Zora și Zmeu. O pisică ochioasă și un câine superb. Locuiesc în aceeași casă, dar niciodată nu se întâlnesc sub același acoperiș.
Ciprian Muntele – prezentator Rock FM și food blogger – și Alina, soția lui, cofetar (și food blogger, de asemenea) – sunt aproape la fel de cunoscuți ca Zora și Zmeu, pisica și cățelul lor. Aproape.
Dacă ai norocul ca, atunci când deschizi Facebook-ul, primul lucru pe care îl vezi să fie o poză cu unul dintre ei, aceea va fi o zi mai bună.
Nu o dată mi-am imaginat că sunt invitată la o cină la ei acasă, iar fantezia era chiar stufoasă, mai stufoasă decât coada Zorei.
Ciprian urma să facă cina, un preparat afumat la ceaunul din curte, iar Alina urma să facă un desert superb cu ciocolată. În brațele mele ar fi dormit torcând Zora, copilul Internetului (așa cum e numele paginii ei), iar la picioarele mele s-ar fi tolănit Zmeu, cățelul adoptat, cu ochi expresivi.
Însă cum arată, de fapt, realitatea în familia Muntele? Ciprian ne povestește.
Cum au apărut Zora și Zmeu în viața voastră?
Zora a venit printr-o poză în mesageria privată, iar Zmeu a venit pur și simplu la mine, în timp ce căutam un cățel cu care să plec acasă într-o vizită la Adăpostul Speranța.
Mai exact, pe Zora am ales-o impulsiv și emoțional, locuiam cu chirie, pe atunci singur, într-un apartament micuț din Drumul Taberei, m-am trezit cu o poză și link către poză de la o prietenă de pe Facebook, dacă nu cumva vreau pisică. Să fiu sincer, nu voiam, nu în momentul ăla. Adică voiam pisică, dar încă nu știam că vreau pisică, aoleu, ce față are, vai de mine ce drăguță e, asta va fi pisica mea! Și exact așa a fost.
L-am sunat imediat pe proprietarul apartamentului care și-a dat acceptul, iar de aici mai departe totul a fost o chestiune de ore până când am întâlnit-o pe Mîțu. Și asta nu e vreo glumă, Roxana Mîțu o cheamă pe cea de la care am luat eu pisica. Roxana care a și rămas de atunci în viața noastră, e unul dintre prietenii noștri buni și unul dintre cei mai mișto oameni pe care i-am cunoscut vreodată.
Cu Zmeu lucrurile au stat însă puțin diferit. Cu plan, cu organizare, am luat-o metodic. Ne mutaserăm deja la casă, așa că am căutat mai întâi lista cu adăposturi din București. Căutare serioasă, ne-am apucat să învățăm mai întâi ce înseamnă viața cu un cățel, înainte de a avea unul, deci totul făcut cu responsabilitate. Greșit, nimic din teorie n-avea să ne învețe din ceea ce urma să se întâmple. Dar asta e altă poveste, mai lungă și, pe alocuri, mai grea. Pe Zmeu nu l-am ales eu, din fericire m-a ales el pe mine, la propriu.
Zic din fericire pentru că experiența alegerii unui cățel dintr-un adăpost e complicată și poate deveni extrem de apăsătoare. De ce aleg eu un anumit cățel, în timp ce toți ceilalți rămân în continuare acolo?
Însă cum cred că există și ceva ce ține de destin în cazul întâlnirilor importante din viața oamenilor, Zmeu a fost cățelul pe care cineva de la adăpost tot insista să mi-l arate. Până în momentul în care ei l-au scos dintr-un padoc, iar din toți cei vreo 6-7 oameni care eram în momentul ăla în adăpost, el a venit direct la mine, de parcă mă așteptase acolo de o viață. A fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit în viața asta, atunci când, în timp ce eu mă jucam deja cu viitorul meu Zmeu, Anca Tomescu, cea care conduce Adăpostul Speranța, mi-a spus, cu seninătatea și siguranța omului care a mai trăit episodul ăsta:
– Ciprian, bănuiesc că știi deja că ai câine.
„Zmeu a fost cățelul pe care cineva de la adăpost tot insista să mi-l arate”
Cum s-a schimbat relația dintre ei de-a lungul anilor?
Nu prea s-a schimbat, pentru că nu prea a existat o relație între ei. Zora a fost de la început o pisică de interior. Ea fiind genul de pisică în general mai bleagă. Dacă ar pleca de acasă, într-o luptă de supraviețuire dintre ea și o veveriță, veverița ar câștiga lupta detașat.
Zmeu, pe de altă parte, a fost adus acasă la noi urmând a fi cățel de curte, doar că din păcate el nu e cel mai prietenos cu pisicile. Așa că am preferat să nu forțez o prietenie care avea toate șansele să rămână imposibilă. De altfel, singura dată când Zora a evadat din casă, a fost nevoită să poarte guler de recuperare, dintr-ăla de plastic, timp de o lună. Nimic grav, asta pentru că, din fericire, am fost cât de cât pe fază.
„Dacă Zora ar pleca de acasă, într-o luptă de supraviețuire dintre ea și o veveriță, veverița ar câștiga detașat”
Care sunt mâncărurile ei favorite?
