De la Dostoievski la lumile din Dune, o conversație cu Laura Ghinea despre cărțile la care revine și întrebările din care s-a născut volumul „Jur. Mic tratat al marilor jurăminte”.
Laura Ghinea este doctor în filosofie și autor. Mi-a fost profesoară de Etică în facultate și m-a convins să dau o șansă filosofiei. Un semestru întreg am discutat despre bine și rău și despre alegerile pe care le facem. Nu era suficient să ne întrebăm dacă o decizie este eficientă. Trebuia să ne întrebăm și dacă este corectă.
Din curiozitatea pe care mi-au trezit-o atunci discuțiile cu ea s-a născut și această conversație: ce citește Laura Ghinea, la ce cărți revine și ce găsește în ele la fiecare recitire? Am vorbit despre Dostoievski, despre refugiul în science-fiction și despre o întâmplare din copilărie care, patru decenii mai târziu, a făcut-o să scrie „Jur. Mic tratat al marilor jurăminte”.
O carte care ți-a plăcut foarte mult – de la poveste la scriitură
Curcubeul gravitației de Thomas Pynchon e de departe una dintre cele mai complexe cărți pe care le-am citit (la recomandarea lui Igor Bergler, căruia îi mulțumesc) și printre puținele care m-au cucerit de la prima propoziție: „Un vaier vine prin văzduh” (recunosc, am o slăbiciune pentru aliterații 😀).
Acțiunea romanului e plasată la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, iar intriga e de un absurd gestionat impecabil: viața sexuală a ofițerului american Slothrop e legată într-un mod ciudat de locurile unde cad rachetele germane. Dacă personajul are o aventură amoroasă într-un anume oraș sau cartier, nemții bombardează negreșit acel loc. De-aici se ramifică o rețea imensă de teorii ale conspirației, până la paranoia, plină de digresiuni, asezonată cu umor absurd și mustind de simbolism.
În 1974, juriul de ficțiune al Premiului Pulitzer a recomandat în unanimitate Curcubeul gravitației pentru premiu, dar consiliul Pulitzer l-a considerat „ilizibil”, „pretențios” și „obscen”. Așa că în acel an nu s-a acordat deloc acest premiu. Pynchon însuși confesa unui prieten că era atât de „varză” când a scris cartea, încât, recitind mai târziu anumite pasaje, nici el nu mai știa ce voise să spună.
Dacă v-am stârnit curiozitatea, înarmați-vă cu o răbdare de fier și cu un creion ascuțit, căci romanul necesită aceeași concentrare ca și cum ați citi Ulise al lui James Joyce.
„I-am citit majoritatea cărților lui Dostoievski în adolescență, când suntem fascinați de întrebările mari și ideile radicale”
O carte care te-a marcat, te-a schimbat sau te-a ajutat într-un moment anume
Aș răspunde nu cu o carte, ci cu un autor – Dostoievski. I-am citit majoritatea cărților în adolescență, la vârsta la care ne revoltăm foarte ușor și când suntem fascinați de întrebările mari și de ideile radicale. Mai târziu, recitindu-l, am înțeles că pe Dostoievski îl interesau mai puțin ideile și mai mult oamenii, modul în care ideile îi puneau pe aceștia la încercare.
Există o temă care revine obsesiv la Dostoievski, care mă preocupă și pe mine: demnitatea umană. Aproape orice tip de personaj pe care îl întâlnim la el gravitează, de fapt, în jurul acestei idei. Umiliții își apără demnitatea ca pe un ultim bastion al umanității din ei, revoltații și-o afirmă prin orgoliu, răniții și-o oblojesc prin curățenie interioară. La Dostoievski, filosofia morală se împletește cu psihologia morală. Întrebarea majoră a filosofiei morale – „ce e bine și ce e rău?” – e inseparabilă de întrebarea „ce se întâmplă în sufletul unui om care face binele sau răul?”. Și asta nu are cum să nu te schimbe sau să nu lase ceva în tine, ca cititor.
O carte la care revii din când în când și de ce
Invariabil, o dată la doi ani, revin la seriile Fundația (Isaac Asimov) și Dune (Frank Herbert). Genul science fiction rămâne preferatul meu, pentru că are darul de a mă scoate complet din realitate, de a mă arunca într-un spațiu complet diferit, complet inaccesibil cunoașterii pe care ne-o procură simțurile și de a mă face să văd lumea cu alți ochi. Criticul Darko Suvin numea asta „înstrăinarea cognitivă”. SF-ul vine cu lumi diferite de a noastră, nereale, dar verosimile, pentru că sunt construite rațional. „Imposibilul credibil” (cuvintele lui Aristotel) e pauza pe care mi-o iau eu de la viață, refugiul meu din realitate.
O carte pe care o recomanzi oricui te întreabă ce să mai citească
Micromegas, Voltaire. Nu este o carte propriu-zisă, ci o povestire științifico-fantastico-filosofică. Pentru că tot vorbeam de SF, acest text este considerat un precursor al genului, anticipând teme clasice precum călătoriile spațiale, contactul cu extratereștrii, pluralitatea universului. Dar ce face această povestire cu adevărat specială nu este țesătura SF (naivă, de altfel), ci miza critică, servită satiric. Voltaire pune pe masă, cu mult umor, teme majore ale filosofiei morale, ale epistemologiei și ale metafizicii. Dezbaterea filosofică e explicită, partea finală fiind practic un dialog despre natura sufletului și a cunoașterii, din cele mai diverse perspective – Aristotel, Descartes, Leibniz, Locke. Se citește într-o oră.
O autoare sau un autor pe care îi apreciezi
În ultimul timp, am văzut în librării multe volume de literatură contemporană românească și asta mă bucură foarte mult! Aprecierile mele se îndreaptă către autorii români, pe care îi felicit nu doar pentru talent, ci și pentru curajul și pentru lupta lor de a supraviețui pe o piață în care cartea străină are o pondere de 90%. Nu aș da neapărat vina pe numărul foarte mic de cititori de la noi (suntem pe ultimul loc în UE, în privința lecturii, iar potrivit Eurostat, doar 7% dintre români citesc), ci mai ales pe lipsa unor programe care să încurajeze lectura și să faciliteze publicarea autorilor români.
De la ce a plecat ideea cărții Jur. Mic tratat al marilor jurăminte?
Am început să scriu cu gândul unei clarificări interioare, despre care vorbesc și în cuvântul înainte adresat cititorilor. Proiectul a pornit, așadar, ca o terapie personală și s-a încheiat ca o cercetare în toată regula, dar accesibilă oricărui tip de cititor. Am plecat de la întrebări simple – „Ce este jurământul? De ce funcționează? Cum funcționează? Vorbim de un simplu ritual, este o convenție socială sau ceva mai profund?”.
„Am descoperit un univers mișcat de un singur dispozitiv incredibil de fragil, și totuși atât de puternic – cel al încrederii între oameni”
Am descoperit un întreg univers mișcat de un singur dispozitiv incredibil de fragil și totuși atât de puternic – cel al încrederii între oameni. În esență, jurământul reprezintă o clauză de garanție pe care o prezentăm în lipsa unei dovezi certe. De aici încolo, săpând vast și adânc, în domenii foarte diferite, am descoperit foarte multe instanțe revelatoare ale importanței jurământului. Am fost eu însămi uimită și am dorit să împărtășesc această experiență, scriind. Nu este o carte „grea”, o recomand oricui e curios să descopere întreaga noastră istorie în spatele unui cuvânt.
Există cineva sau ceva care te-a inspirat atunci când ai scris acest volum?
Un eveniment petrecut în copilăria mea. Aveam vreo zece ani când am fost pusă să jur pe Biblie ca să-mi demonstrez nevinovăția într-o dispută copilărească. Patru decenii mai târziu, am vrut să înțeleg de ce am refuzat. M-am aplecat asupra subiectului, de data aceasta într-o manieră mai reflexivă, și am descoperit că jurământul era, de fapt, o temă extrem de generoasă, un fenomen universal, cu rădăcini adânci în cultura tuturor popoarelor, din toate timpurile.
Cuvântul „jur” – scurt, dar itinerant – m-a purtat prin istorie, psihologie, psiholingvistică, etică, teologie și antropologie. Așa a devenit dintr-un fapt divers, de interes pur personal, o cercetare aproape academică, materializată într-un mic tratat care sper să suscite interesul general.
Jurământul, oricât de desuet ne-ar părea nouă astăzi, rămâne o forță care ne-a modelat istoria, de-o însemnătate atât de mare, încât Paolo Prodi, unul dintre cei mai de seamă experți în istoria dreptului, a susținut că avem toate temeiurile să considerăm jurământul drept stadiu prejuridic al civilizației noastre constituționale. Altfel spus, arhitectura lumii de astăzi este rezultatul acestui act solemn de a jura.
Foto: Arhiva personală
