Roxana Magopeț, șefa comunicării de la FAN Courier, după două divorțuri și un dans periculos cu moartea: „mi-a crescut valoarea, am șase bobine de platină la mansardă” - LIFE.ro
Mergi la conținut

„O rebelă am fost toată viața. La 17 ani am plecat pe drumul meu, indiferent de ce a zis familia, am ales un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine, cu care m-am căsătorit și am făcut un copil, apoi am divorțat și am plecat.”

Roxana Magopeț are 36 de ani, un iubit, doi copii, o pisică și un cățel, adică o familie netradițională și lucrează pe Șoseaua de Centură.
Este, de 14 ani, directoarea de marketing și comunicare de la FAN Courier.

Când ai auzit/citit/ văzut o plângere legată de livrările Fan Courier? Multe dintre mesaje ajung direct la Roxana pentru că, de câțiva ani, ea a devenit interfața companiei, umană, prezentă și extrem de activă în online. Așa încât, împreună cu echipa de comunicare, ea are misiunea de a transmite mesajul corect, asumat și onest clienților lor.

Acum trei ani, viața Roxanei s-a schimbat, atunci când a descoperit un diagnostic ce putea să o ucidă. Iar asta a făcut-o să creadă mai mult în semne și să capete convingerea că nimic nu este întâmplător.
A divorțat a doua oară, chiar dacă perspectiva era să crească singură doi copii și toate astea pentru că a devenit un alt om.

Când trebuie să „mintă” comunicatorul și când trebuie să își asume greșelile?

Comunicatorul nu trebuie să mintă, ci doar să aibă grijă să împacheteze frumos mesajul. Dar să fie sincer, căci minciuna se simte.
Noi ne asumăm greșelile pe care le facem. Sunt întârzieri, da. De ce? Pentru că sunt greu de găsit oameni, pe cei pe care îi găsim suntem nevoiți să îi aruncăm în muncă rapid și nu avem timpul necesar să îi instruim așa cum ar trebui. Mașinile noastre sunt blocate în trafic sau atacate în mers și se fură din ele. Avem un volum foarte mare de marfă și nu putem să facem față uneori. Sunt niște adevăruri pe care ni le asumăm, le transmitem și le contextualizăm ca atare.

Cum gestionați voi plângerile, criticile, mesajele negative și cum v-au influențat strategia de comunicare?

Până cum câțiva ani mesajele noastre erau despre FAN Courier, liderul pieței de curierat, despre câte expediții gestionăm și așa mai departe.
Dar ne-am dat seama că trebuie să coborîm de pe acest piedestal și să ne asumăm ce se întâmplă.

Cel mai greu mi-a fost acum câțiva ani să conving șefii să mă lase să spun că vom întârzia înainte să întârziem.

Se apropia Black Friday. Experiența din anii trecuți arăta că vom întârzia. Prin urmare, totul este despre a crea așteptările potrivite oamenilor. Spune-i clientului că livrezi în 72 de ore, iar dacă reușești să livrezi în 24 ori 48 de ore, omul va fi și mai mulțumit. Dar dacă nu îi spui nimic și coletul ajunge în 72 de ore vei avea toată lumea nemulțumită: și clientul destinatar, și expeditorul.
Așa încât am schimbat mesajul și s-a simțit.

În fiecare campanie a noastră încercăm să arătăm o realitate de fapt. De exemplu, campania O Zi Obișnuită a pornit de la faptul că au crescut reclamațiile din partea clienților legate de întârzierile de livrare. Atunci am decis să ridicăm puțin cortina și să arătăm de ce întârziem. Nu să ne găsim justificări, ci să prezentăm lucrurile așa cum sunt: accidente, colete preluate la oră târzie, volume mari, angajați puțini.

Aș vrea să îți explic puțin ce se întâmplă cu această oră târzie de ridicare a coletului. Peste 40% din volumul nostru este dat de e-commerce. Pentru magazinele online, faptul că predau coletele mai târziu înseamnă un număr mai mare de comenzi prelucrate și trimise. Pentru noi, oră târzie de ridicare înseamnă oră târzie de sosit în HUB, oră târzie de descărcare/încărcare în mașină și oră târzie de plecare pe traseu. Avem 220 de trasee în fiecare noapte. Dacă mașina de Oradea nu pleacă la ora 11.00 noaptea, ci la ora 2.00 dimineața, în loc să ajungă la 7.00 dimineața, va ajunge aproape la prânz, la ora 11.00, când curierii sunt deja în oraș sau în exterior. Să se întoarcă să ia alte expediții, mai ales cei de la 50 de kilometri de oraș, nu se va întâmpla. Așa se face că timpul de livrare este deja altul.

Să ne întoarcem la tine și la cum ai intrat tu în această companie și de ce ai rămas aici?

La 20 de ani am născut primul copil, pe Marc. Toată familia mea emigrase în SUA și, când Marc avea un an și jumătate, m-am despărțit de tatăl lui, am plecat cu copilul în brațe și cu două valize de haine. Nu aveam job, bani ori casă, așa încât m-am mutat la o mătușă din Militari.

Crăciun 2017, în Florida, când părinții Roxanei i-au întâlnit live pe Mara și pe Marian.

Tata știa pe cineva care lucra la o firmă de curierat, cu care a vorbit să mă primească la un interviu.
Eu mă gândeam la un singur lucru: o să împachetez colete în hârtie maro și le voi lega cu sfoară. Mă și vedeam, într-o hală mare, eventual cu halat și basma.
M-am îmbrăcat frumos, am ajuns aici, am intrat la dispecerat și am dat patru interviuri în ziua aia, inclusiv cu Nadir Bălășel, directorul adjunct. M-au angajat.

Aveam patru colege la dispecerat care ocupau un birou unde nu mai era loc și pentru mine. Așa că am primit o masă și un scaun lângă ușa de la intrare. Preluam comenzile de la clienți, le notam pe un caiet studențesc de matematică și apoi le introduceam în calculator.

După o lună, am ajuns la vânzări și, după vreo patru luni, am ajuns la marketing, unde sunt și acum. Asta este  politică internă: marea majoritate a boardului de la FAN Courier este recrutată din interior, sunt foști curieri, coordonatori sau manageri de direcții.

Nu știu când au trecut cei 14 ani de când sunt aici. Și realizez că în tot acest timp slujba a fost singura constantă din viața mea.
M-am căsătorit, am divorțat de două ori, am mai avut un copil, dar jobul a fost stabil. Iar acest lucru m-a ajutat.

Dar experiența din octombrie 2015 mi-a schimbat de fapt viața.
Aveam niște dureri de cap groaznice. De câteva ori pe lună aveam o migrenă care mă ținea o zi în pat, cu draperiile trase și trecea doar cu fiole de algocalmin.

Făcusem multe analize și primisem nenumărate diagnostice. În timpul sarcinii cu Mara durerile au fost și mai insuportabile. Atunci am descoperit că o hipertensiune arterială era de fapt cauza. Dar după ce am născut-o pe Mara, durerile au revenit.

În octombrie 2015 am făcut un RMN cerebral. Voiam să lămuresc problema. Iar investigația a arătat o suspiciune de anevrism cerebral.

Am discutat cu trei chirurgi faimoși, l-am căutat chiar și pe cel mai cunoscut din țară. El nu m-a primit la consult, a trebuit să îi trimit toate analizele pe e-mail. La ceva timp am primit un telefon de la asistentă care mi-a transmis mesajul doctorului, să stau liniștită.

Din spital, cu zâmbete și pupici, împreună cu Ioana, sora ei și cu Mom.

Un singur doctor, Dan Mitrea, și-a pus niște întrebări și m-a trimis la un RMN cu substanță de contrast.
L-am făcut și diagnosticul s-a confirmat. Aveam un anevrism cerebral care trebuia operat.

Până la operație am intrat în autoconservare. Nu strănutam, să nu se rupă, nu mă urcam la volan cu copiii în mașină, nu mă mai enervam. Iar în mintea mea se derulau tot felul de gânduri: nu sunt fericită, dacă mor mâine, de ce fac compromisuri?

Țin minte și acum momentul în care medicul mi-a prezentat variantele de intervenție: deschidem cutia craniană, ridicăm creierul, prindem anevrismul cerebral, punem două cleme de metal, închidem și așteptăm necrozarea și recuperarea.  Era posibil să pierd, după intervenție, mult din ce eram atunci: să merg sau să vorbesc.

Dar exista și a doua variantă, mai rară, foarte scumpă și care putea fi făcută doar în anumite condiții, de un singur medic în țară, doctorul Dima Ștefăniță.

Operația costa 15.000 de euro. Am fost distrusă când am auzit suma. Nu aveam nici 3.000 de euro.
M-au ajutat șefii mei. Iar ce m-a impresionat, iar pentru asta le voi fi întotdeauna loială, este că nu a trebuit să cer. Ei mi-au oferit ajutorul care mi-a salvat viața.

La începutul lui decembrie doctorul Dima mi-a pus în față două opțiuni: operăm acum, la Sibiu, sau rămânem în București și operăm în ianuarie. Iar eu m-am gândit: „măcar să nu mor de Crăciun, că le stric planurile.”
Și am ales varianta Sibiu. Însă trebuia să mai trăiesc o experiență. Am făcut o angiografie la Spitalul 9, adică cea mai dureroasă experiență din viața mea. Când am intrat în sală și am văzut doctorul cu un șorț de măcelar, stropit de sânge, am înțepenit.

Este o investigație prin care se intră prin artera femurală cu o cameră, fără anestezie fiindcă tu trebuie să reacționezi, să răspunzi întrebărilor. Apoi intră un cateter și îți injectează o substanță de contrast.
La prima injectare mi-a amorțit o jumătate de față, încă o injectare și a amorțit cealaltă jumătate de față. Am simțit fiecare capilar din cap, am simțit cum doare și frige în același timp. Și la sfârșit mi-a paralizat ceafa.
Intervenția asta a arătat că anevrismul făcuse o excrescență, ceea ce însemna că era gata să se spargă.

O săptămână mai târziu ieșeam din operație și soțul meu, chemat de medic, a aflat că, de fapt, era și mai grav decât crezusem. Probabil că nu aș mai fi prins nici Crăciunul.

Ce a schimbat toată povestea asta la tine?

Mi-a crescut valoarea. (râde) Am 6 bobine de platină la „mansardă”.
Am renăscut, sunt alt om. Roxana de acum nu are nicio legătură cu cea de atunci. După ce stai de vorbă la o cafea cu moartea, fie renaști, așa cum am făcut-o eu, fie te retragi într-o carapace de frică.
Dacă vei sta de vorbă cu oameni care au privit moartea în ochi o să înțelegi singură schimbarea: sunt oameni pentru care nu mai contează gura lumii, sar cu parașuta, își dau demisia sau pleacă în junglă cu rolele.
Eu am ales să divorțez, chiar dacă nu mă bătea, nu mă înșela, știi că astea au fost clasicele întrebări. Dar știam că așa era mai bine.

Întâmplarea asta m-a făcut să cred în semne.
Eu am ajuns să fac acest RMN pentru că mă durea capul. Dar durerile nu erau de la anevrism, adică acea boală care nu are nici un simptom și pe care o descoperi doar când se rupe, iar atunci este prea târziu. Durerile mele s-au corectat prin tratamentul pentru tensiune. Dar au avut rolul lor.

Te-ai transformat într-o rebelă, tatuată, pe tocuri și ruj roșu.

O rebelă am fost toată viața. La 17 ani am plecat pe drumul meu, indiferent de ce a zis familia, am ales un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine, cu care m-am căsătorit și am făcut un copil, apoi am divorțat și am plecat, fără să am de niciunele.

Dacă cineva mi-a zis să o iau în dreapta, eu am luat-o în stânga pentru că mi se pare mai interesant să îi dovedesc că și stânga e mișto.
Toată viața am făcut cum m-a tăiat capul.
Dar mi-am asumat întotdeauna tot ce am făcut.

Ce este Familia netradițională?

După operație am divorțat și anul 2016 a fost pentru și despre mine: am râs, m-am plimbat, am ieșit.
Dar undeva prin vară, la muncă, îmi sună telefonul și aflu că un influencer din Cluj, important, Marian Hurducaș, făcea tărăboi, iar colegele mele i-au lăsat numărul meu de telefon. Știam că la Cluj aveam probleme de câțiva ani iar livrările ajungeau greu.

Roxana și Marian

Sună telefonul și mă așteptam să zbiere. Dimpotrivă. Cu o voce drăguță mi-a zis că degeaba fac eu campanii mișto dacă nu cobor din biroul meu să văd ce se întâmplă în teren. I-am zis că știu exact ce se întâmplă. L-am dezarmat.
Urma să ne vedem la un eveniment la Iași, unde eram amândoi speakeri. În ziua plecării însă Marc, care urma să ia avionul spre SUA, la părinții mei a pierdut cursa și am rămas împreună în București. Nu m-am mai văzut cu Marian la Iași.
Probabil că nu era timpul să ne întâlnim. Cred că mai aveam niște lucruri de trăit și învățat fiecare dintre noi.
Am ținut legătura însă fără să ne gândim vreo clipă să ne întâlnim sau să flirtăm cumva. El era la Cluj, eu eram în București. Dar aveam lucruri în comun, cu un umor asemănător, ușor sarcastici, ne plăcea să stăm de vorbă.

M-am trezit că vorbim în fiecare zi. Când am realizat că a trecut o zi fără să vorbim mi s-a părut ciudat. Era genul de om despre care simți că nu te judecă.

De Revelion ne-am făcut urările de la miezul nopții și cam atât.
În ianuarie, spre sfârșit, Nadir Bălășel, directorul general al firmei, a murit. Omul care avea grijă de noi toți dispăruse. Nu avusese vreodată o problemă de sănătate. Dar într-o dimineață nu s-a mai trezit. A fost un șoc pentru toți.
Am ajuns acasă după înmormântare, m-am așezat pe pat și, sub șocul acela al morții lui Nadir, i-am trimis un mesaj lui Marian: „auzi, noi nu ne vedem?”. Trecuse jumătate de an, dar nu ne întâlnisem niciodată.
Mi-a dat cu seen (asta e expresia) după care a ieșit. În secunda următoare aveam deja replicile: „stai că nu cu tine vorbeam!”, „haha, ce glumă bună am făcut” Răspunsuri de clasa primară. Slavă Domnului că nu am apucat să le scriu.

Familia netradițională

M-a ținut așa vreun sfert de oră după care intră și zice: „când vrei să ne vedem?”
După două săptămâni a venit la București iar când ne-am văzut în aeroport sentimentul a fost unul de regăsire.
Pe drum el și-a scos laptopul, a lucrat ceva, eu ascultam muzică, am mers acasă, a rămas în weekend-ul ăla la mine, iar peste alte două săptămâni și-a închis afacerea de la Cluj, a venit la București și nu a mai plecat.

Familia netradițională este un proiect de sinceritate. Marian este mai mic decât mine cu 3 ani, m-a luat pentru pensie, îmi și spune asta din când în când, suntem atipici. Eu am doi copii rezultați din două căsnicii, el are piercing-uri, tatuaje, are un păr creț și se îmbracă trashy, eu pe lângă el sunt pe tocuri și cu buze roșii. Marc, fiul meu, are 15 ani, este înalt cât mine și când se uită lumea la noi nu părem chiar tipul de familie clasică.

Gândește-te că, până să fim împreună, el nu suporta copiii, adică acele chestii mici și gălăgioase care ar fi bine să țină distanță. Și, dintr-o dată s-a trezit în postura de a crește doi copii.
Tatăl lui Marc nu l-a văzut de 12 ani, iar Marian este acum tată peste un adolescent. La fel, este alături de Mara. Copiii s-au adaptat foarte firesc și atunci mi-am dat seama ce filtru bun sunt cei mici. Oricât de bine te înțelegi cu un bărbat, oricât de mult îți place, dacă nu este ok cu copiii, vei avea probleme în timp.

Revelion 1920 🙂 Marian, Mara, Roxana, Câine, Pisică și Marc

Cum te simți acum, ești mândră, recunoscătoare?

Operația prin care am trecut cu bine este lucrul pentru care sunt cel mai recunoscătoare. Este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată pentru că m-a schimbat, m-a făcut să văd ce contează cu adevărat.
Sunt un om mai bun acum, mai optimist, mai vesel după ce am trecut de această intervenție.

Am descoperit în acea perioadă două cărți foarte mișto: „Șlefuitorul de diamante” din care am reținut principiul vacuității, care spune că lucrurile se întâmplă pur și simplu, conotația de bine sau rău este dată de noi. Iar Biblia mea de fiecare zi este „Puterea prezentului” de Eckhart Tolle, unde am descoperit răspunsuri la întrebări pe care nu știam că le am: „Să opui rezistență la suferință, agravează suferința. Acceptă, las-o să treacă prin tine și se rezolvă”.

Un alt lucru bun învățat de acolo este legat de ce faci când te afli într-o situație care nu îți convine, oricare ar fi aceea: ieși din ea, o accepți sau o schimbi. Victimizarea este pierdere de timp și energie.

Ei nu sunt omul plânsului de milă, ci al acțiunii: când am realizat că nu sunt ok într-o relație, am ieșit din ea, chiar dacă Marc avea 6 luni, iar eu nu aveam job. Din a doua căsnicie am ieșit cu doi copii fără să mă uit înapoi, iar dacă va veni ziua în care relația cu Marian o să mă facă să sufăr, nu voi avea nicio ezitare să mă separ de el, chiar dacă voi avea 65 de ani.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora