Căutare

Share this article

Pe Anda Sârbei o știm cu toții din rolul fetei rebele din serialul Vlad. Dar dincolo de asta, Anda este o actriță care tocmai a terminat facultatea, joacă teatru, a prins un rol principal într-un thriller suedez, Box 21, iar de curând a încheiat filmările pentru videoclipul Unu amândoi, alături de Alin Popa, în piesa lui Emanuel Mirea.

De ce ai vrut să devii actriță?

Nu am avut vreo dorință de a fi actriță de când eram mică sau ceva de acest gen. Cred că a venit în liceu, când mi-am făcut prieteni care mergeau la spectacole și am început să merg mai mult la teatru.

Există un spectacol care a stârnit ceva special în tine?

Da, chiar există un spectacol care, după ce l-am văzut, a strârnit în mine curiozitatea de a afla mai multe. Este vorba despre Omul cel bun din Seciuan, în regia lui Andrei Șerban, la Bulandra.

Cu timpul, am început să merg din ce în ce mai des singură, pentru că nu prea mai aveam cu cine fiindcă prietenii mei nu-și mai doreau să meargă atât de mult cum îmi doream eu. Mă duceam de mai multe ori pe săptămână la spectacole.

În plus, începusem ușor-ușor să filmez reclame și de la o figurație simplă, la una specială, am ajuns să joc și să-mi placă din ce în ce mai tare.

Iar în ultimul an de liceu m-am gândit cu adevărat: „cum ar fi să….” Dar în sinea mea nu mă gândeam că voi fi admisă la UNATC de-adevăratelea, mi se părea un lucru cu adevărat mare!

În vară am început să mă pregătesc pentru admiterea din toamnă, nu am lucrat foarte mult, fiindcă nu prea eram convinsă că voi reuși, dar am dat examenul și am intrat.

E nevoie de ceva și îmi spui tu de ce anume pentru a te transforma dintr-un spectator înrăit într-un actor. Ce a fost la tine?

Sunt mai multe elemente aici: poate curaj, dar nu atât de mult pe cât ai crede, și înclinația spre asta. Eu i-aș spune multă, foarte multă pasiune. E o chemare, o relație ascunsă între ce vrei să faci și tine, care, dacă e să fie, vă întâlniți.

Tu ce chemai, ce-ți doreai?

De când eram mică, de la 6 ani, am început lecții de chitară, apoi de pian. Am făcut și foarte mult sport: tenis volei, înot. Am făcut și puțin dans. Pentru că sunt genul foarte curios, care își dorește să afle foarte multe lucruri.

Canto nu am făcut niciodată, deși mi-ar fi plăcut foarte mult.

Când eram mai mare, ascultam foarte multă muzică, apăruse și Youtube-ul în viețile noastre și țin minte că-i ascultam pe Green Day și pe Avril Lavigne, cu chitara.

Și acum am ajuns să semăn cu ea, în serialul Vlad. (râde)

Anda Sârbei, în serialul „Vlad”

Deci aveai tu o chemare către scenă, nu?

Către scenă, nu cred. Tot timpul mi-a fost frică de sutele de ochi care se uită la mine. Nici acum nu pot să zic că am scăpat întru totul. Bine, între timp, după ce am avut două spectacole de teatru, am mai scăpat de această spaimă, îmi place foarte mult să fiu pe scenă.

Și când făceai tu și pian, și înot, și dans de fapt ce îți doreai să faci?

Îmi doream să fiu de toate. Am trecut prin toate meseriile din lume. În clasa a IX-a voiam să dau la Psihologie, în clasa a X-a la Drept, în clasa a XI-a mă gândeam să încep meditații la chimie, biologie și să dau la Medicină. Am trecut prin toate meseriile posibile, dar am ajuns aici.

Și liceul cum l-ai ales?

Nu am ajuns în liceul pe care mi l-am dorit eu. Voiam să ajung la un liceu în care știam că se învață bine, „Spiru Haret”, fiindcă îmi plăcea foarte mult zona asta centrală, tot timpul am fost atrasă de ea, poate și pentru că m-am născut într-un cartier mărginaș.

Spiru era perfect pentru mine sau Liceul G. Lazăr, dar nu aveam media suficient de mare. Dar am ajuns la Liceul N. Iorga, un liceu bun dar foarte puțin cunoscut.

Anda Sârbei, în liceu

Ce ți-a plăcut, ce ți-a displăcut acolo?

Mi-a plăcut foarte mult că am cunoscut oameni și mi-am făcut prieteni. Mi-a plăcut că nu se ținea cont în ce clasă erai. Auzisem că în alte licee cei din clasa a IX-a nu vorbeau cu cei dintr-a XII-a. Așa ceva nu se făcea la noi în școală.

Aveam o ieșire secretă și ne adunam în spatele sălii de sport; 20 de oameni, de la clase diferite, făceam o comunitate. Și asta mi-a plăcut.

Mi-a displăcut zona, fiindcă era departe.

Dar tu unde locuiai?

Eu m-am născut în București, dar la 6 ani m-am mutat cu părinții în Dragomirești, Ilfov și făceam naveta. Plecam de dimineață la școală, mai stăteam cu prietenii prin oraș, după care mă întorceam acasă; un drum de o oră și ceva, obositor. Dar am reușit între timp să ajung în București pe cont propriu.

Liceul este acea perioadă în care te desprinzi de ai tăi și devii tu însăți, iar asta poate veni cu niște costuri. La tine cum a fost?

Pentru mine liceul a fost perioada în care am întâlnit oameni liberi, creativi, cu care aveam aceleași pasiuni, direcții de interes.

Aceste întâlniri, prieteniile de acolo cred că m-au conturat și m-au orientat către ce fac acum.

