Cum un sport aproape necunoscut în România m-a ajutat să-mi regăsesc identitatea după maternitate.
Am descoperit pound în Filipine, în timp ce eram însărcinată, și am plecat de la sală cu un gând care nu m-a mai părăsit: vreau să predau sportul acesta. Un an și jumătate mai târziu, după ce maternitatea m-a făcut să mă întreb cine mai sunt, am devenit unul dintre puținii instructori de pound din România și am început să țin cursuri pentru copii.
Cum am descoperit un sport pe nume pound
Eram însărcinată în luna a cincea și testam toate clasele de la sala la care mergeam din Manila, Filipine, când am descoperit pound. Acesta este un sport cardio, în care se folosesc bețe asemănătoare celor de tobe, cu bătăi în aer și în podea, pe ritmul muzicii. Combină exerciții care lucrează mai multe grupe musculare simultan, cu mișcări din yoga, Pilates și dans.
M-a cucerit instant felul în care m-am simțit: ca în club. Iubesc dansul de când mă știu, dar, cu un bebeluș în burtă, nu visam să retrăiesc prea curând senzația aceea în care muzica îți intră în corp, uiți de tine, de timp și de liste. Te fură ritmul, îți râde tot corpul, scoți un chiot.
M-a cucerit instant felul în care m-am simțit: ca în club
Antrenoarea ne arăta mereu, mie și altor persoane care aveau mici probleme de sănătate, variante ale mișcărilor mai grele. Un sport incluziv, mi-am zis. Minunat!
La prima ședință am avut și momente de frustrare. Mișcările erau rapide, nu știam cum să le execut sau ce urmează, dar voiam să țin ritmul, să fac parte din gașcă, să bat din bețe la unison cu ceilalți. A doua oară am avut un sentiment complet nou: pentru prima dată în viața mea de 37 de ani am simțit că vreau să predau ceva. Acel ceva era pound. Iar senzația asta a rămas prezentă două luni, cât am stat în Filipine.
Prietena mea mi-a zis: „Ține minte feelingul ăsta pentru mai târziu, după ce naști. Nu e așa de ușor să găsești ceva care să te pasioneze atât de tare”.
Pierderea identității și obținerea atestatului
Un an și jumătate mai târziu, căutam drumul înapoi spre mine. Am fost un caz de mamă pe care realitatea maternității a lovit-o fix în plex. Mi-am dorit foarte mult copilul, dar am romanticizat atât de tare viața alături de un nou-născut, încât mă mir cum am supraviețuit primelor două luni, cele mai grele. Mă trezeam obosită și adormeam obosită, iar între cele două momente încercam să nu mă pierd cu totul. Apoi ritmul ăsta s-a păstrat, greul a devenit un pic mai ușor, dar tot greu, până într-o zi când am ajuns să mă întreb: cine mai sunt eu? Atunci mi-am reamintit de pound.
Am început să exersez la 5 dimineața, când dormea copilul, cu căști în urechi și fără bețe. Apoi, când se trezea, exersam împreună cu bețișoare chinezești. El mișuna pe lângă mine, abia ținându-și echilibrul, eu mă încurcam în mișcări și încercam să nu-l lovesc.
Am făcut cursul online, cu o instructoare din Statele Unite, acolo unde a fost inventat sportul. Am devenit astfel unul dintre puținii traineri de pound din România – în Filipine sunt zeci, în SUA, mii.
Am început să exersez la 5 dimineața, când dormea copilul, cu căști în urechi
Practica
Am continuat să exersez, ba în podul casei, ba în grădină, ba în living, tot cu copilul foindu-se pe lângă mine. De acum era mai mare, lovea deja bine cu bețele în pământ, și, deși nu vorbea, asocia pound cu refrenul unei melodii pe care dansam.
Două luni după ce mi-am luat atestatul, cu un sindrom al impostorului care țipa în mine, m-am dus la școala din satul în care locuiesc, Jijila, Tulcea, să țin ore demonstrative. Îmi căutam 12 copii cu care să lucrez, căci atâtea bețe aveam. S-au înscris 40.
La prima ședință, o fetiță a avut un zâmbet larg pe față tot timpul. M-am văzut în ea, asta face pound din oameni. Unii copii m-au îmbrățișat, alții au spus că vor să venim în sala de sport dimineața și să plecăm seara.
Pentru ei am căutat jocuri și modalități prin care să-i fac să se simtă văzuți, importanți. Am vrut, dincolo de sport, să le cultiv valori utile în viață. I-am lăsat să vină în față să conducă o coregrafie, i-am ascultat când au avut sugestii, am încercat să le răspund nevoilor.
Dar, cu timpul, probabil dintr-un proces normal, s-au filtrat. A rămas un nucleu de 10 copii care execută acum în sincron unele coregrafii, cu care fac curse cu obstacole și jumping jacks și pe care nu reușesc, sub nicio formă, să-i fac să nu-mi mai spună „Doamna”.
Provocările
Rapoartele globale arată că românii au o tendință puternică de a evita noutatea și de a prefera familiarul, iar curba de adopție pentru servicii noi este mai lentă. Iar eu am simțit asta pe pielea mea.
La un festival din București la care am ținut ateliere de pound, am văzut reticența oamenilor de a testa sportul, deși eu îi ghidam la fiecare pas. Am văzut că zâmbeau, fascinați, în timp ce eu făceam demonstrații, dar deveneau brusc grăbiți când îi invitam să lovească cu bețele.
Am mai văzut și la mine în sat când, la o lecție demonstrativă, gratuită, au venit doar trei doamne.
Rapoartele globale arată că românii au o tendință puternică de a evita noutatea și de a prefera familiarul
Dar mai știu că ritmul lent nu înseamnă lipsă de interes. Înseamnă doar că oamenii au nevoie de timp să înțeleagă, să vadă mai multe exemple de mișcări, să constate că orele de pound n-o să dispară peste noapte. Știu că noutățile se așază greu în piețele unde familiarul e regula. Pound nu e un sport clasic, așa că e firesc ca oamenii să aibă nevoie de timp să se obișnuiască cu ideea și să prindă curaj să-l testeze.
La mine, provocarea este să fac pace cu vocea din cap care îmi spune că nu pot fi două lucruri în același timp. Că nu pot să fiu și jurnalistă, și instructor de pound, și că trebuie să aleg. E un reflex social puternic, format în comunism și moștenit, care pune presiune pe ideea de rol unic, de identitate profesională fixă.
N-am vreun scop să fac performanță. Vreau doar să ghidez oamenii, mici sau mari, să simtă bucuria acestui sport, a muzicii, a senzației că te-ai scuturat de toate apăsările prin lovituri de bețe în pământ. Asta în timp ce îi creez copilului meu amintiri și asocieri sănătoase cu sportul. Va avea mereu în minte imaginea mamei lui care se juca și se distra cu el cu bețele.
Foto: Ionela Stoica
