Ștefan Căpățână, tânărul ce înfiază copilul pentru care a făcut voluntariat: „Mi s-a părut mai ușor să fac asta de unul singur decât într-o relație în care nu aveam siguranța că totul merge bine și că puteam să-i ofer cu adevărat un cămin iubitor”

Era perioada în care mergeai fizic?

Da. Când a început pandemia și am intrat în online, cam atunci am încetat și voluntariatul. Deja începusem procesul de plasament ca să-l iau pe Alex, care acum e la mine și devenise destul de dificil să mă ocup și de voluntariat și de tot acel proces de plasament.

Povestește-mi despre Alex că aici voiam să ajungem 😀. Câți ani are?

Tocmai a făcut 14 ani zilele trecute. Avea 12 ani când l-am luat și vreo 11 ani când l-am cunoscut. Nu a durat foarte mult de când ne-am cunoscut și până am ajuns la plasament 😀.

Bine, oricum aveam deja în gând ideea că dacă aș vrea vreodată un copil, aș prefera să adopt decât să fac unul și au fost mai mulți factori care au dus la decizia de a lua un copil în plasament. Eram după o despărțire, ieșisem dintr-o relație mai lungă și cumva, după ce am început să mă simt tot mai bine, m-am gândit că am toate resursele pentru a lua un copil și dacă tot îmi doream, nu vedeam nevoia pentru care aș aștepta un partener. Cumva mi s-a părut mai ușor să fac asta de unul singur decât într-o relație în care nu aveam siguranța că totul merge bine și că puteam să-i ofer cu adevărat un cămin iubitor acelui copil.

De unul singur am încredere în mine că pot să fac asta.

Cu Alex nu pot să spun că a fost dragoste la prima vedere din prima clipă, însă, încetul cu încetul am construit relația și ne-am înțeles tot mai bine.

El e foarte deschis, foarte sociabil, foarte mișto, își face prieteni foarte ușor, nu ți-ai da seama că a trecut prin ce a trecut și că a fost într-un centru de plasament. Toată ziua acum e pe afară cu câte o gașcă…

Dar de ce Alex? De ce tocmai el?

Așa a fost să fie 😀. Mai întâi am mers spre o fată, recunosc, unul dintre motivele principale fiind că era clasa a VIII-a, urma să aibă evaluarea națională și în mintea mea îmi închipuiam că aș putea să o ajut mai mult, să lucrez cu ea și să o sprijin să intre la un liceu mai bun însă asta nu era tocmai și dorința ei.

Ea nu și-a exprima dorința să vină la mine în plasament pentru că se simțea destul de bine în apartamentul în care era – era într-un apartament de tip familial – cu fetele cu care locuia.

Și pentru că nu o încânta atât de mult ideea mea, am lăsat lucrurile așa și m-am reorientat către Alex.

De fapt, inițial m-am gândit la Alex, apoi am schimbat spre această fată pentru că simțeam că o pot ajuta mai mult, după care am revenit la el și mi-am dat seama că așa a fost să fie.

De ce Alex? Din toți copiii care erau acolo, cumva pe el l-am simțit având potențialul cel mai mare și că lui aș putea să-i fac cel mai mult bine. În plus, personalul de acolo m-a încurajat să-l iau pe Alex că alături de el va fi cel mai bine, dacă tot am luat decizia asta.

Care e povestea lui Alex?

A fost născut în Italia. Primii ani de zile a stat cu mama lui, pe la 4-5 ani s-au întors în România și au stat pe aici câțiva ani la rudele mamei. Numai că după aceea, mama lui s-a întors în Italia și l-a lăsat să crească cu bunica. Nu știu exact ce avea ea în minte, s-a întors de câteva ori în țară, dar de fiecare dată s-a întors înapoi în Italia și până la urmă și-a făcut altă familie acolo. El nu a avut certificat de naștere din cauză că a fost născut în Italia și mama lui nu a reușit să vină în țară suficient încât să-i facă certificatul de naștere și din motivul acesta nu a putut să fie dat la școală. Ca să meargă la școală trebuia să fie introdus în sistem ca să-i facă statul certificat de naștere, din moment ce mama lui nu a putut.

Bunica lui nu a vrut să-l piardă, și nici bunicul, care de fapt nu e bunicul lui natural, e omul cu care trăia bunica, dar el așa îi zice și a păstrat relația cu el. Pentru că nu au vrut să-l dea în sistem, nu l-au dat la școală și l-au ținut așa până pe la vreo 9 ani.

A murit bunica, a rămas cu bunicu care nu prea se descurca să-l crească și vecinii din cartierul lor – un cartier foarte sărac din București – care mai aveau grijă de el, și-au dat seama că situația devine dificilă, că poate intra în tot felul de anturaje nefaste, copiii cu care mai ieșea el pe afară, unii dintre ei mergeau la furat, așa că au sunat să vină cei de la DGASPC să-l ia ca să-i fie mai bine.

Bunicul a fost supărat inițial, dar până la urmă a înțeles și el situația și și-a dat seama că nu s-ar fi descurcat să-l crească de unul singur. De atunci Alex a intrat în sistem, i-au făcut certificatul de naștere, l-au dat la școală, a făcut clasele I-IV într-un program special ce a durat doi ani și apoi l-am înscris eu în clasa a V-a. Pentru că după ce a terminat ciclul primar a venit la mine în plasament și l-am înscris la școală normală. Acum a trecut clasa a VI-a.