Adriana Magirescu, o mamă al cărei copil cu un diagnostic ostil a trimis-o la catedră și a făcut-o să lupte pentru copiii cu dizabilități - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Adriana Magirescu trăiește prin copii. Toți copiii, nu doar prin cei cărora poartă apelativele „fiu”, respectiv „fiică”. Este cadru didactic, face parte din familia Teach for Romania, este studentă în prezent la a doua facultate și n-ar fi zis că va ajunge în fața unei catedre și în rolul de dascăl. A fugit de această meserie, iar acum luând-o la întrebări, am aflat fără mirare că nu se vede făcând altceva. Poate doar medic veterinar, dar momentan îi este bine aici unde este și unde viața a adus-o.

A fost „împinsă” de către fiul său să îmbrățișeze rolul de profesor pentru copiii cu dizabilități. Nevoia lui, având în vedere diagnosticul pe care l-a primit la un moment dat și anume epilepsie grand mall, modificări hiperkinetice, intelect laminar și tulburare de personalitate pe fond organic, a determinat- o pe Adriana să intre în această „lume specială”.

A devenit vocea copiilor cu dizabilități, dar prin ei, la rându-i, și-a găsit rostul. Vorbește în permanență despre acești copii pentru că trăiește cu unul în casă. Adriana Magirescu a dezvoltat o serie de aptitudini pe care le poate folosi în ajutorarea celor care au nevoie și astfel, cu onoare, este profesor Teach pentru elevii cu diverse afecțiuni, dar pentru care își pune sufletul pe tavă. Să-i cunoaștem povestea de viață!

Adriana Magirescu:„ Am fugit de această meserie și sunt convinsă că nu mă crezi.”

Adriana, mi-ai spus că ești din nou studentă și că este o perioadă aglomerată pentru tine. Ce studiezi și cum este să fii din nou pe băncile facultății?

Da, sunt din nou studentă, sau mai bine zis, sunt absolventă a Universității „Spiru Haret” din Brașov, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, specializarea Pedagogia învățământului primar și preșcolar. Peste puțin timp voi susține examenul de licență. Cum e să fiu din nou studentă? E frumos, provocator (la vârsta mea), dar cum nimic nu este imposibil se pare că am făcut-o și pe asta. Anii de studenție mi-au adus satisfacție și dezvoltare personală.

Câți ani au trecut de la primele studii superioare finalizate? Ce ai studiat prima dată? Ai lucrat ce te-a recomandat diploma?

Au trecut 10 ani. În 2011 am terminat Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu”, specializarea Administrație publică. Nu am lucrat ca funcționar public, nu pentru că nu am avut ocazia, ci pentru că nu m-am putut despărți de învățământ, dar am predat ore de cultură civică acum câțiva ani și acum am câteva ore de Educație antreprenorială.

Ți-ai investit toate resursele tale umane în tot ce înseamnă sistemul de învățământ pentru că altfel n-ai cum. Lucrezi cu copii și știu că această meserie se face numai cu dragoste. De când are norocul sistemul românesc de educație să te aibă? Care este povestea frumoasei escapade academice?

Refletez acum la ceea ce am făcut de când am intrat în învățământ. Am impresia că fac o retrospectivă a vieții mele pentru că învățământul este viața mea, iar dacă ți-aș spune că am fugit de această meserie sunt convinsă că nu m-ai crede, dar da, am fugit. Am vrut să urmez un liceu sportiv, dar mama mea s-a opus. Am dat examen de admitere la un liceu pedagogic, dar am spus că nu voi intra pentru că nu-mi doresc acest lucru și nu am intrat, așa că am urmat un liceu agricol și am ajuns tehnician veterinar, meserie care îmi place, dar nu am mai profesat-o din 1991 de când am intrat în învățământ.

Am intrat în învățământ datorită băiatului meu care avea un an și pe care nu l-am văzut crescând în acel an deoarece munca în agricultură era solicitantă cu un program de lucru de la 5 la 21, iar pentru a ajunge la muncă însemna să plec la 3 dimineața cu un autobuz și mă întorceam acasă la ora 00.00 cu mașina de colectat lapte. Pe băiețelul meu îl vedeam doar duminica. Așa că am dat examen și m-am angajat ca educator necalificat la Casa de copii (așa se numea atunci) din localitate. A fost primul meu contact cu învățământul. În această perioadă am aflat că băiatul meu este bolnav, făcea crize epileptice dese, nu vorbea, utiliza doar limbajul gestural, iar eu mă chinuiam să-l ajut așa cum știam eu mai bine. El a fost cel care “m-a împins” către învățământul special. Am căutat o posibilitate de a face mai mult pentru el și am găsit-o, trebuia să învăț altceva decât ceea ce știam să fac. În 1997 m-am înscris și am urmat cursurile Școlii postliceale de psihopedagogie specială Pro Humanitas Sibiu, iar în 1999 după examenul de absolvire m-am titularizat pe postul de învățător la școala unde lucrez și acum.

În perioada 2000-2010 am obținut toate gradele didactice, Definitiv, Gr.II, Gr.I și tot atunci, în 2008 m-am înscris la facultate, astfel am mai avut perioade solicitante.

Am considerat mereu că trebuie să mă perfecționez continuu, să „nu rămân în urmă” și mergeam la toate cursurile posibile. Așa am făcut cunoștință cu Teach for Romania și m-am îndrăgostit iremediabil de această familie, pentru că da, ei sunt noua mea familie și sunt onorată că fac parte din ea. Am intrat în acest program în 2020, iar acum sunt alumnă Teach for Romania. Au fost doi ani minunați, cu „elefanți pe pereți”, dar cu multe satisfacții.

Adriana Magirescu:„ Mi-ar fi plăcut ca fiica mea să urmeze aceeași carieră.”

Ești singura din familia ta care lucrează în învățământ?

Da, sunt singura. Mi-ar fi plăcut ca fata mea să urmeze aceeași carieră, dar fiecare copil își alege drumul în viață și nu am insistat. Le-am respectat mereu alegerile copiilor mei. Dacă au fost bune sau rele am fost lângă ei și i-am sprijinit.

Cum ți s-au părut acești ani în care ai îmbinat atribuțiile de la facultate cu cele de la serviciu și de acasă?

Au fost provocatori, dar frumoși și am avut susținerea copiilor mei. Orice lucru care este făcut cu drag, chiar dacă este solicitant, îți aduce satisfacții.

A fost ușoară sau grea viața ta, Adriana? Când te uiți acum în oglindă, vezi o femeie și o mamă mulțumită?

Da, ca femeie și ca mamă sunt mulțumită și sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce s-a petrecut în viața mea până acum și pentru ceea ce se va întâmpla de acum înainte. Nu am avut o viață foarte ușoară, dar nici foarte grea, dar am fost marcată mereu de expresia “A, e dintr-o familie dezorganizată!” Părinții mei au divorțat când eu aveam 11 luni, m-a crescut mama, dar și ce dacă eram dintr-o familie dezorganizată, nu eram la fel ca ceilalți? Dar replica m-a marcat și a trebuit să arăt că pot să fiu cineva, că apartenența la o familie dezorganizată nu este un handicap decât dacă îl lași să fie, iar eu nu l-am lăsat.

Azi privesc femeia din oglindă, îi privesc firele albe, cearcănele și-mi spun singură “Tu ești tu și ești unică!” și sunt fericită și recunoscătoare pentru că am motive să fiu recunoscătoare, iar recunoștința este cea mai puternică forță din univers, și da, sunt recunoscătoare pentru că încă pot zâmbi, și pentru puterea cu care m-am ridicat ori de câte ori viața m-a trântit. Sunt recunoscătoare pentru familia mea, pentru prietenii mei și pentru oamenii de bine care mi-au fost sprijin, alinare sau durere. Sunt recunoscătoare celor care încă sunt alături de mine pentru că am cui spune bucuriile sau durerile mele și sunt recunoscătoare celor care au plecat din viața mea pentru că de la ei am învățat cea mai „adevărată lecție” – să nu fiu ca ei! Pentru toate astea sunt recunoscătoare și vă mulțumesc tuturor celor care faceți parte sau ați făcut parte din viața mea! Voi m-ați făcut ceea ce sunt azi!

Adriana Magirescu:„ Fiul meu a avut nevoie de mine, astfel mi-am schimbat meseria.”

Adriana, a fost o decizie totală de-a ta de a deveni cadru didactic sau ți-a fost insuflată ideea din sânul familiei? Ce-mi poți mărturisi?

Așa cum am spus nu am rezonat de la început cu meseria de dascăl, dar faptul că fiul meu a avut nevoie de mine și a trebuit să studiez și să-mi schimb meseria, m-a determinat să schimb și atitudinea mea față de această profesie. Acum nu mi-aș dori altceva, mi-am găsit rostul, iar rostul meu este să ajut acești copii așa cum l-am ajutat pe al meu.

Câți ani are el acum, cum îl cheamă și ce face în prezent?

Băiatul meu, Alexandru, are 32 de ani. A fost diagnosticat cu epilepsie grand mall, modificări hiperkinetice, intelect laminar și tulburare de personalitate pe fond organic. În prezent face voluntariat la una dintre Parohiile ortodoxe din oraș, duce mâncare oamenilor bolnavi și bătrâni.

Citește și: https://life.ro/povestea-lui-malin-copilul-motor-din-spatele-uneia-dintre-cele-mai-mari-ong-uri-romanesti-help-autism-si-povestea-mamei-ce-a-mutat-muntii-pentru-fiul-ei-si-pentru-ceilalti-ca-el/

Am citit că a terminat două postliceale. Ce domenii a ales sau spre ce domenii l-ai îndrumat?

A terminat o postliceală de Analist programator, îi place să lucreze pe calculator, iar a doua este o postliceală de Protecția mediului, pe care am facut-o împreună. De fapt eu și sora lui, Alexandra, ne-am înscris la aceste cursuri ca să-l susținem pe el. Școala a fost forma pe care am identificat-o ca să-l ajut să se dezvolte socio-emoțional. Pentru el, un copil cu dizabilități nu a fost și nu este ușor să trăiască în societatea actuală. Acum își dorește să facă altceva, un curs pentru a deveni maseur, în speranța că cineva îl va angaja, iar timpul nu este trecut, dacă se va hotărî, îl voi sprijini și acum.

Ce te-a învățat copilul tău în toți acești ani?

De la el am învățat să fiu puternică. Este cel mai puternic și mai sincer om pe care-l cunosc.

Ce valori ai vrut să-i transmiți tu?

L-am învățat ce înseamnă respectul, cinstea, corectitudinea, perseverența, bunătatea, sinceritatea, generozitatea și modestia.

Ai considerat că ai aptitudini și poți ajuta și pe alții, nu?

Cred că am dezvoltat o serie de aptitudini pe care le pot folosi în ajutorarea celor care au nevoie și cer acest lucru. Nu poți ajuta un om dacă acesta nu dorește. Dacă ai ajuta fără să ți se ceară ai intra în triunghiul dramatic ca salvator și nu ar fi bine nici pentru tine și nici pentru celălalt.

Adriana Magirescu:„ Lucrez cu copiii speciali de multă vreme și este imposibil ca povestea lor să nu te doboare.”

Ești un om dedicat copiilor cu dizabilități. Te mai doboară poveștile altora?

Lucrez cu acești copii de multă vreme, dar fiecare poveste este unică și este imposibil să nu te doboare, iar fiecare mic pas pe care-l faci alături de ei, pentru recuperarea lor îți aduce satisfacții enorme.

Dar povestea ta de viață te-a doborât vreodată?

De multe ori, dar de fiecare dată m-am ridicat, m-am scuturat, am ridicat capul și am mers înainte. Se spune că dacă viața te doboară de șapte ori trebuie să te ridici de opt și să mergi înainte.

Ce i-ai promis zilnic fiului tău?

Nu obișnuiesc să fac promisiuni decât dacă știu sigur că le voi putea îndeplini, dar îi spuneam mereu că mâine va fi o zi mai bună decât azi și eu voi fi alături de el.

Se pot numi sacrificii eforturile plăsmuite pentru copilul tău?

Nu am considerat niciodată că m-am sacrificat pentru copiii mei, tot ceea ce am făcut și fac este din dragoste și nu i-am considerat niciodată “obligații”.  Ei sunt copiii mei pe care i-am dorit și pe care îi iubesc necondiționat.

Mama este cel mai frumos apelativ și la care răspunzi fericită?

Mamă, iar acum și bunică, pentru că am și nepoțele minunate. Am o familie frumoasă, iar pentru ei sunt „mama, mami, mămico și buni”.

Cum e mama Adriana? Dar profesoara?

Nu știu dacă mai fac diferența între mamă și profesor, toți sunt copiii mei, dar mă topesc de câte ori sunt cu nepoțelele mele, iar fata îmi mai reproșează câteodată că lor le fac toate poftele. Așa cum spunea Mirela Ștețco, atunci când sunt cu ele e vremea de “buniceală”.

Ca să poți lucra cu acești copii trebuie să ajungi la sufletul lor, o mare parte din zi o petreci alături de ei, iar pentru acest lucru trebuie să te transformi în părinte, prieten, aliat, dascăl.

Adriana Magirescu:„ Teach for Romania a fost gura de aer proaspăt în învățământ.”

Dacă n-ar fi fost posibilitatea să lucrezi în învățământ, ce altceva ar fi făcut Adriana?

Dacă nu ar fi fost această posibilitate, probabil acum eram tehnician veterinar, sau poate medic veterinar. Sunt meseriile mele de suflet.

Teach For Romania a fost sprijinul tău să-ți arate calea sau ce înseamnă pentru tine?

Teach for Romania este, așa cum îmi place mie să spun, gura de aer proaspăt pentru învățământul românesc, este familia care m-a susținut, care mi-a permis să mă dezvolt, să-mi reorganizez gândurile, ideile, să privesc lucrurile din perspective diferite. Cineva este mereu alături de tine atunci când ai nevoie de sprijin, de îndrumare, de “un umăr pe care să plângi”. Este cea mai tare comunitate sau mai bine zis cea mai tare familie și este o onoare să faci parte din ea.

Cât de mult te onorează rolul de profesor?

Cred că onoarea este nemăsurată. A modela sufletele copiilor este o artă, iar arta este perfecțiune. Nu pot spune mult sau puțin, dar pentru mine este o onoare să fiu profesor și cu atât mai mare să fiu profesor Teach.

Ce înseamnă, Adriana, să lucrezi cu copiii speciali?

Copiii „speciali” sunt minunați, a lucra cu ei e o experiență care te schimbă în fiecare zi. Uneori e dificil, alteori pare o joacă permanentă, e solicitant, provocator, dar îți aduce satisfacție.

Cât de des vorbești despre copiii speciali având în vedere că ai trăit cu unul în casă?

De câte ori am ocazia, adică în permanență, e normal să fie așa. Ei fac parte din viața noastră, iar noi trebuie să-i facem cunoscuți ca societatea să-i accepte. Sunt copii ca toți copiii, unii pot mai mult, alții mai puțin, dar fiecare poate face ceva în ritmul lui.

Te vezi făcând altceva?

Nu, nu mă văd făcând altceva. Mi-am dedicat viața educației, poți modela copii, dar și adulți, iar acest lucru este minunat și îmi place ceea ce fac.

Cu ce fel de probleme se confruntă copiii cu care lucrezi? De care ordin sunt carențele lor?

Eu lucrez cu copii cu deficiențe mintale grave și asociate și cu deficiențe mintale moderate, deficiențele asociate însemnând că pe lângă deficiența mintală gravă au și deficiențe locomotorii sau tulburări din spectrul autist.

Ajungi acasă după serviciu, la situația ta cotidină. Reușești să te desprinzi de școală și de rolul tău acolo?

Foarte rar, de obicei caut soluții de a face lucrurile mai bine, încercând în fiecare zi să fiu o versiune mai bună a mea decât versiunea de ieri.

Adriana Magirescu:„ Educația începe de acasă, iar școala o continuă.”

Ai peste două decenii în învățământ. Unde trebuie să fie schimbarea, Adriana?

De fapt, am peste trei decenii în educație și e nevoie de schimbare, multă chiar. E o întrebare grea, dar cred că, în primul rând trebuie responsabilizați părinții. Educația începe de acasă, iar școala o continuă, părinții ar trebui implicați în viața școlii, să participe la diferite activități alături de copiii lor, apoi programele școlare care sunt stufoase și multe dintre ele nu țin pasul cu schimbările societății actuale. Aș merge și către profesori și mi-aș dori să văd cadre didactice tinere, competitive care să-și asume ceea ce fac la clasă și să înțeleagă în profunzime rolul lor de dascăl, de modelator de caractere și da, aș motiva financiar profesorul ca să pot cere și performanță. Iar ca toate acestea să se întâmple este nevoie de o revizuire a legislației, de redarea locului profesorului și a educației acolo unde ar trebui să fie – în frunte. De ce? Pentru că o societate nu se dezvoltă și nu evoluează dacă nu este educată, educația este baza progresului acesteia.

Apropo de schimbare, ar trebui create și dezvoltate mediile vulnerabile. Unde vezi tu că sunt lipsuri? Materiale, cadre specializate, spații optime de lucru?

Este nevoie de dezvoltarea mediilor vulnerabile, este nevoie să existe egalitate de șanse indiferent de mediul de proveniență, dar pentru ca acestea să se întâmple trebuie să învestim în educație. Este necesară dotarea tuturor școlilor cu mijloace didactice, crearea spațiilor optime de lucru, crearea unui corp de mentori care să sprijine și să îndrume profesorii debutanți, iar personal mi-aș dori ca profesorii să aibă continuitate la catedră. E destul de dificil pentru copii să aibă în fiecare an alt profesor pentru aceeași materie, abia se obișnuiesc cu un stil de predare și apare schimbarea, iar ei o iau de la capăt.

Ce proiecte ticluiești, Adriana?

Pentru anul viitor îmi doresc să implementez un proiect prin care să dezvolt literația la elevii cu CES integrați în școala de masă, urmat de o școală de vară tot pentru dezvoltarea literației și implementarea unui proiect care să vizeze formarea și dezvoltarea abilităților necesare inserției pe piața muncii a elevilor cu CES și nu numai, atelier pe care doresc să-l transform după 1-2 ani de funcționare în atelier protejat. Așa elevii cu CES nu vor mai deveni asistați social, ci vor reuși să-și câștige traiul zilnic. Îmi doresc să aduc schimbare în comunitatea în care trăiesc și sper că voi avea sprijinul acesteia.

De fapt în 2007, am coordonat implementarea unui proiect în școală-un atelier de croitorie-marochinărie și am avut elevi care au reușit să se angajeze datorită celor învățate în cadrul activităților derulate în atelierul școală.

Voi fi alături de Teach for Romania oriunde va fi nevoie de mine-ca mentor, trainer, facilitator de învățare pentru că asta știu să fac și este normal să dăruiești și tu ceva comunității din care faci parte-timp, experiență, ajutor, sprijin.

Adriana Magirescu:„ Am greșit că am lucrat empiric cu fiul meu, fără să apelez la un specialist.”

Ești mândră de tine, Adriana? Împăcată? Cum arată sufletul tău?

Mândră da, împăcată încă nu. Împăcarea vine atunci când reușești să faci ceea ce îți propui, dar probabil după ce voi reuși îmi va mai veni o idee de proiect. Sufletul meu? Uneori ca o mare zbuciumată, alteori calmă, dar niciodată adormit, într-o continuă mișcare pentru a pune în practică gânduri și idei.

Ai ceva să-ți reproșezi?

Da, sigur că am, sunt om, deci nu sunt perfect, iar omul este supus greșelii. Am greșit că nu am conștientizat destul de repede că empirismul nu e bun, și când spun toate acestea mă refer la anii în care am lucrat empiric cu fiul meu, fără să apelez la un specialist, îmi reproșez că nu am acceptat de la început handicapul fiului meu pentru că nu găseam răspunsul la întrebările de tipul „de ce el? de ce mie? A accepta încă de la început înseamnă acordare de șanse, iar eu îmi reproșez asta.

Ce gând îți lași și asupra căruia să revii și peste zece ani?

În spatele fiecărui om se află un dascăl. Mi-aș dori să fiu acel dascăl care sculptează sufletul copiilor și formează profesori minunați. M-aș întoarce să văd realizările oamenilor modelați de mine, să văd că am contribuit și eu puțin la schimbarea de care este atâta nevoie. 

Băiatului tău ce gând îi transmiți?

Băiatului meu și fetei mele le transmit să fie puternici, că voi fi mereu alături de ei și că dragostea mea este nemăsurată și necondiționată.

Dar tuturor copiilor în slujba cărora te afli?

Voi fi mereu sprijinul de care au nevoie, mâna care îi mangâie și sufletul care îi iubește și îi ocrotește.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO