Mușchii pe care îi admirăm pe scoarța copacilor ar putea fi un punct de plecare pentru arhitectura verde a orașelor.
La FABER, în Timișoara, putem vedea luna aceasta un proiect care ne propune să gândim out of the box atunci când privim mușchii de pe scoarța copacilor. Admirăm aceste organisme vii în natură, însă, odată ce mușchii apar pe un zid sau pe o clădire, suntem mai degrabă tentați să îi îndepărtăm. Dar cum ar fi să îi includem în arhitectură, ca parte din soluția pentru orașe „mai verzi”?
Proiectul „Mușchii”, care face parte din expoziția „Cinci hectare” de la FABER, este semnat de Alexandra Lăcătușu, Ioana Man și Yaoyao Meng, trei cercetătoare stabilite la Londra. Ele explorează modalitățile prin care aceste organisme pot intra în planul arhitecților și pot contribui la crearea unor ecosisteme naturale benefice orașelor. Concep noi materiale pe care să poată crește mușchi. Nu vorbim doar despre fațade sau acoperișuri frumoase. O clădire proiectată în acest scop ar putea reține apa de ploaie și ar putea oferi adăpost mușchilor și altor organisme pe care, în prezent, încercăm să le ținem cât mai departe de ziduri și clădiri.
Am stat de vorbă cu Alexandra Lăcătușu despre viziunea lor și despre cum ar putea arăta orașele dacă proiectul ar fi adoptat la scară largă.
Ce caută mușchii într-o expoziție?
„Cinci hectare”, expoziția curatoriată de Martina Muzi la FABER, explorează agricultura și sistemul agroalimentar din România prin proiecte despre pâine, brânză, prune, sol și resursele folosite pentru a le produce. În acest context, cele trei cercetătoare au pornit de la o întrebare: ce-ar fi să cultivăm ceva fără să vrem să recoltăm?
„În agricultură, cultivarea este asociată în primul rând cu producția de resurse pentru consumul uman. Noi am vrut să explorăm posibilitatea de a cultiva pentru alte specii, folosind arhitectura ca suport pentru dezvoltarea unor mici ecosisteme urbane”, explică Alexandra, vorbind despre munca echipei.
La FABER, proiectul reunește mostre de mușchi în vase de sticlă, experimente cu materiale, două coloane sculpturale pentru cultivarea mușchilor și o instalație sonoră. Una dintre coloane este amplasată afară, unde echipa urmărește creșterea mușchilor și reacțiile lor la schimbările vremii. Instalația transformă datele despre activitatea lor în sunete, astfel încât vizitatorii să poată percepe ceea ce nu se vede cu ochiul liber. „Ne-a interesat să facem vizibile și perceptibile procese biologice pe care, în mod obișnuit, le ignorăm. Mușchii pot părea organisme statice, dar reacționează continuu la schimbările de umiditate, temperatură și lumină”, spune Alexandra.
Biodesign și arhitectură vie
Fiecare dintre cele trei cercetătoare aduce în proiect o specializare diferită. Alexandra studiază de șase ani mușchii și materialele pe care ar putea crește, în cadrul Bio-Integrated Design Lab de la University College London. Ioana cercetează la Cambridge cum pot fi transformate resturile din diferite industrii în materiale noi, iar Yaoyao studiază cum pot fi fabricate aceste materiale și cum se comportă.
Când vorbim despre arhitectură sustenabilă, ne gândim la consumul de energie, la emisii și la resurse. Dar și felul în care o clădire influențează mediul în care e construită contează: „O clădire poate fi foarte eficientă din punct de vedere energetic și, în același timp, să contribuie foarte puțin la biodiversitatea locului în care se află. Iar vegetația este adesea tratată ca un element decorativ, care trebuie întreținut pentru a păstra o anumită imagine”.
Echipa își imaginează fațade care rețin apa de ploaie, mici cavități în care se pot adăposti insectele și acoperișuri pe care pot trăi mai multe specii. Contează însă ce încurajăm să crească acolo și cât de bine se potrivește cu locul. „Nu orice plantă se potrivește oriunde, iar o suprafață acoperită cu vegetație nu este automat benefică pentru biodiversitate. Arhitectura ar trebui să răspundă condițiilor climatice și ecologice ale locului, inclusiv prin alegerea organismelor pe care le încurajează să se stabilească acolo”, ne explică Alexandra.
Pentru mușchi, contează inclusiv forma suprafeței pe care cresc: mici adâncituri pot păstra apa de ploaie mai mult timp. „În loc să încercăm să menținem permanent suprafețele umede, putem proiecta geometrii care încetinesc scurgerea apei de ploaie și creează zone în care umiditatea persistă mai mult timp”.
Ce pierdem când facem „curățenie”
În oraș, avem o idee destul de precisă despre cum arată un loc îngrijit. Frunzele sunt strânse, vegetația spontană este îndepărtată, zidurile sunt curățate. Doar că, odată cu ele, pot dispărea și lucruri folositoare: frunzele păstrează umiditatea, contribuie la formarea solului și oferă hrană și adăpost altor organisme. „Există, desigur, situații în care curățarea și întreținerea sunt necesare, însă aplicăm adesea aceleași reguli peste tot, fără să ne întrebăm ce funcții ecologice eliminăm odată cu această «curățenie»”.
În proiectul de la Timișoara, cercetătoarele testează inclusiv un material din care alte organisme s-ar putea hrăni. În amestecul mineral au încorporat mici granule provenite din procesarea semințelor de floarea-soarelui, destinate insectelor și păsărilor. Pe măsură ce sunt consumate sau se descompun, lasă în urmă mici cavități în care se poate strânge apa și unde ar putea începe să crească mușchi.
Cum ar putea arăta „orașele viitorului”
Deocamdată, „Mușchii” este un proiect experimental. Am întrebat-o însă pe Alexandra cum ar arăta „clădirile verzi” dacă ideile lor ar fi folosite pe scară largă. „Nu ar fi neapărat clădiri complet acoperite de verdeață, ci fațade unde mușchii cresc în anumite zone, ziduri care rețin apa de ploaie, spații pavate întrerupte de mici habitate și materiale care se transformă treptat prin interacțiunea cu organismele din jur. Suprafețele ar putea arăta diferit de la un anotimp la altul sau chiar de la o zi la alta, în funcție de precipitații și temperatură. Mușchii, de exemplu, își pot schimba foarte mult aspectul în funcție de hidratare, trecând de la nuanțe de brun la verde intens după ploaie”, spune Alexandra.
Dar cât de ușor am accepta ca aceste schimbări să facă parte din viața unei clădiri? „Nu va fi ușor, mai ales pentru că arhitectura este încă foarte mult asociată cu ideea de control. Proiectăm materiale și suprafețe care trebuie să arate și să se comporte cât mai previzibil, iar orice modificare a aspectului inițial este adesea considerată un semn de degradare. Există diferențe importante între colonizarea biologică a unei suprafețe proiectate în acest scop și apariția umezelii într-un perete care ar trebui să rămână uscat”, precizează Alexandra.
La finalul discuției noastre, i-am cerut Alexandrei să aleagă un singur lucru pe care l-ar schimba în felul în care gândim clădirile. „Am schimba ideea că arhitectura este destinată exclusiv oamenilor. Am construit orașe în care aproape fiecare suprafață este proiectată în funcție de nevoile noastre, iar celelalte organisme sunt fie eliminate, fie tolerate în spații atent delimitate. Poate că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem mai des este cât din spațiul pe care îl construim pentru noi suntem dispuși să îl împărțim cu celelalte specii”.
Expoziția „Cinci hectare” poate fi vizitată la FABER Timișoara până pe 15 noiembrie. Accesul este gratuit. Găsiți aici detalii despre expoziție.
Foto principală: Alex Todirică
