Uneori, în spatele unui ton prea tăios nu stă lipsa de empatie. Și nici lipsa abilităților de comunicare. Ci o persoană care a dus prea mult, un timp prea îndelungat.
Aud destul de des în coaching, mai ales de la femei aflate în roluri de leadership: „Mi s-a spus că sunt prea tăioasă, prea directă, prea bossy, că ar trebui să comunic mai blând”. Aud același lucru și în plan personal, de la femei care preiau foarte multe sarcini acasă și care își doresc să fie mai blânde, să aibă mai multă răbdare cu partenerul sau cu copiii, să vorbească mai frumos.
Și da, există situații în care avem nevoie să învățăm să comunicăm mai bine: să formulăm altfel un feedback, să cerem mai clar lucrurile de care avem nevoie, să ne observăm tonul sau să ne gestionăm mai bine reacțiile în momentele de tensiune. Dar, în multe dintre situațiile pe care le-am întâlnit, problema de comunicare era doar partea vizibilă a unei probleme mai profunde: persoana ajunsese cu resursele emoționale foarte jos, după o perioadă lungă în care preluase prea mult, de prea mult timp.
Și realitatea este că, pentru a pune în practică abilitățile de comunicare pe care le avem deja, este nevoie și de resurse emoționale. Când suntem foarte obosiți, suprasolicitați sau trăim de mult timp cu prea multe responsabilități, ne poate fi mult mai greu să accesăm răbdarea, curiozitatea și empatia de care avem nevoie într-o conversație tensionată. Nu înseamnă că empatia a dispărut, ci că avem mai puțin spațiu interior pentru ea.
Când oboseala ne schimbă tonul
Oboseala care naște indisponibilitate se acumulează cu timpul. Îmi vine în minte metafora destul de cunoscută a „broaștei fierte”, care, pusă în vas când apa era rece, ajunge să realizeze că este fiartă când nu mai poate face mare lucru. Este o imagine sugestivă pentru felul în care ne adaptăm la schimbări mici, până când nu mai observăm cât de mult s-a modificat situația inițială. Nu ne trezim de pe o zi pe alta cu mult mai multe lucruri pe umeri. Azi preluăm ceva crezând că este o excepție, mâine pentru că este o urgență, poimâine pentru că un coleg nu și-a făcut treaba sau pentru că oricum știm că facem mai repede și mai bine. Ajungem acasă și abordăm similar problema în cazul copiilor sau preluăm un task al partenerului pentru că trece printr-o perioadă complicată.
Fiecare decizie, luată separat, are o justificare și pare rezonabilă. Problema este că, puse una peste alta, responsabilitățile devin prea multe. Din „apăsarea” poverilor pe care le-am preluat se nasc și întrebările: „Dar eu de ce pot și alții nu?”, „De ce le fac eu pe toate?”, „De ce trebuie să mă gândesc tot eu la asta?”, „De ce trebuie să iau eu toate deciziile?”. Odată cu ele apar frustrarea, resentimentele și un consum emoțional și cognitiv care nu vin doar din volumul lucrurilor pe care le facem, ci și din felul în care ne raportăm la toate acestea.
Când, pe fundalul acestei oboseli, primim feedback-uri din categoria „nu comunici suficient de bine”, „ești prea tăioasă” sau „ar trebui să fii mai blândă”, furia crește odată cu un profund sentiment de nedreptate: „După câte fac, atât se vede? Că nu comunic destul de bine?”.
Știi teoria, dar nu mai ai răbdare
Tonul face muzica. Și da, poți învăța o formulare mai bună a feedback-ului, poți lucra la ton, poți învăța să te poziționezi diferit și poți lucra la felul în care reacționezi în momentele tensionate. Dar, uneori, comunicarea este simptomul, nu cauza. Degeaba faci cursuri de comunicare eficientă dacă te întorci în același mediu în care preiei prea mult, nu ai reușit să pui limite sănătoase și ajungi în astfel de conversații cu resursele aproape terminate. Tehnicile învățate nu au „spațiu” să funcționeze.
Am simțit pe pielea mea cum este să știi teoria și să nu mai ai resurse să o poți pune în practică. Am simțit asta în cel mai important spațiu al meu, acasă, după ce a venit cel de-al doilea copil.
La primul copil am fost lapte și miere. Am avut timp și resurse să pun în practică tot ce știam despre atașament și parenting și să mă bucur foarte mult de perioada aceea. Oboseam, evident, dar mi-am dorit foarte mult și al doilea copil, la scurt timp după primul.
Nu îmi lipsea teoria. Știam cum îmi doresc să reacționez și știam și că am putut în trecut
A venit David, super dorit și super iubit, iar eu am început să fiu foarte frustrată pentru că nu înțelegeam de ce mă aprind atât de repede din orice, de ce nu mai reacționez la fel de empatic atunci când copilul plânge sau de ce ajung să ridic vocea la cel mare, când știu foarte bine ce aș vrea să fac și cum aș vrea să mă comport.
Nu îmi lipsea teoria. Știam cum îmi doresc să reacționez și știam și că am putut în trecut. Dar eram mamă a doi copii, țineam în picioare un business, întreaga casă și logistica întregii familii. Dormeam mai puțin, aveam mai multe lucruri de anticipat și mai multe nevoi care ajungeau simultan la mine.
Puteam să înțeleg foarte bine ce simte copilul din fața mea și, totuși, să nu mai am suficiente resurse interioare încât să răspund de fiecare dată cu blândețea și răbdarea pe care mi le doream.
Și atunci m-am gândit inevitabil la ce se întâmplă la birou. Dacă eu, care lucrez cu oameni și antrenez abilități de comunicare, nu reușeam să reacționez așa cum îmi doream, acasă, cu cei mai importanți oameni din viața mea, ce se întâmplă într-un conflict profesional când intri deja obosit, frustrat și cu resursele aproape consumate? Cât de ușor mai accesezi răbdarea, ascultarea sau curiozitatea atunci când simți că duci prea mult și că ceilalți nu își fac partea?
Poate că aici este una dintre confuziile noastre: presupunem că abilitățile de comunicare ne sunt la fel de accesibile în orice moment. Dar ele nu funcționează în vid. Se sprijină pe energia și disponibilitatea cu care intrăm în conversație. Poți să știi foarte bine cum să dai feedback, cum să asculți sau cum să formulezi o cerere într-un mod și pe un ton constructiv, dar dacă intri în discuție deja golit de resurse, distanța dintre ceea ce știi și ceea ce reușești efectiv să faci poate deveni foarte mare.
Cât mai poți duce fără să pui limite?
Lipsa limitelor este un subiect inconfortabil. Am învățat să valorizăm foarte mult capacitatea de a duce, de a rezolva, de a ne descurca. Poate ar trebui să ne gândim că suntem responsabili de perpetuarea acestui model când nu punem limite, când nu renegociem sau nu știm să refuzăm.
Apoi trebuie să fim atenți la capacitatea de a ne recupera energia după perioadele în care am funcționat prea mult timp pe consum și să ne întrebăm „Ce responsabilități sunt astăzi la mine, deși nu ar mai trebui?”. Să recunoaștem că ne-a fost mai ușor să ne încărcăm agenda decât să acceptăm (poate) că cineva ar fi făcut acel lucru diferit.
Iritarea și resentimentul sunt adesea indicii bune că undeva există o limită pe care nu am setat-o suficient de devreme sau pe care am formulat-o ca pe o rugăminte adresată celuilalt, fără să schimbăm nimic în propriul nostru comportament.
O limită nu este doar ceva ce spui
„Eu i-am spus că nu mai pot să preiau și alte responsabilități”, „I-am spus că trebuie să se ocupe și el”, „Am spus de atâtea ori că mă deranjează și tot se întâmplă” – sunt replici pe care le aud mereu în jurul meu. Se întâmplă să facem frecvent această confuzie. A pune limite nu înseamnă să dai cuiva instrucțiuni pe care să le urmeze întocmai. Limita sănătoasă este o decizie despre ceea ce voi face eu diferit.
Dacă duc trei proiecte în paralel și știu că nu le mai pot susține la același nivel, nu este suficient să spun „că este prea mult”. Trebuie să comunic data de la care nu voi mai putea rămâne responsabilă pentru toate proiectele și să cer o decizie clară despre cum se va face redistribuirea. Dacă ajung să repar constant munca unui coleg pentru că „e mai repede să fac eu” sau „trebuie să dăm repede clientului”, limita nu este să îi spun din nou să fie mai atent, ci să îi înapoiez materialul pentru corectare. Nu să îmi încarc lista de responsabilități.
O limită nu este doar ceva ce spui. Este ceva ce faci diferit
Acasă se întâmplă la fel. Dacă am stabilit că o anumită sarcină îi aparține partenerului, dar intervin de fiecare dată când nu este făcută la timp sau exact cum aș face-o eu, în practică, prin comportamentul meu, admit că este tot responsabilitatea mea.
O limită nu este doar ceva ce spui. Este ceva ce faci diferit. De aceea, eficiența ei nu depinde doar de reacția celuilalt, ci și de consecvența cu care tu îți respecți propria decizie.
Așa că, atunci când observăm că am devenit mai tăioase, mai nerăbdătoare sau că ne este tot mai greu să avem disponibilitate pentru cei din jur, poate merită să ne întrebăm nu doar „Cum aș putea să comunic mai bine?”, ci mai ales „Cu ce resurse, cu ce stare emoțională intru în acest dialog?”. Pentru că este greu să comunici cu blândețe atunci când intri în conversație deja epuizată.
Foto principală: Wavebreak / Profimedia
