Alin Ușeriu, omul care construiește Via Transilvanica, cea mai lungă și mai mândră cărare ce ar trebui să reprezinte România în lumea întreagă. Și povestea din spatele Tășuleasa Social ce luptă împotriva hoților de lemne prin educație, cultură și sute de hectare împădurite - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Dacă vorbim de împădurire și de lupta împotriva hoților de lemne, orice român are pe buze numele organizației Tășuleasa Social, la fel cum orice occidental îți va povesti de Green Peace, iar dacă vorbim de moștenire culturală, am putea vorbi lejer de Via Transilvanica.

Tășuleasa Social este una dintre primele organizații non-guvernamentale din România, create la începutul anilor 2000, când Alin Ușeriu se întorcea din Germania, ducând un bagaj greu de experiențe în cultura organizațională.

Fugise din țară de greu, de supărare și frustrare, ajunsese să ducă o viață ideală în Germania, avea casă, familie, un job respectat, dar se căpătuise și cu o boală a sufletului ce nu-i mai dădea pace. S-a vindecat abia după ce s-a întors pe pământurile lui, unde și-a dat seama că face mai mult sens. Cu o mână de oameni a înființat această organizație și inițial s-a pus pe hulit hoții de lemne, luptând împotriva despăduririlor. De-a lungul a 22 de ani, Alin Ușeriu a avut nenumărate proiecte legate de cele patru mari valori ale organizației Tășuleasa Social: mediu, educație, social și cultură. I s-a dus vestea în toată țara și la primul program de voluntariat, când toți îi spuneau că e nebun și că nu va aduna niciodată 500 de oameni dacă nu are o miză politică, a fost nevoit să se oprească cu greu la 2200.

Azi lucrează la probabil cel mai ambițios proiect al lui. După ce Tibi Ușeriu, fratele său și-a scris povestea vieții greu încercate într-o carte, au adunat banii din vânzarea cărții și s-au apucat să facă o cărare prin țară. Via Transilvanica este un traseu turistic ce străbate România de la un capăt la altul, un traseu încărcat de istorie, tradiții, cultură, menit să le arate tuturor frumusețile naturii noastre, dar și să ofere un sens locuitorilor din zonele rurale ce ar putea avea atâtea de oferit, dacă li s-ar da șansa aceasta.

Alin, pot să-ți vorbesc la „per tu”? Mi se pare că doar bunicii mai vorbeau cu „dumneata” 😀

Păi…eu sunt un fel de bunic 😀. Am stat mult prin Germania și am învățat că dacă îți dă omul voie îi vorbești la per tu, dacă nu, îi vorbești cu dumneavoastră. Am și lucrat mult cu tinerii pe acolo care țin foarte mult la eticheta asta, „nu ne tragem de șireturi”.

Dar câți ani ai?

Am 52 de ani 😀

Mulți înainte! Nu ești deloc un fel de bunic 😀

Experiențele mele de viață îmi dau înțelepciunea, nu vârsta și mă bucur tare că mi-ai dat „per tu-ul”.

Via Transilvanica
Alin Ușeriu printre copiii pe care îi învață cât de importantă este natura

Unde te găsesc acum? Cu ce-ți ocupi timpul?

Chiar voiam să fac o paranteză și să-ți spun că anul acesta e foarte greu și important pentru mine deoarece terminăm un proiect colosal pe care l-am început în urmă cu patru ani, e vorba de Via Transilvanica. Pentru acest proiect ne-am pregătit noi de fapt toată viața, însă nu am știut decât după ce l-am început 😀.

Dar în general sunt liniștit și fac pe disponibilul, nu mă smiorcăi 😀

Via Transilvanica

Și reușiți să terminați proiectul acesta așa cum v-ați propus?

Da. Sigur că Dumnezeu râde tare de planurile tale, asta e distracția lui preferată și mă tem că singura 😀. Când își fac oamenii planuri, el se distrează copios și nu aș prea merge cu afirmații mărețe pentru că oricând se poate întâmpla ceva. Vorbim de un proiect extrem de complex.

O să te rog să-mi dai câteva detalii despre Via Transilvanica…

Cu mare drag! Noi nu am căutat acest proiect, asta e partea cea mai frumoasă. Am construit o organizație non guvernamentală care era într-un mediu foarte ostil, în vârful muntelui, în Pasul Bârgău. Pasul Tihuța este cunoscut pentru faptul că se închide când vine zăpada, ei, noi tocmai aici ne-am găsit să ne facem campusul. Însă campusul acesta a dat tot felul de valori pe care a trebuit să le folosim și cred că de asta am ajuns cunoscuți. Primii care au făcut vreodată o împădurire în România după 1990, am fost noi. Dacă te uiți în peisajul non-guvernamental din vremea respectivă, în special de mediu, vei vedea că era dezastru. Noi am fost primii care am fost și am mușcat din mărul acru și nu ne-a plăcut deloc. Iar când spun de mediu ostil, mă refer și la ideea că, pe lângă faptul că eram în vârful muntelui în mijlocul lor, ne trezeam și cu comunitatea în cap pentru că primarul spunea mereu: „Vreți drumuri? Vreți școli? Duceți-vă la Tășuleasa că ei nu ne lasă să tăiem”. Singura sursă de venit era tăiatul de lemn, așa că ei tăiau în continuare, dar acum aveau și un dușman.

În 2000 să vorbești de voluntariat era ceva….

Am mai multe întrebări la care aș vrea să-mi răspunzi, dar povestește-mi puțin de Via Transilvanica 😀

Așa, oprește-mă tu, că eu dau din mâini când văd un Zoom în față și dau din picioare când mă întreabă lumea de vorbă 😀.

Via Transilvanica este cel mai important proiect al nostru și sper că este unul dintre cele mai importante proiecte venite din societatea civilă în ultimii 30 de ani. Particularitatea lui principală, cel puțin din partea mea, este următoarea: am vrut să construim și să coordonez un proiect care nu se bazează pe spaimă. Eu cred că era foarte important în România, la un moment dat, să nu construim numai proiecte care se bazează pe spaimă. În 22 de ani de activitate, toate celelalte proiecte ale noastre au fost bazate pe sânge pe jos, sărăcie, despăduriri, dezastre, spaimă. Spaima creează faima, faima creează monetizarea din păcate. Noi am schimbat această strategie pentru că, să fii beligerant între ei e un lucru mare. Nu poți să strigi „Mafia pădurilor” când mafia pădurilor era lângă tine, trebuia să dăm alternative coerent și astfel am început să vorbim de educație, de mediu ca habitat pentru noi toți.

În 2018, un an important pentru România, se sărbătoreau 100 de ani de la întregirea țării și atunci am zis: „Cum ar fi dacă am pune laolaltă niște valori, pentru că România nu prea arată bine, zona rurală este la ani lumină de zona urbană?”. Ne-am gândit că zona rurală, așa cum este ea, îmbătrânită, părăsită, săracă, este totuși un patrimoniu cu care să ne mândrim. „Cum ar fi dacă noi am trezi la viață aceste localități, sustenabil, cum ar fi dacă am apela puțin și la patrimoniul natural și am face din acestea două forța noastră?”

Ne-am unit să facem un proiect care să se ducă dintr-un capăt în altul al țării pe niște piloni foarte solizi, despre care acum realizez că au fost construiți atunci.

via transilvanica
O mică parte din peisajul de pe Via Transilvanica

Via Transilvanica are trei piloni foarte importanți: Transilvania (noi avem Țara Hațegului, Maramureșul, Bucovina, tot felul de destinații foarte mândre pe care dacă am putea, le-am și îngrădi, dar nu avem destinația Transilvania), ghidul turistului (acest ghid a fost lăudat de o femeie care a făcut tot traseul, o legendă a turismului mondial și care a spus că e atât de bine scris încât se aștepta să fie construit de stat, nu o amărâtă de o organizație non-guvernamentală care a fost capabilă ca în trei ani să scoată un ghid în trei limbi, după care poți merge cu ochii închiși pe traseu) și al treilea pilon foarte important este acela că de la Putna până la Drobeta Turnu Severin, cu o pauză de 300 de kilometri, o să punem 1326 de pietre de andezit sculptate manual, mici opere de artă care vor fi prezentate în probabil cea mai lungă expoziție din lume.

Traseul e unic în lume pentru că nici un alt traseu nu e așa marcat, cu borne de 230 de kilograme bucata. De ce le-am pus? Pentru că apetitul nostru de dezvoltare și de vandalizare este la fel de mare, ne-am gândit să punem un bolovan acolo ca să nu aibă ce să se facă cu el. Și dacă le-am dat și o personalizare pe care tot omul o înțelege, e și mai bine. Bolovanii aceștia ne-au făcut iubiți de comunitate. De exemplu, dacă prin prisacă la tanti Măriuța trece banda roșie, un traseu omologat internațional, ea nici nu știe lucrul acesta. A văzut că trec niște unii pe acolo pe cărare, dar habar nu avea că era un traseu turistic. Dar dacă o întrebi pe tanti Măriuța de Via Transilvanica știe, și știu toți din toată țara că e drumul cu bolovani, drumul pe care nu mai poți să mergi dintr-o parte în alta a României fără să te întâlnești la un moment dat cu cărarea asta făcută de noi. Iată al treilea pilon nefolosit care putea să fie urât, noi l-am transformat într-un pilon valoros pentru Via Trasilvanica și asta este de fapt acest traseu: un drum de lungă distanță care poate să reprezinte Europa de Est, complex, care are faună, floră și zonă rurală cât toate traseele la un loc și poate să ne arate 2000 de ani de istorie și tradiție, fără nimic, doar cu niște bolovani. Noi pentru tot proiectul acesta vom folosi 1,5 milioane de euro, cu pietre de andezit, cu opere de artă, ghid scris în trei limbi, cu 170 de hotărâri de consiliu – fiecare consiliu local știe de proiectul acesta și participă alături de noi – cu mii de voluntari. 1,5 milioane de euro e un wc la un cămin cultural sau o bucățică de drum care nu e terminată.

Via Transilvanica
Tibi, Alin și femeia care a făcut tot traseul Via Transilvanica, spunând că acest proiect e comparabil cu cele mai cunoscute din lume

De unde ați luat bani?

Asta a fost iarăși ceva extraordinar pentru noi ca organizație. Fratele meu a scris o carte, bazată pe viața lui care nu a fost chiar simpatică. Când a făcut-o, noi am zis că este o lecție de viață pe care vrem să o împărtășim, o lecție foarte importantă pe care de obicei noi o ascundem, nu avem programe de reabilitare pentru niciun pușcăriaș, un copil dacă greșește o dată rămâne stigmatizat toată viața și așa mai departe. Atunci am zis: „Tibi, tu ai o poveste, hai să o scriem cu Tășuleasa Social”. A fost un proiect Tășuleasa Social, nu e o carte scrisă de un scriitor, este o compunere pe care a făcut-o Tibi și pe care alții au ajutat să o expună narativ și literar. Cartea aceasta am vândut-o până acum de aproape 100 de mii de ori. Dacă te uiți la bestseller-urile noastre, vezi că dacă depășesc 10 mii de exemplare sunt deja supra bestseller-uri. Când am scos cartea se comandau câte zece mii pe lună. Dintr-o dată ne-am trezit cu o căpiță de bani pentru care nu trebuia să dăm socoteală nimănui.

via transilvanica
Alin și Tibi Ușeriu

Noi am vorbit de Via Transilvanica înainte, dar toată lumea a spus: „Dar cine să se ducă măi pe așa o cărare? La ce e bună așa o cărare?”. Unii se tăvăleau pe jos, mai ales cei a căror părere conta. Și atunci am spus: „hai măi să facem un proiect așa cum am vrea noi! Poate durează zece ani, poate durează 30 de ani, poate nu va fi bun acum, dar va fi bun peste 50 de ani. Hai să vedem dacă ne iese”.

Și dintr-o dată a venit acest tzunami, am adunat din fonduri private de la probabil 10 mii de donatori până în acest moment care au donat cât au putut ca să-și cumpere un kilometru și am avut și vreo 100 de sponsori care au înțeles că este foarte important ca o societate să funcționeze ca o familie. O societate are nevoie și de proiecte curate cu care să ne mândrim și să putem spune: „Nu am fost în stare de o autostradă, dar avem o cărare dintr-un capăt în altul al țării și nu ne mai pierdem în țara asta”.

Cred că ți-am trezit interesul pentru acest proiect fascinant care deja are 5000 de participanți în timpul facerii lui, tot felul de tanti din Bucovina care au deschis puncte gastronomice, sunt oameni care nu au mers pe jos până în capătul parcului și dintr-o dată se pornesc pe Via Transilvanica, se împărtășesc, se spovedesc, își adună familia crezând că nu se mai întorc acasă, sunt niște povești atât de frumoase adunate în această cărare și sper să ne ajute Dumnezeu să vindem și ultimii 294 de kilometri rămași. Și sper să-i vindem în continuare pentru că altfel rămânem cu toți banii noștri blocați acolo. Noi am finalizat în avans, dar ar fi bine ca acești bani să-i recuperăm pentru că trebuie să vedem cum rezolvăm cu sustenabilitatea proiectului. Ce te faci dacă realizezi un proiect relevant? Cum îl ții în viață? Mergem la guvernanți și spunem: „Luați cărarea”. Ei nu vor fi în vecii vecilor în stare să țină cărarea mai bine decât noi și suntem foarte speriați că bugetul necesar pentru a întreține cărarea trece de o jumătate de milion de euro. O cărare de felul acesta poate să fie cel mai bun ambasador pe care îl are România pentru că nu te minte, el scoate în evidență exact ceea ce ai tu, nu trebuie să ascundă, să codifice nimic. Bănuiesc că o ambasadă Românească face mai mult de jumătate de milion de euro și dacă e în Togo, sau mai știu eu unde.

Pădurea Transilvanica

Deci trebuie acum să vedem noi, de la Tășuleasa Social cum nu rămânem cu banii blocați și cum găsim fonduri să și ținem în viață acest proiect trăsnet care poate să reprezinte Europa de Est.

Și mai cred că forța proiectului nostru este aceea că l-am intuit într-un moment în care lumea chiar are nevoie să se ducă pe cărare pentru mindfulness-ul acesta modern, de care toți avem nevoie 😀. După doi ani de pandemie nici psihologii nu mai știu cum să te trateze, iar eu garantez că, din punct de vedere spiritual, dacă mergi șapte zile pe cărare, sigur vei avea cea mai bună experiență.

Ce se întâmplă pe cărare?

Gândește-te câte femei singure sunt rămase în România, care fac o supra producție de legume, care pot să hrănească mii de oameni, care trebuie ajutate și pentru care ai rezolvat două lucruri: o viață socială care cred că e super importantă pentru că singurătatea e mai rea decât foamea și a doua, i-ai dat o utilitate zonei rurale din România, exact pe ce se potrivește.

via transilvanica
Via Transilvanica în Sibiu

Ce face drumețul pe Via Transilvanica? Tot ce-i dai bun – că săracul a făcut 25 de kilometri – de la o vorbă bună până la ceva de mâncare e ca aurul, a doua zi dimineața pleacă mai departe, îți mulțumește și îți lasă casa goală, iar tu te poți ocupa de agricultura ta. Și astfel nu ai un turist de petrecere de sâmbătă și duminică căruia poate nu-i convine nimic, ci ai un turist care poate să te viziteze opt luni de zile pe an. Iar asta înseamnă un nou proiect pe care dacă toți ne unim îl arătăm la toată lumea și este extraordinar.

Prin câte localități trece?

Aproximativ 600 de localități, de la orașe mari la cătune mici. Noi am numărat fiecare cătun prin care trece pentru că mie mi se pare că aceste cătune nu au nicio altă soluție. Apoi populația îmbătrânită, tineri care au plecat și trimit câte 100 de euro părinților, case și grădini care nu se mai pot lucra așa cum s-au lucrat 1000 de ani și atunci pierdem o istorie completă.

Dar 600 de localități din 7 regiuni, zece județe să le pui într-un proiect nu e puțin. Sunt vreo 2 milioane de oameni care ar putea beneficia și ar putea beneficia 22 de milioane de oameni dacă ne-am uita puțin cu invidie la El Camino. Pe orice spaniol, dacă îl întrebi, își asumă acest drum, merge pe el. Și noi dacă am avea în loc de 3000, numărul celor care merg pe jos în România, dintr-o dată 30 de mii sau 300 de mii, am putea cu forma asta de turism rural să avem un turism sănătos și am putea să facem o diferență pentru aceste sate care nu au niciun proiect coerent.

La ce vârstă te-ai întors din Germania?

M-am tot întors și m-am dus încolo și încoace.

Atunci la ce vârstă ai plecat în Germania?

De la 26 și până la 33 am stat numai în Germania.

Dar de ce ai plecat?

Am plecat de groază. În 1991 am plecat prima dată.

Adică nu ai stat să guști libertatea pe care tocmai o câștigaserăm?

Libertatea am apărat-o, eram soldat când a venit libertatea. Am fost printre primii care au mers în Armată după Revoluție și când am ieșit de acolo deja făcusem o pauză atât de mare încât nu mai recunoșteam nimic. Oricum Armata era o traumă pentru un tânăr ca experiență, plus că era Războiul din Irak, mineri, tot felul de lucruri pentru care toată ziua bună ziua eram în gardă și în alarmă. Când am venit înapoi m-a luat frate-miu și m-a trecut în Germania, că el era mai aventurier. Ajuns în Germania am umblat ilegal până ce am cunoscut-o pe fosta mea soție. Mi-am dat seama că îmi era enorm de dor de țara mea – am început să o iubesc abia după ce am plecat, deși plecasem din ură pentru țara mea. Și mi-am mai dat seama că eu pot face mult mai mult sens aici decât în Germania, dar totuși am plecat acolo în 1996, m-am căsătorit, am făcut copil, companie, angajați, am mers la una dintre cele mai mari organizații din Europa, cu experiență de peste 100 de ani în ale întrajutoratului, de a se pune la dispoziția umanității. Aceasta a fost de fapt școala mea principală. După asta m-am întors în România și am zis că trebuie să fac ceva.

Via Transilvanica
Alin Ușeriu

Adică acolo ai prins tu ideea voluntariatului?

Da. Nici nu-mi trecea prin cap altfel. Am toate motivele să cred că unele dintre activitățile pe care le-am făcut în România înainte duceau într-acolo, că eu vreau să fac ceva pentru zona noastră, pentru oamenii care sunt aici, am umblat pe munte, am fost la un club montan, dar nu am fost conștient că asta trebuie învățată, trebuie să fie parte din mentalitatea colectivă, trebuie să fie foarte bine organizată și foarte parolistă. Eu în Germania am învățat că atunci când faci voluntariat ai aceeași responsabilitate ca atunci când ești plătit. Aici, din păcate, în România, înțelegem complet diferit asta, la noi ideea de voluntariat înseamnă „am chef fac, nu am chef, nu fac”. Nu peste tot. Noi avem peste 100 de mii de voluntari cu care am făcut activități. La prima acțiune am zis că aducem 500 de voluntari să curățăm un râu ce izvorăște din Vatra Dornei și până la Dunăre, la Galați. Toți au zis că e imposibil, că 500 de oameni poți să-i aduni politic, nu să facă muncă patriotică. Am adunat atunci 2200 de oameni, dar am rămas la numărul acesta că nu am mai avut ce să facem cu ei, nu am mai avut unelte, nu am mai avut saci, că am fi putut aduna 10 mii de oameni. Ori aia cred că a descrețit fruntea foarte încruntată a societății românești.

