De la seriale revăzute de trei ori până la romane favorite transformate în filme iubite, iată care au fost ecranizările preferate ale redacției Life.
Nu a fost simplu să alegem doar o singură carte fiecare, pentru că lista de ecranizări care ne-au plăcut se întinde pe multe pagini. De la Rebecca lui Hitchcock din 1940 la Atonement a lui Ian McEwan, acestea sunt recomandările de cărți pe care le-am iubit, care s-au transformat ulterior în filme sau seriale pe care le-am îndrăgit la fel de mult.
Parfum de femeie de Giovanni Arpino
La romanul lui Giovanni Arpino de la care pornește povestea filmului Scent of a Woman m-a impresionat personajul principal, pe care nu mi-a fost ușor să-l îndrăgesc. Ofițerul Fausto, care și-a pierdut vederea și o mână, are un fel de a fi provocator și o asprime care te ține la distanță. De la pagină la pagină, personajul acesta îmi stârnea când iritare, când compasiune. Iar ambivalența asta m-a făcut mereu să vreau să încerc să îl înțeleg. Mult după ce am închis cartea, m-am gândit la modul în care își ascundea suferința în spatele replicilor tăioase pe care le adresa celor din jur.
În original, cartea urmărește călătoria lui Fausto prin Italia, însoțit de un tânăr militar. În ecranizarea din 1992, regizată de Martin Brest, ajungem la New York, iar Fausto devine Frank Slade, interpretat de Al Pacino. Se schimbă locurile și multe dintre întâmplări, dar am regăsit în personajul lui Pacino orgoliul și singurătatea care mă tulburaseră la prima lectură. Pacino joacă bine acea poftă de a gusta din plăcerile vieții, chiar când însuși personajul pare hotărât să renunțe la ea.
Din această perspectivă, scena tangoului îmi place foarte mult. Pentru câteva minute, Frank nu mai încearcă să rănească pe nimeni și nici să se apere. E atent, elegant, sigur pe el și îi oferă partenerei încrederea de care are nevoie ca să danseze. Al Pacino te face să vezi cât de multă tandrețe poate exista într-un om care se străduiește să pară inaccesibil.
Recomand și cartea, și filmul tocmai pentru că nu spun povestea în același fel. Arpino m-a făcut să mă apropii treptat de un personaj dificil, iar Pacino îi dă o prezență de care cu greu îți mai desprinzi privirea. – Andreea Berecleanu, Managing partner
Ispășire de Ian McEwan
Ispășire de Ian McEwan e o poveste de dragoste, dar nu ăsta a fost motivul pentru care mi-a plăcut atât de mult. Întâmplător, a fost primul roman al lui McEwan pe care l-am citit, cel care m-a convins să-i cumpăr aproape toate cărțile.
M-a fascinat felul în care autorul descrie aceleași întâmplări prin prisma unor personaje diferite. Știu că nu e singurul care folosește această tehnică narativă, dar i-a reușit de minune. Am remarcat cum a redat emoțiile și descrierile – spre surpriza mea, deloc plictisitoare. În timp ce citeam, m-am întrebat cum ar arăta povestea asta în imagini, deși pe atunci nici prin cap nu-mi trecea că, nu peste mult timp, voi vedea și filmul.
Când am aflat că există o ecranizare după Ispășire (în original, Atonement), mi-a fost teamă că voi fi dezamăgită. Că tot buzz-ul din jurul lui se datora mai ales distribuției și costumelor: Keira Knightley a purtat o rochie superbă din mătase verde smarald, inspirată din moda anilor ’30.
Din fericire, filmul chiar mi-a plăcut. Au trecut mulți ani de atunci, nu-mi amintesc mare lucru, dar țin minte foarte bine că m-am bucurat cu adevărat că n-am fost dezamăgită și că Joe Wright chiar a făcut un film bun. Mi-aș dori să-l revăd, sper să-l găsesc pe vreo platformă de streaming. – Mara Coman, Redactor-șef
Rebecca de Daphne du Maurier
Un clasic și o poveste gotică în același timp, romanul Rebecca al lui Daphne du Maurier m-a pus față în față cu două femei rănite: amândouă prinse într-un fel de joc al puterii în care trecutul refuză să dispară din viața lor. Iar adaptarea regizată de Alfred Hitchcock, Rebecca (1940), rămâne pentru mine cea mai reușită.
Am văzut filmul într-o seară târzie, pe telefon, și am avut acel déjà-vu, de parcă tot ce vedeam pe ecran, de la scenografie și costume până la gesturi și personaje, fusese deja trăit în mintea mea. Nu o să vezi tensiunea clasică, specifică lui Hitchcock, cea care te ține lipită de marginea canapelei, ci mai degrabă un tip de tensiune psihologică, care te tot pune la întrebări pe parcursul filmului și, la final, îți schimbă perspectiva asupra poveștii. – Alexandra Zamfirescu, Redactor
One Day de David Nicholls
Probabil cel mai cunoscut roman al lui David Nicholls, acțiunea din One Day se desfășoară în jurul unei singure zile din fiecare an – 15 iulie, St. Swithin’s Day. Începe în 1988, când Emma și Dexter petrec o noapte împreună la universitate, apoi le revizităm viețile fix în zilele de 15 iulie ale următorilor ani. E o poveste de dragoste, una dintre cărțile mele favorite și cea care m-a făcut ulterior să vreau să citesc TOT ce a scris David Nicholls.
Cartea a avut două ecranizări, prima cu Anne Hathaway în filmul din 2011, dar acum mă voi referi la serialul Netflix din 2025, cu Ambika Mod și Leo Woodall, pe care am revăzut-o cu succes de trei ori – atât de mult mi-a plăcut.
Ambika devine o Emma așa cum mi-am imaginat-o, delicată, inteligentă, frumoasă și empatică, iar începutul serialului în care recită „What are days for?”, poezia lui Philip Larkin din deschiderea cărții, e perfect. Iar Leo Woodall e un Dexter pe măsură. David Nicholls însuși a participat la realizarea serialului, așa că se explică succesul lui pentru iubitorii romanului One Day. – Oana Titică, Redactor-șef adjunct
Mândrie și prejudecată de Jane Austen
Aleg Mândrie și prejudecată, chiar și cu riscul de a cădea în „siropoșenii” sau în polemici nesfârșite despre ecranizările mai mult sau mai puțin reușite după romane celebre. Însă, trebuie să recunoaștem, cărțile lui Jane Austen suportă atâtea relecturi și reveniri în diferite epoci fără să se epuizeze. Știm cu toții subiectul romanelor sale, știm și cum se termină poveștile, însă tocmai asta îmi lasă plăcerea de a urmări cum se schimbă interpretările de la o versiune la alta. Și mă întreb de fiecare dată ce rămâne din ironia scriitoarei britanice, în ce tușe va fi portretizat un anume personaj sau cum se construiește apropierea dintre Elizabeth și Darcy. Uneori, o scenă pe care o știu pe dinafară capătă alt sens doar din modul în care este jucată.
Miniseria din 1995, cu Jennifer Ehle și Colin Firth, are avantajul timpului. Conversațiile, vizitele și micile umilințe sociale se adună, iar personajele au loc să se arate în toată splendoarea defectelor lor. Îmi place umorul lui Jennifer Ehle, impresia că Elizabeth se distrează observându-i pe ceilalți, fără să-și dea seama cât de mult se poate înșela ea însăși. Iar Colin Firth îi ține piept cu o seriozitate care face schimburile lor cu atât mai savuroase.
Filmul lui Joe Wright, din 2005, are un ritm mai alert, dar e mai romantic, parcă. Actrița Keira Knightley îi dă lui Elizabeth un pic mai multă dezinvoltură și aerul că are întotdeauna dreptate, iar Darcy al lui Matthew Macfadyen pare uneori atât de stângaci încât aroganța lui devine (aproape) scuzabilă. E o altă lectură a acelorași personaje și tocmai de aceea îmi place să le văd în ambele versiuni.
Cu aceeași curiozitate aștept adaptarea Netflix, scrisă de Dolly Alderton, cu Emma Corrin și Jack Lowden.
Oare cum se vor „schimba” personajele și ce voi ajunge să văd eu diferit? – Stela Nadoleanu, Senior Editor
