Fata de la birou mănâncă o salată. Eu de ce mă simt vinovată că mi-am comandat paste?

Fata de la birou mănâncă o salată. Eu de ce mă simt vinovată că mi-am comandat paste?

De Laura Udrea
Distribuie articolul
14 min de citit
Salvează pentru mai târziu

Comanda ajunge la birou. Colega mea își deschide salata, eu îmi desfac cutia cu paste. Nici n-am apucat să învârt prima furculiță și deja am început să-mi pun întrebări. Oare trebuia să aleg și eu ceva mai ușor? Ea cum reușește să fie atât de disciplinată? Și, mai ales, de când a devenit pauza de prânz un concurs de autocontrol la care nici măcar nu-mi amintesc să mă fi înscris?

Partea amuzantă, dacă n-ar fi și puțin tristă, este că habar n-am ce a mâncat colega mea dimineață, ce va mânca diseară sau dacă salata aceea a fost aleasă din poftă ori dintr-un sentiment de obligație. Dar asta nu mă împiedică să trag concluzii. Despre ea, despre mine și, aparent, despre cât de bine ne descurcăm fiecare în viață. Totul pornind de la două caserole cu mâncare.

În câteva secunde, salata ei a devenit simbolul disciplinei, iar pastele mele, dovada unei voințe cam șubrede. Nu mai comparăm două prânzuri, ci două femei imaginare: una care face totul cum trebuie și alta care, evident, ar fi putut să se străduiască mai mult.

Sună exagerat? Poate. Dar câte dintre noi nu ne-am surprins măcar o dată uitându-ne la farfuria altcuiva și întrebându-ne dacă n-ar fi trebuit să comandăm și noi același lucru?

Mâncăm cu ochii la farfuria celuilalt

Se pare că obiceiul de a trage cu ochiul la ce mănâncă ceilalți nu este doar o curiozitate de pauză de prânz. Are și o explicație științifică. O analiză publicată în revista Appetite a trecut în revistă 69 de experimente, cu peste 5.800 de participanți. În 64 dintre ele a apărut un efect semnificativ de modelare socială: oamenii tind să folosească alegerile alimentare ale celor din jur drept reper pentru ce și cât ar trebui să mănânce.

Influența este mai puternică atunci când ne identificăm cu persoana respectivă sau ne dorim să ne apropiem de ea. Și, ca lucrurile să fie și mai interesante, o parte din acest mecanism funcționează fără să ne dăm seama.

Cu alte cuvinte, colega nici măcar nu trebuie să spună ceva despre pastele mele. Nu trebuie să ridice o sprânceană, să-mi recomande o dietă sau să-mi povestească despre câte calorii are prânzul ei. Este suficient să-și deschidă caserola și mintea mea poate începe singură spectacolul.

Un alt experiment, realizat pe femei tinere, a arătat că participantele mâncau mai puțin atunci când persoana luată drept model mâncase puțin și mai mult atunci când aceasta consumase o cantitate mai mare. Mai mult, porția celeilalte persoane le influența inclusiv percepția asupra cantității considerate potrivite.

Dacă alegem salată, „suntem cuminți”. Dacă mâncăm prăjitură, „am păcătuit”

Așadar, nu doar că observăm ce mănâncă ceilalți, dar uneori folosim această informație ca să decidem ce ar trebui să facem noi. Ca și cum organismul colegei ar fi primit, printr-un misterios transfer de autoritate, dreptul de a stabili câtă mâncare îmi trebuie mie.

Evident, studiile nu spun că toate femeile procedează astfel și nici că fenomenul le aparține exclusiv. Dar arată cât de ușor poate deveni comportamentul altcuiva un standard personal.

Iar de aici până la vinovăție nu mai este decât un pas.

