18 septembrie 1905. Astăzi se împlinesc 121 de ani de la nașterea renumitei actrițe Greta Garbo.
O femeie care știa când și ce să spună. O femeie extrem de privată cu viața ei personală, care prefera solitudinea sau compania celor mai apropiați prieteni în momentele în care, probabil, singurătatea devenea din ce în ce mai puțin o gură de aer. O femeie care a marcat în istorie moda anilor ’20-’30 și, în special, a atins inimile multor femei și bărbați prin șarmul și talentul pe care le-a permis celorlalți să le vadă și să le guste, însă doar până la vârsta de 36 de ani, atunci când s-a retras în spatele cortinei personale.
Întotdeauna mi-a plăcut această energie. A femeii care îți lasă să vezi doar atât cât consideră ea că este nevoie. Stă o putere imensă în spatele acestei „expuneri”, pentru că este o diferență mare între a-ți dori să fii singur și a ține, mai presus decât orice, la intimitatea ta. Garbo nu a declarat niciodată că își dorește să fie singură, ci doar „lăsată în pace”. Când vorbesc despre ea, e ca și cum aș încerca să mă agăț de ceva care nu există. Dar asta mi s-a părut întotdeauna că este farmecul ei.
Vreau să ne reamintim câteva dintre momentele care au contribuit la imaginea Gretei Garbo pe care o cunoaștem astăzi.
Garbo talks!
Greta Garbo a fost mereu asociată cu o aură misterioasă. O prezență pe care nu doar că nu o puteai citi, dar nici nu o puteai auzi. De aceea îmi imaginez perfect șocul celor care erau obișnuiți cu tăcerea ei iconică atunci când, pentru prima dată, vocea ei a umplut sala de cinema. Anna Christie (1930) a fost unul dintre primele filme cu sonor și, totodată, primul film în care Garbo vorbea.
Studioul MGM (Metro‑Goldwyn‑Mayer) a profitat de moment la maximum, iar regizorul Clarence Brown a lansat sloganul devenit celebru: Garbo talks.
Iar prima ei replică într-un film sonor a rămas la fel de memorabilă ca ea însăși: „Gimme a whiskey, ginger ale on the side, and don’t be stingy, baby!”.
Greta Garbo și Marlene Dietrich
Războiul dintre cele două a fost, în egală măsură, o afacere hollywoodiană. În timp ce Greta Garbo era semnată la studiourile MGM, Marlene Dietrich a fost adusă la Paramount cu un singur scop: să concureze direct cu ea.
Cred că una dintre cele mai mari dureri apare atunci când o persoană căreia i te destăinuiești ajunge să folosească acele vulnerabilități împotriva ta. Relația dintre Garbo și Dietrich a fost exact acest tip de poveste complicată. De la o iubire pe care Garbo a încercat să o păstreze ascunsă, cele două au ajuns să fie rivale în lumea cinematografică.
În anii ’30, când Dietrich a ajuns la Paramount, i s-a dat o singură sarcină: să o „distrugă” pe suedeza divină, cum era numită Garbo. A fost o competiție dureroasă, mai ales pentru Greta. Deși amândouă foloseau strategii pentru a evita scandalurile din tabloide, Marlene nu se ferea să împărtășească detalii intime și replici tăioase la adresa femeii cu care trăise, la un moment dat, un adevărat scenariu de film. Garbo, în schimb, a ales o altă „armă”, poate chiar cea mai puternică strategie de marketing: ignoranța. A refuzat orice fotografie, orice dialog, orice asociere cu Marlene. Iar atunci când era întrebată despre ea, se prefăcea că nu o cunoaște.
În spatele acestei atitudini aparent disprețuitoare se ascundea, de fapt, o femeie rănită, care se temea să nu fie din nou trădată.
Stilul androgin
Greta Garbo a fost cea care a demonstrat că o femeie poate emana senzualitate fără să-și expună corpul. Stilul ei era definit de o eleganță sobră, minimalistă, cu accente masculine. Într-o perioadă în care femeile erau constrânse să poarte corsete și să adopte acea feminitate delicată, Garbo a ales cămășile largi, pantofii fără toc și costumele bărbătești.
A fost una dintre femeile care a popularizat pălăria slouch, a normalizat pantalonii cu pense și hainele inspirate din garderoba masculină, iar împreună cu designerul Adrian (Adrian Adolph Greenburg) a creat ceea ce avea să devină celebrul Garbo Look: o estetică care i-a definit întreaga carieră.
Refuzul ei de a se supune standardelor hollywoodiene a provocat un mic șoc mediatic: tabloidele au surprins-o îmbrăcată din cap până în picioare în haine masculine, iar MGM a intervenit pentru a limita comentariile la adresa starului lor, încercând să îi protejeze imaginea.
Când acasă devine o galerie de artă
După retragerea sa la doar 36 de ani, Garbo a devenit o colecționară de artă. S-a asociat cu artiști avangardiști, iar datorită conexiunilor și gusturilor selecte, a reușit, până la finalul vieții, să își transforme apartamentul din New York într-un adevărat muzeu personal. Deși publicul o percepea ca adepta lumii alb-negru, Garbo iubea arta florală și culorile intense: roz, roșu sau verde. Deținea lucrări semnate de Pierre-Auguste Renoir, Robert Delaunay și era fascinată de pictorul rus Alexej von Jawlensky, despre care se spune că ea i-a crescut notorietatea, cumpărându-i lucrările într-o perioadă în care nu era încă „la modă”.
Printre artiștii cu care a ajuns să fie apropiată se număra și Cecil Beaton, fotograful și designerul de costume, un nume esențial în estetica Hollywoodului clasic.
Poza de copertă: All Film Archive / Mary Evans Picture Library / Profimedia