Te-am auzit spunând că la noi, în anii 2000, ideea de voluntariat se confunda cu munca patriotică din comunism…

Nu numai că se confunda, dar era foarte prezentă. Erau 10 ani de la Revoluție, dar toți ne aminteam că atunci când eram elevi eram scoși la cules mălaiul în decembrie, că nu făceam școală pentru că făceam câte două luni de practică agricolă la scos cartofi și scos gulii. Lumea era foarte reticentă pentru că dacă avea 2 găini, una trebuia să o dea, dacă aveai un vițel, nu puteai mânca din el pentru că aparținea statului. Făceai pușcărie dacă nu te supuneai. Societatea noastră era îmbâcsită cu un comunism care a fost o catastrofă pentru societatea românească, am pierdut în 50 de ani mai mult decât am putea calcula vreodată. Noi încă suntem în blestemul acesta de mentalitate și nu învățăm că mentalitatea nu se schimbă câte puțin, trebuie să ne hotărâm că până aici a fost rău, de acum înainte facem altfel bine.

Foarte multă lume ne-a zis – și iarăși dau un exemplu: „Nu treceți pe acolo că e țigănimea”. Vă dați seama unde suntem? Țigănimea e altceva. Ori ei sunt aici de 500 de ani, au fost sclavii celorlalți, nu reușim să-i integram, dar facem un proiect care să-i unească și ne sfătuim cum să-i evităm ?😀. Eu am zis: „Ba da, pe acolo trebuie să trecem”. E mult mai gri în zona românească decât în zona care poate că nu e pe măsura gustului nostru. Sunt ai noștri, cum să nu trecem pe acolo?

Via Transilvanica

De ce organizație de mediu? Am înțeles că te-ai întors că simțeai că faci mai mult sens aici, dar de ce mediu?

Noi nu suntem organizație de mediu, așa suntem percepuți și acesta a fost norocul nostru. Suntem percepuți așa pentru că am fost foarte identificați cu lupta împotriva despăduririlor și cu împăduririle…

Asta spun: dacă întrebi pe cineva cine împădurește în țara asta, răspunsul e: Tășuleasa Social…

Da, pentru că noi le facem și foarte mișto. Noi am avut totdeauna la organizația noastră un plan. Totdeauna când am avut un proiect nou, noi am fost pregătiți și de asta cred că ne apreciază lumea. Dar noi am avut patru butoane pe care le-am apăsat tot timpul. Ne-am numit Tășuleasa Social, dar nu poți să faci social, dacă nu faci educație. Ori socialul și educația fac mult împreună și am adăugat și mediul pe înțelesul tuturor, pe înțelesul participativ pentru că descrierea abstractă nu ajunge. Dar ce facem după descrierea abstractă? Mergem la luptă. Ori cum să mergi la luptă, frate, cu hoții de lemne? Și toate acestea fac parte din cultură. Dar cultura nu e numai teatru și muzică și pictură. Cultura organizațională este foarte importantă, cultura igienei personale, a limbii și astfel, la cele trei valori existente, social, educație și mediu, am adăugat și butonul cultură.

Tășuleasa Social nu e o organizație care încape într-un dulap de acte, e un campus prin care au trecut 10 mii de copii și încă 5 mii de adulți, Tășuleasa Social este berbecul care a deschis foarte multe drumuri, toate lucrurile acestea pe care le-am făcut și care au devenit proiecte de inspirație națională, au apărut datorită faptului că atunci când se stinge televizorul, am apăsat celelalte butoane care sunt foarte importante. Și așa ne-am dat seama că acestea sunt și valorile noastre.

Via Transilvanica
Cel mai mare susținător al Tășuleasa Social, Marcel Iureș

Fosta ta soție și copilul au rămas în Germania?

Copilul meu acum are 24 de ani, e student la Berlin, iar fosta mea soție a rămas pe bună dreptate în Germania pentru că era nemțoaică. La noi a fost puțin mai simplu pentru că sfârșitul mariajului a fost pragmatic: și ea a încercat să trăiască în România și nu a putut, dar și eu am încercat să trăiesc în Germania și m-am îmbolnăvit foarte tare de dorul de casă. Eu apreciez foarte tare oamenii care au reușit să plece, să se scoată din priză și să trăiască departe. Însă eu știu că printre cei 5 milioane de români dinafară sunt și unii care se prăpădesc de dorul de casă. Eu am fost unul dintre ei. Era totul bine, aveam bani, aveam de toate, însă eu făceam bube pe corp. Am făcut o boală a sufletului, o boală autoimună ce se manifesta printr-o piele scoarță pe 70% din corp. Și atunci ne-am despărțit în pace, avem un proiect comun, copilul nostru, suntem prieteni cred, iar eu rămân profund legat de Germania, traiul acolo m-a ajutat enorm de mult în tot ce am făcut apoi.

În familia noastră anduranța e un cuvânt destul de cunoscut, Tibi fuge până crapă, cât despre mine, să ții o organizație numai la deal timp de 22 de ani, cred că este o dovadă de anduranță.

Spune-mi, te rog, de câte ori ți-a venit să închizi totul și să zici: „Ce mi-a trebuit mie iarăși România?”

A fost o perioadă când ONG-iștii, printre care mă număram și eu, eram tare înfumurați când mergeam în societatea asta a noastră: „Băi băieți, eu vă arăt și voi făceți!”. Cam asta era mentalitatea ONG-istului de bază. Tu mergi într-o comunitate și spui: ”Voi sunteți cam săraci, hai că vă ajut eu!” sau ”Voi nu știți, hai că vă arăt eu cum se face”. Recunoști mentalitatea, da?

via transilvanica
Tibi Ușeriu

Să spunem că da 😀

Am ajuns în niște situații îngrozitoare de care îmi e foarte rușine. Țin minte când am făcut prima donație la Piatra Fântânele și eram ca un fel de boier din caleașcă. Eram venit din Germania, împrăștiam cadouri în jur și așteptam să mă pomenească popa la biserică.

Ori noi ne-am dat seama, cel puțin la Via Transilvanica, de faptul că aceea e comunitatea. Degeaba mergi tu acolo și spui că primarul e ticălos, pădurarul la fel. Trebuie să faci parte din povestea asta, adică soc avem, soc ardem. Nu ai cum să faci focul cu altceva dacă tu ai numai soc. Și noi am strigat și am dat cu tot ce am avut la îndemână, dar trebuie să fim conștienți că asta e societatea noastră.

Păi și când vezi că asta e societatea noastră, nu-ți vine să-ți iei lumea în cap și să te întorci înapoi?

De asta am dat acest exemplu. Acum dacă aș spune că „Eu, Alin Ușeriu mă pun împotriva curentul și fac și dreg…”. Alin Ușeriu poate să zică, dar noi nu facem nimic împreună. Ori aici, la toate proiectele pe care le avem de făcut este vorba de „împreună”. Iar acceptarea asta m-a făcut chiar să am drag de țară pentru că eu știu ce am pățit în Germania, cu câte alifii am dat și focul tot mă ardea pe interior și bubele nu dispăreau.

Eu am acceptat țara asta așa cum este. Mă duc și plâng câteodată de nu mă văd, dar am acceptat-o. Îți spun cu mâna pe inimă: nu mi-a mai venit să plec înapoi. Milionar să mă faceți, că eu nu mai vreau să plec de aici. Dar ăsta sunt eu și rețeta asta am împărțit-o. Eu pâinea aia am mâncat-o și atât de sărată era că am mâncat-o cu lacrimi. Eu știu cum a fost acolo.

via transilvanica

Dar, încă o dată: dacă nu trăiam acolo azi nu era Tășuleasa Social, iar dacă nu mă întorceam eram cel puțin alcoolic, dacă nu mort. Mi-e clar ca bună ziua. Ori, de ce să mă duc la moarte sigură când aici – așa cum e ea, țara asta, ticăloasă și mă enervez de nu mai pot la aproape fiecare conferință de presă a guvernului – pot eu să trăiesc.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO