Pianul și partiturile îl însoțesc încă din copilărie. Însă pasiunea pentru muzică trece dincolo de repertoriul clasic.
Pianist și manager cultural, Ioan-Dragoș Dimitriu este director de dezvoltare al Festivalului SoNoRo și director artistic al Festivalului Sound District Floreasca. Pe 28 noiembrie, va cânta alături de Orchestra de Cameră a Vienei la Sala Radio, în „Viena x Gershwin”, un concert care îmbină muzica clasică și jazzul. Special pentru această seară, pianistul a inițiat restaurarea pianului Bösendorfer Imperial al sălii, care revine pe scenă după 15 ani. În afara sălii de concert, ascultă de la Queen la Daft Punk, cu o particularitate pe care o pune pe seama meseriei: armoniile îi vin firesc, versurile cer concentrare.
Pentru concertul „Viena x Gershwin” de la Sala Radio, îi aduci împreună pe Beethoven și Gershwin. Ce te leagă personal de muzica aleasă?
Sunt doi compozitori care au spart tiparele în vremurile lor. Beethoven, prin sfidarea oricărei forțe care încerca să îl limiteze, inclusiv în ceea ce privește compoziția; Gershwin, prin faptul că a adus muzica din cartierele mărginașe, de pe străzi, în marile săli de concerte.
Pe Beethoven l-am descoperit încă din tinerețe de la pianista și mentorul meu de atunci – doamna Corina Ibănescu. Dumneaei mi-a dat primele sonate să le studiez pentru că a simțit că mi se potrivesc și, bineînțeles, a avut dreptate. De la el am învățat și disciplina, și rigoarea clasică, inventivitatea și umorul în muzică, dar și cum să te dezlănțui pe pian. Pe Gershwin îl ascultam de pe discuri – era muzica pe care o puneam când nu mă simțeam bine, la răceli. Îmi dădea o stare de spirit mai bună decât cea pe care o aveam în acele momente. Prin intermediul muzicii lui am învățat și să fiu relaxat, să le vorbesc oamenilor din public din suflet, pe limbajul meu. Primele partituri de jazz pe care le-am avut au fost cu piese de Gershwin, Ray Charles și Scott Joplin, așadar a deschis și drumul spre lumea jazzului pentru mine.
În concertul de pe 28 noiembrie îi aduc împreună cu piese care propun unele dintre cele mai vii, dar și tandre, în același timp, dialoguri din literatura muzicală. Unul dintre cele cinci cântece din Gershwin’s Songbook, ’S Wonderful, îl veți recunoaște din scena cu Audrey Hepburn și Fred Astaire din Funny Face.
Știm că ai inițiat, special pentru concertul acesta, readucerea pe scenă a pianului Bösendorfer Imperial de la Sala Radio. Este pianul primul instrument de care te-ai îndrăgostit? Ce amintiri te leagă de acest instrument?
Străbunicii mei au fost nevoiți să se retragă din Arad în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Au luat cu ei și pianul într-o căruță. A fost pianul cu care m-am născut în casă, cu siguranță primul instrument pe care am vrut să îl fac să sune, mi se părea ceva normal – cum să stea în casă fără să fie cântat? Mă leagă multe povești de acest pian – le cântam invitaților care veneau la noi, am citit primele partituri la el, mă uitam pe geam la vecini în timp ce studiam și le știam programul pe dinafară, citeam în timp ce făceam exercițiile tehnice (spre disperarea alor mei și a profesoarelor de pian) și multe altele. Dar poate cea mai haioasă a fost povestea în care eu și fratele meu (aveam patru, respectiv cinci ani) ne-am ascuns sub pian și am băut o sticlă de antibiotic pentru copii pentru că avea gust bun (eu am scăpat de spălătura gastrică, fratele meu, nu!).
Pentru mine, un pian nu este niciodată doar un instrument. Este un obiect care păstrează povești, oameni și amintiri. Poate tocmai de aceea am simțit atât de puternic nevoia să readuc pe scenă pianul Bösendorfer Imperial de la Sala Radio.
Care este prima melodie sau lucrare de care îți amintești că te-ai îndrăgostit? Unde o auzeai și ce te atrăgea la ea?
Tatăl meu era un chitarist desăvârșit. Ne cânta mereu când eram mici. Și ne citea seara. Romance Anónimo (Spanish Romance) este piesa pe care îl rugam să mi-o cânte zilnic, chiar de mai multe ori. Nu se știe cine a compus-o. Asociez piesa cu sentimentul de a fi acasă, căldura familiei și copilăria minunată pe care am avut-o. Acum este piesa care îmi aduce aminte de tata, cu care am avut o relație foarte apropiată, însă nu o pot asculta foarte des pentru că mă emoționează mult prea tare.
Ce muzică ascultai în adolescență, dincolo de ceea ce studiai la pian? Alege o piesă sau un album care ne-ar duce înapoi în viața ta de atunci.
Eram înnebunit după Queen, albumul meu favorit era A Night at the Opera. Eram odată cu un coleg la liceul de artă și am început amândoi să cântăm din voce Love of My Life (eu eram și la pian). Era ceva special pentru noi pentru că pe atunci nu se găseau partiturile, trebuia să ni le scriem noi pe portativ și nu erau mulți care făceau asta. Țin minte că am reușit să-l impresionăm pe unul dintre profesori… și nu într-un mod plăcut. Chiar el ne-a întrebat: „Voi erați? Mă întrebam cine miorlăie așa…” Eu am rămas însă cu o amintire plăcută. A fost o mică reușită să cântăm și noi Queen.
E vreo piesă pe care o asociezi cu o persoană importantă pentru tine? Cum a ajuns să îți amintească de ea?
Da, a fost prima piesă pe care am dansat cu soția mea. Este vorba de How Deep Is Your Love de la Bee Gees. Când am făcut playlistul pentru nuntă, fără să ne vorbim înainte, amândoi ne-am dorit să dansăm pe această piesă, în același timp. Da, știu, siropos, dar uneori momentele acestea rămân cele mai frumoase. Eu nu dansez des, chiar dacă Iuliana și-ar dori acest lucru, dar acel moment al primului dans ca proaspăt căsătoriți mi-a rămas în suflet. Între timp, cânt piesa asta și la pian.
E vreo melodie care te duce înapoi la o poveste de dragoste? Ce îți amintește despre perioada aceea?
Am o melodie care mă duce la finalul unei povești de dragoste. Este vorba despre Seasons in the Sun, de Terry Jacks, inspirată, de fapt, de o melodie belgiană care ironizează „marile iubiri” – Le Moribond, de Jacques Brel. Îmi aduce aminte că viața se poate schimba brusc și că poate nu ar trebui să luăm lucrurile așa de mult în serios. A fost ciudat că începusem să tot ascult piesa, în mod repetat, parcă fusese o premoniție.
„De cele mai multe ori, nu ascult muzică clasică. Eu caut zilnic un artist sau o muzică nouă”
După o zi de studiu și repetiții, ce mai asculți de plăcere? Există genuri sau artiști, dincolo de muzica clasică, care ocupă un loc important în playlistul tău?
Absolut, vă spun foarte deschis că, de cele mai multe ori, nu ascult muzică clasică. Eu caut zilnic un artist sau o muzică nouă. Recent am descoperit trupe precum PREP, cu The 15th Floor sau Do What You Gotta, Jungle, cu Keep Moving, sau Peter Bjorn and John, cu Young Folks. L-am (re)descoperit și pe Jim Croce. Poate le cunoașteți deja, dar eu tocmai le descopăr și am început să ascult și piesele lor mai puțin cunoscute. Și ce ascult des, voit, sunt Queen, Daft Punk și Pink Floyd. Din fericire, am antrenat bine algoritmul de pe Spotify să îmi dea zilnic ceva nou, pe lângă ceea ce deja pun pe repeat.
Povestește-ne despre un concert la care ai fost în public și care ți-a rămas în minte. Ce ai ascultat și ce a făcut seara aceea specială pentru tine?
Acum vreo 10 ani am fost la un concert cu Martha Argerich și Daniel Barenboim la Musikverein, în Viena. Sunt doi dintre cei mai buni pianiști care au trăit vreodată – amândoi din Argentina. După repertoriul clasic, la final, la bis, au cântat șase piese argentiniene pentru două piane. Așa ceva nu am mai auzit în viața mea, am ajuns pe altă lume, nu mai era nimic material în jurul meu. Era frumusețe pură, voiam să nu se termine niciodată. Mi-a plăcut că în acel moment nu au mai existat timpul sau spațiul fizic, a fost ceva ce îmi depășește înțelegerea și cuvintele… un moment perfect.
Ai o piesă sau un album la care revii când îți este greu sau când ai nevoie de curaj? Îți amintești un moment în care ți-a fost alături?
Într-o perioadă am avut foarte multe interviuri pentru că îmi doream cu dârzenie o slujbă. Ascultam de fiecare dată tema din Grease înainte, pentru că îmi dădea o stare de bine, de optimism. Nu am obținut niciunul dintre acele posturi (ceea ce a fost spre binele meu, am realizat asta mai târziu), însă tot ascult Grease ori de câte ori am chef de ceva vesel și optimist.
Ce piesă spune ceva despre tine acum? Nu neapărat preferata ta din toate timpurile, ci una care se potrivește cu perioada prin care treci.
Am o mare problemă când ascult piese, poate un defect profesional. Nu pot să înțeleg textele decât dacă mă concentrez foarte, foarte tare. Aud toate armoniile, pot să reproduc orice (aproape) pe loc la pian, dar nu aud cuvintele. Acestea fiind spuse, ca stare, se potrivesc Boogie Wonderland și muzica funk/disco, nu neapărat ca texte, ci ca vibe. Sunt dansante, optimiste, parcă fără griji. Am impresia că mă încurajează mereu să mă bucur de viața pe care o am și să dau tot ce am mai bun în mine.
Ce ascultai când erai mai tânăr și ai redescoperit altfel mai târziu? Ce s-a schimbat în felul în care auzi/trăiești acea muzică?
Am încercat la un moment dat să ascult Ritualul primăverii de Stravinsky, înainte de liceu. Toți profesorii ne explicau că această lucrare a fost revoluționară, că a dus compoziția la alt nivel etc. Nu se lipea nicicum de mine. Am avut însă o revelație când a venit Orchestra de Tineret a Columbiei într-un proiect finanțat de guvernul lor. Pe lângă interpretarea fabuloasă, s-au folosit de o coregrafie care a transformat tot concertul în acel ritual, cu toată sala cufundată în proiecții, iar instrumentele deveniseră personaje. Am înțeles atunci, în sfârșit, și lucrarea, iar acum recomand oricui să caute acea interpretare online.
Ce piesă sau album îți amintește de începuturile tale la Viena? Ce se întâmpla atunci în viața ta și ce loc avea muzica aceea în ea?
Îmi vin în minte Bagatelele op. 126 de Ludwig van Beethoven, un mic album de șase piese și unul dintre primele cicluri de piese învățate în timpul studiului. Le-am studiat foarte mult. Era un moment în care mă descopeream ca artist cu altă maturitate. La 19 ani căutam să îmi înțeleg și să îmi gestionez emoțiile pe cât de bine puteam. Totodată, a fost momentul în care am ajuns într-un loc în care întâlneam muzicieni de pe toate continentele și mi-am dat seama că mai sunt și alții ca mine pe tot globul, un sentiment pe care nu îl mai trăisem până atunci.
Pe Ioan-Dragoș Dimitriu îl puteți vedea pe 28 noiembrie, pe scena Sălii Radio, alături de Orchestra de Cameră a Vienei, în concertul „Viena x Gershwin”. Cu această ocazie, pianul Bösendorfer Imperial al Sălii Radio revine pe scenă după 15 ani, în urma restaurării inițiate de pianist. Bilete disponibile pe Eventim.ro.
Foto principală: Șerban Mestecăneanu
