Căutare

Share this article

Dan Chișu, regizor și producător, este pentru a doua oară supraviețuitorul unui cancer de piele cu care s-a pricopsit după cinci ani, aproape compleți, plutind cu un velier pe Marea Mediterană. Primul diagnostic l-a primit în urmă cu 5 ani, iar în această primăvară a suportat a doua intervenție în cabinetul Mihaelei Leventer, „responsabilă” pentru salvarea lui și recuperarea fără nicio cicatrice vizibilă pe față, acolo unde au fost localizate leziunile.

Dan Chișu, după ce a produs un scurt-metraj pentru TIFF și un altul după scenariul lui Andrei Huțuleac, cu care a ajuns în cursa Oscar pentru scurt-metraj, este în post-producția unui lung-metraj pe care l-a produs, tot după scenariul lui Huțuleac.

 Cum a apărut această veste a unui cancer de piele, localizat chiar pe față?
Ne cunoaștem, eu și Mihaela Leventer, din adolescență, ne știam cu gașca soțului ei, ei erau arhitecți, eu făceam film la Buftea. Așa că am ajuns la ea și ce a făcut a fost  miraculos. M-a întrebat cineva dacă am făcut operație estetică după extirparea tumorii, atât de bine arată cicatricea pe care a lăsat-o Mihaela după intervenție.

Cum ați aflat prima dată despre acest diagnostic?

Trebuie să vă spun că am făcut o emisiune la Realitatea Tv, Realitatea pe Mediterană, se numea, am cumpărat o barcă cu pânze, am pus câteva camere acolo și am stat vreme din 5 ani de zile, din mai până în octombrie, acolo.

Am copilărit în zona Dunării, mergeam la plajă, fără rezerve niciodată, eram bun prieten cu soarele. Dar am păstrat acest obicei, prost, românesc, să mă dau cu cremă doar în prima săptămână, ca și când crema era doar ca să nu mă înroșesc. Iar imediat ce mă bronzam, mă opream de la folosit crema de protecție.

Soarele Mediteranei este foarte puternic, apa reflectă soarele și mai tare deci expunerea era foarte mare. Așa că la un moment dat am observat că după ce făceam baie, când mă ștergeam cu un prosop de bumbac, aspru, bun pentru un masaj, vedeam un semn de sângerare pe frunte. Mi s-a părut ciudat mai ales că nu avusesem vreun coș sau altceva.

Și a reapărut, apoi s-a întins și în cele din urmă am ajuns la Mihaela Leventer, iar diagnosticul a fost vertiginos, iar prima intervenție a fost în 2014.

Trebuie să îți spun că la început am mers la alt medic, iar acolo am aflat că probele de biopsie se trimiteau la alt doctor. Eu, chiar dacă eram prieteni apropiați și ne vedeam la diverse petreceri, trăisem cu impresia că Mihaela este medic estetician, nicidecum că mă poate ajuta cu acest cancer. Nu-ți ascund faptul că m-au întrebat niște prietene dacă le pot ajuta cu o „pilă” la celebra doctoriță Leventer și le-am ajutat, doar că ele mergeau pentru probleme estetice. (râde)

Ce numiți „diagnostic vertiginos?

Cum este să afli că ai cancer de piele? Tata a murit de cancer și nu te poți abține să nu te gândești la o predispoziție genetică. Nu te poți abține să te gândești la ce este mai rău.

Am aflat după aceea că acest carcinom bazo-celular este cea mai simplă formă de cancer de piele, dar, când am văzut niște fotografii cu ce se poate întâmpla dacă nu îl tratezi, am realizat că este important să intervin.

Cum vi s-a schimbat viața după asta?

Când am aflat că nu este un cancer foarte agresiv, am fost destul de relaxat. Cu toate astea însă, dacă vă uitați la pozele mele din ultimii 5 ani de zile, veți vedea că port o șapcă pe cap, fără excepție. Apoi am început să folosesc niște creme speciale pe care tot doctorița mi le-a recomandat și care sunt foarte bune, adică am făcut tot ce am putut să îmi protejez pielea de soare.

În fiecare dimineață îmi inspectez pielea și îmi dau seama imediat dacă apare ceva. Așa l-am descoperit pe al doilea, un coș care s-a închis, apoi s-a deschis, apoi s-a transformat într-o pată mică, roșie, care din când în când sângera.

Am ajuns la Mihaela, care mi-a recomandat să așteptăm să treacă vara, iar în primăvara asta, la 5 ani de la diagnosticul anterior, l-am operat.

Era o recidivă?

Nu. Au apărut în locuri diferite. Eu m-am expus foarte mult în acești ani la soare, iar soarele a atacat în mai multe locuri, cu aceeași forță. Nu m-am mai întors pe Mediterană din 2004, dar atunci efectele au fost devastatoare toți anii aceștia mai târziu.

Cât a durat intervenția?

Nu pot să cuantific orele pentru că odată ce mă deschidea, se luau cupe și se trimiteau la laborator. Tăietura se închide de-abia după ce medicul constată că nu a mai rămas nimic. Aici este marele avantaj: laboratorul este chiar lângă sala de operații și preia imediat probele și le rezolvă. 50 de minute așteptam în salon, mergeam la toaletă, citeam ceva, după care reveneam, mai tăia puțin și tot așa. Cu totul, toată operațiunea a durat vreo 4-5 ore, dar intervențiile efective au durat extrem de puțin.

Ultima mi s-a părut mai puțin confortabilă fiindcă atunci se face coaserea și, oricât de mult te-ar anestezia, se simte cum trage, chiar dacă nu doare. Iar asta aduce un pic de disconfort.

Acum, după al doilea diagnostic, aș zice că am mult mai mare grijă de mine, mă dau cu cremă de protecție și nu plec fără șapcă, iar dacă merg într-o zonă unde trebuie să rămân mai mult afară, la soare, mă dau cu crema de protecție.

E ușor neplăcut pentru mine pentru că am senzația că această cremă îmi face fața sidefie. Mă tot întreabă oamenii dacă vin de la filmare, fiindcă par machiat. Este o cremă ușor reflectorizantă și dă senzația că ai pe față un strat de machiaj.

Și, în afară de asta, ce mai faceți?

Filmez, produc filmele altora, am câștigat un concurs pentru Andrei Huțuleac, cu care am făcut un scurt-metraj cu care am luat foarte multe premii și am obținut un punctaj foarte bun.

Foarte bun actor!

E impresionat, totuși, să ai 4 nominalizări UNITER și să câștigi 2 la 30 de ani este uluitor. Iar Hamlet-ul lui, spune toată lumea, rămâne unul dintre cele mai bune.

Noi ne-am cunoscut, acum 3 ani, la filmările pentru un scurt-metraj produs pentru TIFF. Aveam nevoie de 3 personaje, am vorbit cu Alex Bogdan, iar el mi-a zis că mai aduce doi prieteni: Tudor Istodor, pe care îl știam, și pe Andrei Huțuleac. Era un film despre trei regizori tineri, care răpesc un organizator de festival, nemulțumiți că filmele lor nu au fost acceptate în festival. Și a jucat chiar Tudor Giurgiu, care a acceptat să fie răpit. Problema este că, după ce îl răpesc, nu au ce să-i ceară. Și nu mai știu ce să facă cu el, să-i dea drumul, dar el să nu se ducă la poliție.

După ce am terminat filmările, Andrei a venit într-o zi la mine și mi-a zis: am un scenariu, vrei să-l citești? L-am citit și mi-a plăcut atât de tare, pentru că se lega cumva de ideea răpirii. Filmul este despre un profesor de la Academia de Teatru și Film, răpit de mama unui candidat care a încercat de mai multe ori și nu a reușit niciodată să intre.

Mi-a plăcut ideea, am găsit banii, l-am produs și am luat atât de multe premii cu el, ceva de neînchipuit. După un premiul în Polonia am intrat direct în cursa pentru Oscaruri, la scurt-metraj. Nu am luat nimic la Oscaruri, dar a contat pentru noi.

Și, bucuroși de acest succes, a venit la mine cu scenariul filmului cu care suntem acum în post-producție. L-am depus la CNC, am cerut finanțare, dar am primit doar o parte din bani. Am făcut rost de restul banilor și l-am realizat: o altă poveste incredibilă, despre o funcționară de bancă, în top-management, singură și alienată, încearcă să adopte un câine, ca să ajute un suflet. Merg cu metroul pentru că se teme să îl ia în mașină, neștiind cum se va comporta, iar din cauza agitației și mulțimii, câinele vomită în metrou. Femeia își dă seama că nu are cu ce să strângă, iar conflictul escaladează. Este filmat totul și pus pe facebook, iar voma unui cățeluș se transformă într-un c..at de câine care a oripilat pe toată lumea. Femeia își pierde slujba, prietenii și practic viața ei se distruge. Filmul este despre cum facebook-ul, prin viralizare, poate intra în viața unui om și o poate schimba radical. L-am terminat, arată foarte bine și începem post-producția lui.

Îmi pare bine că țin drapelul sus și acum.

 

 

 

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO