Prezentatoare TV, antreprenoare, creatoare de conținut. Cum jonglează Lili Sandu cu toate cele trei roluri și ce a învățat de-a lungul carierei sale.
La 20 de ani, voia să fie văzută și să demonstreze că poate. Acum își dorește să-i placă viața ei și când nu o vede nimeni. Pe lângă televiziune și proiectele din online, Lili Sandu are acum un business într-un domeniu pe care îl învață din mers. De curând, a deschis MTCHA LAB alături de iubitul ei, Silviu Țolu, și descoperă că, dincolo de o matcha bună, propriul local înseamnă și o minte care nu prea mai ia pauză.
Nu pretinde că poate gestiona cu ușurință toate rolurile pe care și le-a asumat și nici nu crede în echilibrul perfect. Uneori cariera îi cere mai mult timp, alteori familia are nevoie de toată prezența ei. E conștientă că nu poate acorda mereu aceeași atenție tuturor aspectelor din viața sa, însă nu se mai lasă copleșită de sentimentul de vinovăție.
Am vrut să aflăm ce a învățat Lili Sandu despre ambiție, despre curaj în antreprenoriat și despre libertatea de a nu avea mereu ceva de demonstrat.
Lecții care rămân
La 20 de ani, succesul era foarte legat de exterior. De carieră, de validare, de a demonstra că pot. Îmi doream să muncesc, să fiu văzută, să ajung „undeva”. Și cred că este normal la vârsta aceea.
„Succes înseamnă să-mi placă viața mea și atunci când nu mă vede nimeni”
Astăzi succesul are o definiție complet diferită. Succes înseamnă să-mi placă viața mea și atunci când nu mă vede nimeni. Să am o familie sănătoasă, să-mi văd copilul fericit, să fac o meserie care încă îmi place, să construiesc lucruri în care cred și să am lângă mine oameni cu care pot fi exact așa cum sunt.
Și, poate cel mai important, succesul înseamnă liniște. Să nu mai simt permanent că trebuie să demonstrez ceva cuiva.
Dacă ar fi să aleg o anumită perioadă a vieții mele, cred că acum mă simt cel mai bine. Nu pentru că totul este perfect – nici pe departe –, ci pentru că mă cunosc mult mai bine.
Mi-a luat niște ani să ajung la o relație bună cu mine. Am fost un copil foarte timid, apoi o tânără cu multe nesiguranțe, am avut perioade în care am fost foarte dură cu mine și am trăit mult cu sentimentul că trebuie să fiu într-un anumit fel ca să fiu suficientă.
Astăzi sunt mult mai blândă cu mine. Sunt mamă, am un om lângă mine cu care am construit o familie, fac o meserie pe care o iubesc și am curajul să încep lucruri noi. Nu am toate răspunsurile, dar cred că pentru prima dată nici nu mai simt că trebuie să le am.
Ritmul meu
Uneori zilele mele arată foarte bine pe Instagram și mult mai haotic în realitate. Sunt zile în care dimineața sunt la televiziune, apoi fug la o întâlnire pentru MTCHA LAB, între două drumuri aprob un material sau răspund la mesaje pentru un proiect online și, în tot acest timp, încerc să nu uit că rolul meu cel mai important începe atunci când ajung acasă și aud „Mami!”.
Adevărul este că nu cred foarte mult în ideea aceasta de echilibru perfect. Pentru mine este mai degrabă un echilibru în mișcare. Sunt zile în care cariera cere mai mult de la mine și zile în care familia are nevoie de toată prezența mea. Am învățat să nu mă mai simt vinovată pentru asta.
Am devenit mult mai atentă la timpul meu. Înainte spuneam „da” foarte ușor. Astăzi mă întreb dacă lucrurile în care investesc timp chiar au sens pentru mine, pentru că timpul este singura resursă pe care nu o mai primești înapoi.
Să nu uit de unde am plecat. Am primit acest sfat în copilărie și mi-a fost de folos. Mi se pare unul dintre cele mai sănătoase lucruri pe care le poți păstra cu tine, mai ales într-o meserie în care există multă expunere.
Eu am plecat din Tulcea, am fost un copil extrem de timid și nu mi-am imaginat viața pe care urma să o am. Cred că a-mi aminti mereu de copilul acela mă ține foarte aproape de lucrurile care contează cu adevărat.
M-am luptat cu teama de a nu fi suficient de bună. E o temere care venea din timiditatea mea din copilărie. Ideea de a mă expune, de a fi privită, evaluată sau judecată era uriașă pentru mine. Este aproape ironic că viața m-a dus exact într-o profesie în care sunt privită de foarte mulți oameni.
Nu cred că frica dispare complet. Cred că înveți să nu-i mai dai voie să ia deciziile în locul tău. Pentru mine, curajul nu a însemnat să nu-mi mai fie frică, ci să fac lucrurile chiar și atunci când îmi era frică.
„Am învățat că uneori un «nu» nu este finalul unei povești, ci doar o redirecționare”
Cred că am avut mai multe eșecuri care s-au transformat ulterior în succese. Doar că atunci când ești în mijlocul unui eșec nu ai perspectiva necesară ca să înțelegi la ce îți folosește.
Au existat momente în cariera mea în care lucrurile nu s-au întâmplat așa cum îmi imaginam, perioade în care poate nu mai știam exact care este locul meu sau încotro merg. La momentul respectiv le-am trăit greu. Astăzi îmi dau seama că tocmai acele perioade m-au obligat să mă reinventez.
Am învățat că uneori un „nu” nu este finalul unei povești, ci doar o redirecționare. Unele dintre lucrurile de care am fost cel mai dezamăgită la un moment dat m-au împins, de fapt, spre o versiune a vieții mele care mi se potrivește mult mai bine.
Dimineața, alarma mea sună foarte devreme, la 05:45, tocmai pentru că încerc să păstrez și câteva minute numai pentru mine. Am înțeles că felul în care îmi încep dimineața îmi schimbă foarte mult energia zilei. Nu-mi iese mereu varianta aceea ideală cu liniște și ritualuri perfecte, dar încerc măcar să nu-mi încep ziua direct în telefon și în agitație. Urmează pregătirea lui TJ (Thomas Jay, fiul său – n.r.) pentru școală și plecarea spre platoul de filmare, mereu la 07:45.
Când sunt foarte stresată, încerc să mă retrag puțin din zgomot. Am avut de-a lungul vieții o relație complicată cu anxietatea și tocmai de aceea astăzi îmi cunosc mult mai bine semnalele.
Mă ajută să ies la aer, să merg, să respir, să vorbesc cu cineva apropiat și, uneori, pur și simplu să stau singură. Am învățat că nu toate lucrurile trebuie rezolvate în secunda în care apar. Uneori ai nevoie doar să creezi puțin spațiu între tine și problemă.
Dacă ar fi să schimb ceva la mine, aș vrea să mă gândesc mai puțin la toate scenariile posibile. Mintea mea poate să construiască în câteva minute zece variante ale unei situații care nici măcar nu s-a întâmplat.
Și aș mai vrea să învăț să mă bucur de lucruri fără să mă gândesc imediat la următorul lucru care trebuie făcut. Lucrez la asta. Să fiu mai prezentă și să nu mai transform fiecare moment liber într-o nouă listă de „to do”.
Family life
Atunci când sunt tristă, îl sun pe Silviu. Este omul în fața căruia nu trebuie să fiu „bine”. Pot să-i spun exact ce simt, chiar și atunci când nici eu nu știu foarte bine să pun în cuvinte. Și cred că e un mare privilegiu în viață să ai un om în fața căruia poți să lași toate armurile jos.
Când am plâns ultima dată? Plâng destul de ușor. Și de tristețe, și de fericire. Maternitatea m-a făcut și mai sensibilă.
Uneori este suficient să mă uit la TJ într-un moment absolut banal și să realizez cât de repede crește. Cred că una dintre cele mai frumoase și, în același timp, dureroase părți ale maternității este că trăiești permanent două sentimente: bucuria de a-l vedea crescând și dorul anticipat după copilul care este acum și care mâine va fi deja puțin mai mare.
Nu pot spune că sunt un colecționar. În mod oficial, nu colecționez nimic. În mod neoficial… probabil haine, pantofi și amintiri. Iar de când sunt mamă, am devenit foarte sentimentală cu lucrurile lui TJ. Desene, bilețele, mici obiecte care pentru altcineva nu înseamnă nimic, dar despre care eu știu că peste ani vor valora enorm pentru mine.
Cadourile care mă bucură cel mai mult, cele mai importante cadouri pentru mine, nu mai sunt de mult cele scumpe. De când îl am pe TJ, un desen făcut de el, ceva ce a pregătit cu mâinile lui sau un „Mami, asta este pentru tine” mă emoționează într-un fel în care niciun obiect nu o poate face.
Poate pentru că știu cât de repede trece perioada asta. Astăzi îmi desenează o inimă și vine mândru să mi-o ofere, iar într-o zi va fi adult și eu voi rămâne cu bucățile acestea mici din copilăria lui. Așa că le păstrez. Pentru mine sunt neprețuite.
Guilty pleasures
Când nu știu cu ce să mă îmbrac, aleg jeans, un tricou alb sau un top simplu, un sacou și o pereche de pantofi care schimbă toată ținuta. Este uniforma mea de „nu am nimic de îmbrăcat”, deși dulapul spune cu totul altceva.
Cred că cel mai ușor mă conving să investesc într-o geantă sau într-o pereche de sandale ori de pantofi. Am ajuns însă într-un punct în care prefer să cumpăr mai puțin și mai bine. Îmi plac piesele pe care le poți purta ani de zile și care nu depind neapărat de un trend.
Aș putea spune că nu mă satur niciodată de paste. Îmi place enorm mâncarea italiană și pentru mine pastele au ceva din ideea aceea de comfort food: o masă lungă, oameni dragi în jurul ei, vacanță, Italia, lipsa grabei.
Nu este neapărat genul de mâncare pe care o mănânc în fiecare zi, dar este cu siguranță ceva ce aș putea alege de foarte multe ori fără să mă plictisesc.
Da, am și „plăceri vinovate”. La capitolul mâncare, aș zice că aici intră dulciurile. Dar încerc să elimin ideea de vinovăție. Dacă tot mănânc desertul, măcar să-l mănânc fericită!
Timp pentru mine
La capitolul „cărți care m-au marcat”, aș putea spune că sunt mai multe cărți care au venit la mine exact în momentele în care aveam nevoie de ele. Dar, în general, mă atrag foarte mult cărțile despre autocunoaștere, minte, relația cu noi înșine și felul în care experiențele noastre ne construiesc. Cred că, odată cu vârsta, am devenit mult mai curioasă să înțeleg nu doar ce simt, ci și de ce simt.
Așa, ca un exemplu, seria Conversations with God, scrisă de Neale Donald Walsch, pe care am citit-o pe când locuiam în Los Angeles, mi-a schimbat percepția asupra multor lucruri. O recomand!
Când rămân singură acasă, la început mă bucur enorm. Îmi fac ceva bun de mâncare, pun muzică, poate îmi pun o mască, mă uit la ceva ce-mi place și mă gândesc: „Doamne, ce bine e să fiu singură!” După care, câteva ore mai târziu, începe să mi se facă dor de ei și mă întreb când ajung băieții acasă.
Cred că asta este definiția mea actuală a singurătății: îmi place foarte mult… în doze mici.
Dacă ar fi să aleg o destinație, oriunde în lume, m-aș duce, probabil, undeva unde este cald, aproape de ocean. Los Angeles rămâne unul dintre locurile în care mă întorc cu foarte mare plăcere. Îmi place energia de acolo, lumina, oceanul, stilul de viață și faptul că pentru mine este asociat și cu niște perioade foarte frumoase.
Dar, sincer, în etapa asta a vieții destinația contează mai puțin decât oamenii cu care plec. Dacă îi am pe Silviu și pe TJ lângă mine și putem să ne scoatem puțin din ritmul de acasă, sunt fericită aproape oriunde.
Ce construiesc acum
Perioada pe care o trăiesc acum este una foarte frumoasă pentru mine. Simt că, profesional, nu mai sunt într-un singur loc. Televiziunea rămâne o parte foarte importantă din viața mea și din identitatea mea profesională. Vorbește Lumea este un proiect de care sunt foarte atașată și în care continui să mă regăsesc.
Continui și proiectele din online, dar încerc să fiu din ce în ce mai selectivă cu ele și să aleg lucrurile care mă reprezintă cu adevărat. În paralel, există zona de antreprenoriat, care este relativ nouă pentru mine și care mă provoacă enorm.
Mi-ar plăcea, înainte de orice, ca oamenii care vin la MTCHA LAB să plece cu o stare bună. MTCHA LAB nu s-a născut doar din dorința de a crea un loc în care să bei o matcha foarte bună, ci din ideea de ritual, de pauză într-o zi în care toți alergăm foarte mult. Mi-ar plăcea ca oamenii care ne trec pragul să simtă că pentru câteva minute au încetinit puțin ritmul. Că au făcut ceva bun pentru ei, că s-au întâlnit cu cineva drag sau pur și simplu au stat puțin cu ei înșiși.
Și, bineînțeles, mi-ar plăcea să plece spunând: „Doamne, ce matcha bună am băut!”. Pentru că, dincolo de concept, atmosferă și tot ceea ce construim în jurul lui, am fost foarte atenți la calitatea produsului. Pentru mine, MTCHA LAB este un proiect foarte personal și cred că tocmai de aceea îmi doresc să crească frumos, organic, fără să-și piardă sufletul.
Îmi place enorm procesul de creație pe care îl implică antreprenoriatul. Să pornești de la o idee pe care o ai în minte și, încet-încet, să o vezi devenind ceva real. Să alegi fiecare detaliu, să construiești o identitate, să vezi primii oameni intrând pe ușă… E un sentiment foarte frumos.
În același timp, antreprenoriatul m-a făcut să ies mult din zona mea de confort. În televiziune sau în proiectele mele de online există deja un teritoriu pe care îl cunosc. Aici am avut foarte multe lucruri de învățat.
Ce-mi place mai puțin acum, de când sunt antreprenor? Probabil faptul că mintea nu se oprește niciodată. Întotdeauna există ceva de rezolvat, de îmbunătățit, o idee nouă. Dar învăț și aici să nu încerc să controlez totul și să am încredere în oamenii alături de care construiesc.
Cu MTCHA LAB suntem abia la început și avem multe idei, dar vreau să le lăsăm să crească sănătos și să construim cu sens, nu doar repede.
Mai sunt câteva proiecte la care lucrez și despre care încă nu pot da detalii. Pot doar să spun că au foarte mult de-a face cu zona de wellbeing și cu felul în care s-au schimbat interesele mele în ultimii ani. Simt că intru într-o etapă profesională în care vreau să construiesc mai mult lucruri care au legătură cu cine sunt eu astăzi, nu doar cu ceea ce am făcut până acum. Și asta mă entuziasmează foarte tare.
Foto: Arhiva personală
