„Tu plângi?”, m-a întrebat cineva, într-o zi oarecare şi mi-a schimbat viaţa. Uneori, chiar şi lacrimile au nevoie de permisiune – o poveste despre emoţii, cu ajutorul psihologiei.
„Tu plângi?” m-a întrebat psihoterapeuta Monica D., pe când aveam în jur de 27 de ani. Lipsisem de la o şedinţă de terapie pe motiv de puroi în gât şi febră, care mă ţineau la pat anual, cel puţin o săptămână, de când eram copil. M-a luat pe nepregătite întrebarea ei, de parcă m-ar fi prins cu mâţa-n sac – într-adevăr, nu plângeam, mă ţineam de o regulă personală: aveam voie să plâng de maximum trei ori pe an şi neapărat în intimitate, să nu mă vadă nimeni; altfel, nu mai eram puternică.
Psihoterapeuta mă îndemna să plâng ori de câte ori simt nevoia şi să nu mai „înghit emoţia”. Cum adică, am întrebat atunci. Ştii, când îţi e frică sau îţi vine să plângi şi înghiţi în sec în loc să strigi sau să exprimi ce ai nevoie din punct de vedere emoţional? Sau când vrei să spui ceva şi te abţii, „înghiţindu-ţi vorbele”? Dacă nu găseşti rapid o cale de eliberare a emoţiilor pe care nu le-ai putut transmite pe loc, ele nu dispar pur şi simplu; pot rămâne active, organismul colectează, iar inconştientul nu uită şi, când îţi e lumea mai dragă şi imunitatea mai scăzută, e posibil ca emoţia să îşi ia tributul printr-o somatizare la nivel fizic. Asta nu înseamnă că orice simptom fizic are o cauză emoţională, dar relaţia dintre stres, emoţii şi corp există.
Unde locuiesc emoţiile?
Plânsul emoţional este asociat în cercetări cu procesele de reglare emoţională, cu reducerea tensiunii şi nu reprezintă doar o „descărcare” simbolică. „Nu există un singur «centru al emoţiilor» într-o zonă precisă a corpului”, îmi explică psihoterapeuta de orientare cognitiv-comportamentală Valentina Neacşu, membră AHPCC. „Emoţiile apar prin interacţiunea mai multor regiuni ale creierului, în special sistemul limbic. În același timp, ele sunt resimțite foarte concret în corp: tristețea, de exemplu, se simte în piept și gât, acea senzație de apăsare, de «nod în gât», de greutate.”
Revelaţia primită cu ajutorul tatălui meu
Întorcându-mă la povestea de la 27 de ani, declar cu sinceritate că nu eram convinsă de ce îmi spunea terapeuta în cabinet – ok, dar de ce să fie aşa, cum adică „îmi înghiţeam lacrimile”, în loc să le dau frâu liber? Mi-a spus că poate, la un moment dat, în copilăria mea, cineva mi-a zis să nu plâng. Nu-mi aminteam. Cert e că în acele 50 de minute de terapie de după episodul cu puroi în gât, am decis să încerc să îmi dau voie să plâng.
Au trecut câteva săptămâni şi am mers într-o vizită la tata, care m-a luat de-o parte să-mi spună ceva. M-a surprins când mi-a zis că vrea să îşi ceară scuze: „când erai tu mică, sigur nu-ţi aminteşti, aveai vreo 2-3 ani, erai în pătuţul de bebe şi plângeai foarte tare. Eu n-am ştiut ce să fac şi te-am luat în braţe, te-am scuturat şi am strigat să nu mai plângi”. Mi s-au înmuiat picioarele în timp ce ascultam – tata nu ştia nimic despre discuţia mea din terapie, dar eu simţeam cum se închide un mare cerc al vieţii. Explicaţia psihologică primită de la Valentina Neacşu aduce mai multă lumină: „Se poate întâmpla să fim influenţaţi la maturitate de un mesaj primit în copilărie, chiar dacă uneori nu ne amintim explicit situaţia-sursă. Dacă, în copilărie, o anumită situaţie se asociază repetat cu frica, ruşinea, respingerea sau nesiguranţa, creierul poate învăţa că acea situaţie reprezintă un pericol. Mai târziu, un stimul asemănător poate declanşa reacţia emoţională înainte ca partea conştientă a minţii să identifice motivul. Cu alte cuvinte, putem păstra «lecţia emoţională» fără să păstrăm povestea în care a fost învăţată.”
„Când erai tu mică, erai în pătuţul de bebe şi plângeai foarte tare. N-am ştiut ce să fac şi te-am luat în braţe, te-am scuturat şi am strigat să nu mai plângi.”
De atunci, plâng ori de câte ori îmi vine, oriunde aş fi şi oricine m-ar vedea. Şi tot de atunci, poate doar ca o coincidenţă căreia creierul meu i-a găsit un sens, n-am mai făcut niciodată puroi în gât.
Lacrimi în oglindă
Miruna, una dintre colegele mele din presă, îmi confirmă că nu sunt singura care a învăţat, din copilărie, că lacrimile sunt un semn de slăbiciune: „Mergeam la terapie și, într-una dintre ședințe, psihologul m-a întrebat cum am reacționat într-o situație grea. Am plâns? Nuuu, n-am plâns, i-am răspuns, gândindu-mă instinctiv că e un motiv de mândrie. Atunci am aflat că nu e, că lacrimile ajută să procesezi emoțiile, să te descarci – și eu nu făceam asta. Mi-am amintit cum, în copilărie, taică-meu se enerva când mă vedea plângând și-mi spunea că eu trebuie să fiu puternică. Motivele pentru care el considera că merită să plâng erau foarte puține, iar lacrimile erau calificate drept slăbiciune.”
Ani mai târziu, deşi acum ştie raţional că lacrimile ajută, Miruna a observat la ea, din rolul de mamă, un impuls diferit, dar poate la fel de puternic – nu judecata, ci nevoia de control: „Când am devenit mamă, mi-am dat seama cât de greu e să-mi văd copiii plângând. Deși acum știu că lacrimile ajută, am și eu tendința să fac cumva să-mi împac copiii, să le spun că trece, să le cer să nu mai plângă. Ca părinte, întru în alertă când îmi văd copiii plângând: înseamnă că s-a întâmplat ceva, e grav, e important. Iar lipsa lacrimilor mă duce într-o zonă mai liniștită, îmi dă senzația – uneori falsă – că dețin controlul.”
„Când am devenit mamă, mi-am dat seama cât de greu e să-mi văd copiii plângând.”
Cine ne dă voie să plângem?
Poate că, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie, şi Miruna a avut nevoie de o permisiune explicită pentru a rupe acest tipar moştenit. „Ceva învăţat şi integrat rigid într-o anumită etapă poate fi abordat doar printr-o reîntoarcere simbolică în etapa respectivă”, explică Valentina Neacşu. „Dacă un copil a învăţat de la o persoană semnificativă (de obicei, un părinte) că nu are permisiunea să plângă, are nevoie de ceva cu o greutate similară care să contracareze această interdicţie – o figură semnificativă, cu rol de părinte spiritual (n.a. o figură de autoritate şi siguranţă), trebuie să ofere permisiunea care a lipsit.” Pare că şi pentru Miruna şi pentru mine, acea figură a fost chiar terapeutul care a întrebat, ca într-o doară, dacă am plâns.
Poate că, de fapt, nu avem nevoie de cineva care să ne spună să plângem, ci avem nevoie să nu mai fie nimeni care să ne spună că nu avem voie să o facem. Şi, uneori, drumul până acolo începe cu o întrebare simplă, adresată într-un cabinet de terapie: „Tu plângi?”
