauză că tatăl lui era luptător ISIS?

Și din cauza asta. Mi s-a făcut așa mare milă de el și am zis „eu lupt pentru el, nu mă dau bătut”. Simțeam că mă lupt cu morile de vânt, dar acum mă bucur că nu am renunțat.

Cât ai stat acolo ți-a fost vreodată teamă că nu te mai întorci?

Da. Mi-a fost teamă că se poate întâmpla orice.

Dar seara când închideai ochii te bucurai că a mai trecut o zi și ești încă în viață?

Tot timpul încercam să reevaluez ziua. Stăteam în pat și mă gândeam la ce am făcut. Iar apoi mă gândeam că așa a fost voia lui Dumnezeu: dacă am ajuns în Irak, asta înseamnă că a trebuit să merg acolo, dacă am supraviețuit acestui eveniment din viața mea, înseamnă că trebuie să văd viața cu alți ochi, să mă gândesc la motivele pentru care merită să trăiești cu adevărat în viață.

Cum ți se pare munca de medic aici, în România față de ceea ce făceai în Irak?

Aici muncesc mai mult. Acolo, deși vedeam pacienți foarte grav răniți, nu prea puteam să fac mare lucru pentru ei. Nu aveam eu computer tomograf, nu aveam unde să le fac analize de sânge. Era diagnosticul clinic cel care conta foarte mult și în funcție de el gestionam cazurile. Mai puteam face o ecografie și niște teste de urină. Tratam simptomele, nu tratam boala.

Aici altfel gestionezi lucrurile, mai ales cu investigațiile actuale.

Mai ai vreo destinație pe listă?

Da, este Uganda. Medicul cu care am lucrat în Irak deschide un nou proiect în Uganda. Voi merge la o tabără de refugiați din Sudan, o tabără foarte mare cu un spital mult mai mare decât în Irak. Mi s-a oferit oportunitatea de a sta mai mult, doar că nu-mi permit din cauza rezidențiatului pe care vreau să-l termin. Dar îmi doresc să stau măcar o lună de zile și voi duce și câțiva prieteni, medici de aici, care vor să vină cu mine.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO