Ștefan Căpățână, tânărul ce înfiază copilul pentru care a făcut voluntariat: „Mi s-a părut mai ușor să fac asta de unul singur decât într-o relație în care nu aveam siguranța că totul merge bine și că puteam să-i ofer cu adevărat un cămin iubitor”

Dar de ce plasament. Nu este adoptabil?

Ba da. Acum suntem în procesul de adopție. Pur și simplu, atunci pe moment nu m-am gândit la varianta de adopție pentru că știam că e un proces mai complicat care durează mult și, pe moment, inițial m-am gândit să mă fac asistent maternal, după care am realizat că e mai ok cu plasamentul pentru că asistentul maternal e un fel de angajat al statului și ți se poate lua copilul oricând.

Dar care e treaba cu plasamentul? Dacă și eu aș vrea și aș îndeplini niște condiții pot să mă duc să iau un copil în plasament?

Dacă îndeplinești anumite criterii, sigur. Trebuie să știi copilul dinainte, nu orice copil.

Da. Mă întrebam cât de ușor este să primești un copil în plasament?

Atâta timp cât îndeplinești toate condițiile, nu e nici o problemă, atâta doar că durează destul de mult. La mine a durat un an tot procesul. Dar era și în timpul pandemiei și s-ar putea ca și asta să fi afectat.

Hai să ne întoarcem puțin în urmă să cunoaștem beckground-ul tău. Spun asta pentru că nu întâlnesc în fiecare zi un tânăr care ia în plasament un copil de la centru și vrea să-l adopte… Tu chiar vrei să fii părintele lui?

Da, deja am început procesul.

Ești din București, Ștefan?

Da.

Familia ta?

Tata e de pe lângă București și mama din Suceava.

Ce meserie au?

Ingineri. Tata e inginer electronic, lucrează cu aparatură medicală, iar mama e inginer chimist.

La ce vârstă ai plecat de acasă?

Destul de târziu. Cred că pe la 25-26 de ani.

Când nu te-au mai ținut? 😀

Nu 😀 Eu voiam mai demult, însă condițiile sunt destul de dificile ca să reușești să pleci de acasă.

Înțeleg că ai un tablou de familie fericită. Ai crescut cu părinții, ai avut toate condițiile…

Da. Un tablou poate tipic est-european, cu destule tensiuni în familie, cu destule certuri, dar mi-au oferit tot ce am avut nevoie, am simțit iubire din partea lor, la rândul meu îi iubesc, nu au fost bătăi, nu au fost probleme majore.

Ce spun părinții tăi că ai luat un copil în plasament?

Sunt puțin reticenți, deși mi se pare că au o relație destul de bună cu Alex, s-au văzut de destule ori, au făcut lucruri împreună, mama chiar a fost de curând cu el într-o excursie. Doar că sunt puțin reticenți, iar acum, la adopție, parcă și mai mult s-au supărat că i-am luat pe nepusă masă și nu m-am sfătuit cu ei. Eu am crezut că o să fie o surpriză plăcută, însă ei nu se așteptau și a fost oarecum un șoc. Consideră că e o provocare cam mare pentru că Alex are deja un fel al lui care e mai greu de schimbat, își pune destule măști datorită mediului în care a crescut, mai face și prostioare, dar nimic grav. A fost mai greu de acceptat pentru părinții mei felul acesta de a fi al lui, ei fiind obișnuiți cu mine și cu sora mea, care am fost niște copii foarte cuminți, ca la carte. Însă, se înțeleg foarte bine cu Alex când sunt împreună și mi se pare că-i oferă foarte multă afecțiune și sprijin.

Ai 31 de ani, ai viața înainte. Cumva de aici înainte puteai să începi să construiești o familie, însă ai deja un copil mare…