Când pastele devin o probă de caracter

Există ceva fascinant în felul în care vorbim despre mâncare. Aproape că am inventat un sistem de evaluare morală pentru fiecare farfurie. Dacă alegem salată, „suntem cuminți”. Dacă mâncăm prăjitură, „am păcătuit”. Dacă ne comandăm pizza, „am cedat”. Iar dacă refuzăm desertul, avem uneori satisfacția unei mici victorii personale. De parcă am fi fost într-o permanentă negociere cu propriul caracter, iar rezultatul s-ar decide la desert. Și nici măcar nu realizăm cât de des folosim asemenea expresii. „Azi am fost rea, am mâncat paste”. „Mâine trebuie să fiu cuminte”. „Am trișat în weekend”.  Trișat față de cine, mai exact?

Nu există un arbitru care să ne urmărească mesele, deși uneori ne comportăm de parcă ar exista unul. Și, culmea, de cele mai multe ori arbitrul suntem chiar noi. Psiholoaga Andreea Dumitru explică faptul că mâncarea poate ajunge să fie asociată cu valoarea personală, mai ales atunci când am crescut cu ideea că anumite alegeri demonstrează disciplină, autocontrol sau succes. „Comparația nu este neapărat despre mâncare, ci despre ceea ce credem că spune mâncarea despre noi”, explică Andreea Dumitru.

Este o observație care schimbă puțin perspectiva. Pentru că, atunci când mă simt inferioară colegei care mănâncă salată, nu mă deranjează neapărat ce se află în farfuria ei. Mă deranjează povestea pe care o construiesc despre mine pornind de la farfuria mea.

Credem că o femeie care mănâncă sănătos este automat o femeie care își ține viața sub control

Și povestea aceasta rareori este foarte generoasă. Mai apare și problema că regulile noastre alimentare nu se nasc peste noapte. Le adunăm în timp, uneori încă din copilărie. Din comentarii despre cât am mâncat, din observații despre kilograme, din laude pentru faptul că ne-am abținut de la ceva bun.

Apoi vin dietele, rețelele sociale și acea categorie de oameni care par să aibă mereu în frigider avocado perfect copt, legume proaspete și suficient timp să-și pregătească mesele în recipiente impecabil organizate.

Nu e de mirare că, la un moment dat, ajungem să credem că o femeie care mănâncă sănătos este automat o femeie care își ține viața sub control.

Numai că lucrurile sunt ceva mai complicate.

O salată nu primește automat nota zece

Să clarificăm ceva: nu am nimic împotriva salatelor. Unele sunt delicioase. Altele sunt atât de consistente încât, după ce le termini, nici nu-ți mai amintești de ce ai crezut că vei mânca „ceva ușor”.

Problema apare atunci când presupunem că salata este, prin definiție, alegerea bună, iar pastele reprezintă varianta de care ar trebui să ne fie puțin rușine. Din punct de vedere nutrițional, comparația nu funcționează chiar așa. O salată cu legume, proteine, grăsimi și carbohidrați poate constitui o masă completă. Dar o salată formată din câteva frunze și două felii de castravete poate să nu ofere suficientă energie sau sațietate. 

La fel, pastele pot face parte dintr-o alimentație echilibrată, în funcție de ingrediente, porție și de nevoile persoanei care le consumă. Cleveland Clinic explică faptul că necesarul de carbohidrați variază în funcție de vârstă, nivel de activitate fizică, stare de sănătate și alte caracteristici individuale. Iar Serviciul Național de Sănătate din Marea Britanie include pastele, pâinea, orezul și cartofii într-o alimentație echilibrată. Așadar, carbohidrații nu sunt niște musafiri nepoftiți pe care organismul ar prefera să-i ținem la ușă.

Și nici nu trebuie să ne cerem scuze pentru că îi consumăm.

O porție de paste nu reprezintă un eșec

Modelul Healthy Eating Plate, dezvoltat de Harvard T.H. Chan School of Public Health, recomandă ca aproximativ jumătate din farfurie să fie ocupată de legume și fructe, un sfert de cereale integrale și un sfert de surse sănătoase de proteine. Este un reper util pentru construirea unei alimentații echilibrate, nu o fișă de evaluare pe care fiecare prânz trebuie să o completeze impecabil. Mai ales că noi nu știm aproape nimic despre nevoile persoanei de lângă noi. Nu știm câtă energie consumă, ce a mâncat în restul zilei, ce recomandări medicale are sau pur și simplu de ce îi era poftă.

Dar ne trebuie surprinzător de puține informații ca să hotărâm că ea a ales mai bine.

Foto: Iakov Filimonov / Alamy / Profimedia

De unde vine vinovăția, dacă n-am făcut nimic greșit?

Aici lucrurile devin puțin mai personale. Pentru că una este să știi, rațional, că o porție de paste nu reprezintă un eșec. Și cu totul altceva este să nu te mai simți vinovată după ce ai mâncat-o. Uneori avem impresia că încălcăm o regulă, chiar dacă nu ne amintim foarte clar cine a stabilit-o. Să nu mănânci prea mult. Să nu mănânci pâine. Să nu comanzi desert dacă nimeni altcineva nu comandă. Să alegi mereu varianta cu mai puține calorii. Să compensezi a doua zi dacă astăzi ai exagerat. Lista poate continua.

Iar regulile acestea ajung să funcționeze aproape automat. Nici nu am terminat masa și deja încep negocierile: poate diseară mănânc mai puțin, poate mâine aleg salată, poate merg mai mult pe jos. 

Atunci când gândurile despre mâncare provoacă anxietate sau ne afectează viața socială, poate fi util să cerem sprijin specializat

În loc să mă bucur de prânz, mă gândesc cum să-l repar.

Andreea Dumitru atrage atenția asupra diferenței dintre grija pentru sănătate și controlul alimentat de vinovăție. Prima presupune flexibilitate, atenție la nevoile corpului și alegeri adaptate propriei situații. Al doilea vine adesea cu reguli rigide și cu teama de a le încălca.

Psiholoaga subliniază și că nu orice sentiment ocazional de vinovăție indică o problemă. Însă atunci când gândurile despre mâncare provoacă anxietate, ne ocupă foarte mult timp sau ne afectează viața socială, poate fi util să cerem sprijin specializat.

Și poate că tocmai aici merită să ne oprim puțin asupra unei întrebări: de ce considerăm că trebuie să plătim, într-un fel sau altul, pentru o masă care ne-a plăcut? De ce o porție de paste trebuie urmată de promisiuni, restricții sau exerciții fizice suplimentare?

Nu cumva am transformat alimentația într-un sistem de recompense și pedepse, în care aproape niciodată nu avem sentimentul că am făcut suficient?

Vinovăția nu este chiar antrenorul personal pe care ni-l imaginăm

Poate că uneori credem că puțină vinovăție ne prinde bine. Că ne ține în frâu. Că data viitoare vom fi mai atente, mai disciplinate, mai hotărâte să alegem „corect”.

Numai că cercetările nu susțin neapărat această idee.

Ne certăm pentru că vrem să avem mai multă grijă de noi, dar ajungem să transformăm grija într-o formă de pedeapsă

Un studiu publicat în Appetite a analizat relația dintre vinovăția asociată consumului de tort de ciocolată și comportamentele alimentare. Participanții care asociau tortul cu vinovăția nu au demonstrat intenții mai puternice de a mânca sănătos. În schimb, au raportat un control mai redus asupra alimentației și rezultate mai slabe în menținerea greutății pe parcursul celor 18 luni urmărite de cercetători. Este important de spus că studiul identifică asocieri, nu demonstrează că vinovăția a provocat direct aceste rezultate.

Totuși, ridică o întrebare interesantă: dacă ne criticăm după fiecare alegere alimentară pe care o considerăm greșită, chiar ne ajută asta să avem obiceiuri mai bune? Sau doar ne face să ne simțim prost?

Andreea Dumitru explică mecanismul astfel: „Autocritica poate crea impresia că ne motivează, dar de multe ori produce mai degrabă tensiune și sentimentul că nu suntem niciodată suficient de bune”. 

Și poate că tocmai acesta este paradoxul. Ne certăm pentru că vrem să avem mai multă grijă de noi, dar ajungem să transformăm grija într-o formă de pedeapsă. Dacă am mâncat prea mult, ne criticăm. Dacă am mâncat ceva ce ne-am interzis, ne criticăm. Dacă nu reușim să respectăm planul alimentar pe care ni l-am făcut luni dimineață, ne criticăm din nou.

Pare o relație destul de obositoare cu cineva alături de care trebuie să trăim toată viața: noi înșine.

Cum ieșim din competiția asta la care nu ne-a înscris nimeni?

Probabil că nu vom înceta să observăm ce mănâncă oamenii din jur. Și nici nu este nevoie să facem asta. Putem să admirăm salata colegei, să-i cerem rețeta dacă arată bine și chiar să comandăm una data viitoare, dacă avem poftă. Diferența apare în momentul în care alegerea ei încetează să mai fie doar alegerea ei și devine un motiv să ne judecăm pe noi.

Aici putem încerca un mic exercițiu.

Data viitoare când ne surprindem gândind „ea a ales bine, eu am ales prost”, să ne întrebăm ce știm, de fapt, despre cele două farfurii. Cel mai probabil, foarte puțin. Nu știm ce a mâncat cealaltă persoană înainte. Nu știm ce nevoi are. Nu știm nici dacă a ales salata dintr-o dorință autentică sau pentru că, la rândul ei, se simte vinovată dacă mănâncă altceva. Poate că și colega se uită la pastele mele și se gândește cât de bine ar fi să poată comanda ce îi este poftă fără să se mai streseze. Ar fi o ironie destul de mare să stăm amândouă la aceeași masă, fiecare convinsă că cealaltă se descurcă mai bine.

Un alt pas este să fim atente la limbaj. Expresii precum „am fost rea”, „am cedat” sau „am trișat” pot părea simple glume, dar repetate suficient de des ajung să întrețină ideea că mâncarea are o valoare morală. Putem încerca să le înlocuim cu observații mai simple. Mi-a fost poftă de paste. Am mâncat o prăjitură. Astăzi am ales salată. Atât.

Nu fiecare propoziție despre mâncare are nevoie de un verdict.

Iar în loc să ne întrebăm dacă am făcut alegerea pe care ar fi aprobat-o cei din jur, putem reveni la câteva întrebări despre noi: îmi este foame? Mă satură masa aceasta? Îmi place? Îmi oferă ceea ce am nevoie acum? Asta nu înseamnă să ignorăm recomandările nutriționale sau medicale. Și nici să presupunem că toate alimentele sunt identice din punct de vedere nutritiv.

Înseamnă doar să nu confundăm o alegere alimentară cu valoarea noastră ca persoane.

Cum spune Andreea Dumitru, „acceptarea de sine nu înseamnă să renunțăm la obiceiuri sănătoase, ci să nu ne condiționăm respectul față de propria persoană de respectarea perfectă a unor reguli alimentare”.

„Farfuria colegei nu este oglinda mea”. Repetă!

Poate că fata de la birou a ales salata pentru că îi place. Poate pentru că a mâncat consistent dimineață. Poate pentru că vrea ceva proaspăt. Sau poate că și ea are în minte o listă lungă de reguli despre ce ar trebui și ce n-ar trebui să mănânce. 

Nu știu.

Până la urmă, nici pastele nu au cerut să fie implicate într-o asemenea dramă

La fel cum nici ea nu știe de ce eu mi-am comandat paste. Și, dacă stau să mă gândesc, nici nu ar trebui să știm. Nu suntem obligate să ne prezentăm argumentele nutriționale înainte să deschidem caserola. Putem să avem grijă de sănătatea noastră, să fim atente la echilibrul alimentar și să facem alegeri conștiente fără să transformăm fiecare masă într-un referendum despre cât de disciplinate suntem.

Colega poate să-și mănânce salata. Eu pot să-mi mănânc pastele. Și poate că, în loc să-mi petrec jumătate din pauza de prânz comparându-mă cu ea, ar fi mai bine să mă bucur de mâncare cât încă este caldă. Până la urmă, nici pastele nu au cerut să fie implicate într-o asemenea dramă.

Foto principală: RossHelen editorial / Alamy / Profimedia

Salvează pentru mai târziu
Distribuie articolul