Cum se întâmplă în multe cazuri la genul ăsta de pisici, Zora e și o mică sclifoșenie, nu se abate de la boabele ei. Foarte rar, extrem de rar, preferă mâncare umedă. În rest, are bobițele ei la discreție din care mănâncă doar atunci când îi e foame. Cu trei mici excepții. E ceva încă inexplicabil pentru mine cum se poate transforma această pisică atunci când, indiferent în ce colț al casei se află ea, simte că mănânc dintr-o banană, tai un pepene galben sau desfac o conservă de ton. Ce se întâmplă în mintea ei de reacționează atât de vehement strict la astea trei tipuri de miros, mi-e greu să înțeleg. Deși am încercat de-a lungul anilor cu tot ce ar fi putut fi pisicește posibil.
La Zmeu e cu totul alt comportament culinar. Zmeu e câine venit de pe stradă, e un animal care a trecut prin foame, el știe mai bine decât oricine ce înseamnă importanța a orice care poate fi mâncat. Prin urmare, el chiar mănâncă orice. Absolut orice. Am testat la un moment dat să văd dacă mănâncă lămâie. Mănâncă, ba chiar l-am bănuit atunci că i-a și plăcut.
Un comportament surprinzător pe care l-au adoptat brusc, după ani.
Zora are 10 ani, iar timp de 9 ani a fost pisica perfectă. Ea este în continuare perfectă, doar că de vreun an perfecțiunea ei a intrat în marja de eroare. Cam de vreun an, dimineața pe la 5, vine lângă patul nostru și miaună. De 2-3 ori, atât. Nu tare, nu agresiv, nici nu insistă. Dar suficient cât s-o auzi. Are apă, are mâncare, are toate ușile deschise în casă. Pur și simplu vine să vadă ce mai facem, dacă suntem vii, dacă e totul ok. Sau cel puțin asta îmi imaginez eu că vrea să afle de la noi. Problema e că, pentru cineva cu deficit de somn, episoadele astea sunt destul de solicitante. Dar nu-i nimic, noi o iubim oricum. Poate chiar mai tare acum, că eu mereu mi-am dorit o pisică vorbăreață. Nu în varianta asta, dar na, nu le poți avea pe toate.
O întâmplare amuzantă cu unul dintre ei.
Zora e amuzantă prin însăși existența ei. Te uiți la ce față are și-ți trece orice necaz ai avea tu pe suflet în momentul ăla. Plus că eu mereu am avut și senzația asta că ea mă și judecă. N-ai cum să reziști la așa ceva.
Iar amuzant la Zmeu a fost când și-a cules singur vișine din copac. Există și o filmare la mine pe Facebook în momentul ăsta în caz că e cineva care nu mă crede. Și amuzant a fost când a trebuit să sar niște garduri ca să-l recuperez de prin vecini. Eu având în momentul ăla cea mai cruntă criză de sciatică prin care am trecut vreodată. În perioada aia suferea de anxietate de separare, motiv pentru care în următorii vreo trei ani am supraînălțat gardul de lemn de la curte cu un gard de sârmă de vreo 2 metri. Între timp s-a potolit, s-a prins că aia e casa lui și că ori de câte ori plecăm, ne întoarcem întotdeauna la el.
Ce faceți cu ei când plecați în concedii?
Noi numim asta Rețeaua. Pentru că în cazul lui Zmeu lucrurile sunt ceva mai complicate. El fiind nevoit să ia pastile în fiecare zi, dimineața și seara. Fără excepție. Din fericire avem vecini și prieteni inimoși gata să ne ajute oricând, necondiționat, chiar dacă uneori, în vacanțele mai lungi, asta presupune inclusiv o listă în Excel prin care organizăm Rețeaua pe zile și ore.
Există momente în care vă e greu cu ei?
Poate că cel mai greu acum sunt semnele de bătrânețe. Mai ales în cazul lui Zmeu, care sunt deja evidente. Când conștientizezi că totul începe să fie o chestiune de timp, un timp în care iubirea pentru aceste ființe devine mai profundă și când tu însuți le devii lor recunoscător pentru binele imens și necondiționat pe care ți l-au adus de-a lungul vieții.
Veterinari pe care îi recomanzi, cu care ai avut experiențe bune.
Când am luat-o pe Zora, am cerut oamenilor pe Facebook să mă ajute cu o recomandare pentru un medic veterinar. Din lista aia lungă de nume, recunosc că am ales mai degrabă pragmatic, am preferat să pot ajunge cât mai ușor la acel medic, așa că am pus pinul pe hartă lângă gura de metrou Crângași. De atunci, medicul Mirel Marafet, de la MMVet nu doar că a rămas medicul Zorei, dar a devenit și medicul lui Zmeu. Nu știu dacă e un medic bun sau nu, știu însă că datorită lui, Zmeu e perfect stabil de mai bine de 7 ani după mai multe crize de epilepsie, ceea ce pentru mine și doar atât ar fi putut fi suficient. Dar nu e doar asta, că probleme medicale au tot fost în anii ăștia.
Iar experiențe pozitive am mai avut cu medicul Bogdan-Alexandru Vițălaru, pe care l-am întâlnit la spitalul din cadrul Facultății de Medicină Veterinară din București. Sau cu medicul Florin Leca, specializat în cardiologie, la care am ajuns constant în ultimii ani, și care e cel mai punkist medic veterinar din toți câți am cunoscut, îl iubesc, deși eu sper să nu ne mai întâlnim prea curând, nu într-un astfel de context. Iar aici l-aș numi și pe medicul Andrei Căloiu, care pe partea de ortopedie ar merita luat în calcul, în toate calculele posibile, indiferent de situație, cel puțin pentru un posibil consult.
Foto: arhiva personală