Anda Sârbei în liceu

De pierdut, cred că toți aveam acea perioadă în liceu. E adevărat, atunci scăpăm de părinți, avem drumul nostru. Dar este o iluzie, de fapt.

E doar o încercare de-ale noastre de a ne demonstra că putem. Am avut și perioada în care nu am făcut cele mai bune lucruri, dar sunt experiențe pe care nu le regret. Au fost foarte frumoase, de fapt, pentru că am avut norocul de a mă retrage din ele cu niște învățăminte.

Cine te-a ajutat?

În afară de părinți, nu aș zice că am avut neapărat oameni care să mă fi ajutat sau sprijinit în special.

În facultate însă am avut proofesori care m-au încurajat, pentru că am ajuns acolo cu destul de multe frici legate de gândul că nu sunt destul de bună.

Vorbeam foarte încet, nu se auzea nimic din ce spuneam, dar am avut oameni care au înțeles unde era problema mea și m-au ajutat să trec peste frica de a fi în centrul atenției. Țin minte și acum ce emoții aveam când trebuia să vorbesc sau să lucrez în fața colegilor.

Deci exercițiul ajută să scapi de timiditate. De unde venea ea? Din neîncredere sau din teama de a te expune?

Din neîncredere venea. Și încă vine de acolo. Nu știu de ce, de unde a pornit neîncrederea dar aici am foarte mult de lucru cu mine.

Tot timpul am fost așa.

Mama povestește că de mică eram așa, mi-era rușine și să cer un pahar cu apă dacă mergeam undeva. Mai ales cu alte persoane eram foarte cuminte, să nu deranjez.

În facultate, cel puțin în primul an, mi-a fost foarte, foarte greu.

De-asta pare cu atât mai stranie alegerea de a merge la actorie, unde asta trebuie să faci, să te expui. Cred că e nevoie de mare curaj să-ți alegi o meserie în care să faci exact ce nu te simți confortabil să faci!

Mi-am dat seama că trebuie neapărat să trec peste barierele pe care mi le pun singură. Am început să ies cu oameni noi, deși mi-e foarte greu să fiu într-un context nou, în care să vorbesc despre mine, în care oamenii vor să mă cunoască.

Anda Sârbei în facultate

De obicei evitam aceste întâlniri. Dar mi-am dat seama că trebuie să ies din zona de confort, pentru că mă va ajuta și pe plan personal, pentru că nu-mi place că sunt așa.

Vreau să fiu relaxată când mă întâlnesc cu cineva.

Iar această relaxare se va vedea și pe scenă, la filmări.

Și cum faci asta? Cauți în personaje, vorbești cu oamenii, mergi la terapie?

Cel mai mult cu oameni vreau să fac asta. În personaje aș zice că nu am atât de multă experiență, așa încât să lucrez concomitent. În plus, nu mi se pare cea mai bună idee să caut în personaje, ci mai degrabă cu oamenii. Terapie nu fac; mi-aș dori dar nu știu de ce nu fac acest pas.

Ce ajută mai mult? Filmările sau prezența pe scenă?

Nu știu, pentru că sunt atât de diferite. În teatru nu am atât de multă experiență; am doar spectacolul de licență și încă unul pe care l-am jucat o dată.

La filmări am fost mai prezentă, este adevărat. Am învățat cum să mă pun eu într-o lumină bună.

Cum ai ajuns în serialele de la ProTv?

Am jucat într-un episod din Las Fierbinți și am un rol bun în Vlad.

Cu Vlad a fost o poveste frumoasă, pentru că eram și în facultate când am început. Deci se punea problema de prezență la cursuri, în plus, mai aveam un proiect de film la care lucram, iar profesorii mei nu mai voiau să audă de niciun proiect nou.

Așa că nu am mai spus nimănui că încerc și la Vlad.

Am fost la casting, m-am întâlnit cu regizorul, ne-am înțeles foarte bine, a fost o chimie actor-regizor. Am mai fost chemată să dau o probă cu Andrei Aradits și a fost la fel de bine și cu el, ne-am înțeles de minune. Apoi au mai fost niște probe, vreo 2-3 luni o tensiune constantă.

Mă gândeam numai la casting, ce s-o fi întâmplat, de ce nu mai dă nimeni niciun semn, știam câte fete fuseseră înainte, eram sigură că nu o să fiu eu aleasă.

Doar că o lună a trebuit să plec în Suedia, la filmările pentru celălalt proiect al meu, Box 21.

După care mă întorc în România și mă sună o tipă: „vezi că o să mai ai o probă pentru serialul Vlad!”. Jumătate de oră mai târziu sună iar: „Bună! Ai luat castingul pentru Vlad!” Am rămas cu gura căscată! După o lună în care nu mai auzisem nimic despre asta.

Anda Sârbei în timpul filmărilor la videoclipul „Unu amândoi”

E foarte mare presiunea în meseria voastră și multă incertitudine. Dar pentru cineva care tocmai a terminat facultatea, ai un palmares destul de bun!

Cred că am avut foarte mult noroc, de fapt. A ținut foarte mult de felul în care m-am potrivit pe rol.

Te pregătești cumva pentru aceste roluri?

La casting nu am niciun fel de pregătire. Primesc un fragment de text din care nu pot deduce cum e personajul, așa încât acolo se merge strict pe o potrivire. Instinctul mă duce să zic textul într-un anumit fel. Dacă instinctul meu e bun și se potrivește cu ce dorește regizorul, iau rolul, dacă nu, mai încerc.

Când îmi pregătesc rolurile încerc să mă raportez cât mai just la situație. Văd ce am de făcut atunci, îmi fac fișa personajului, trec prin toată istoria, îi creionez o personalitate, cum ar reacționa în diverse situații, văd cum vobește cu oamenii, din scriitură și din ce adaug eu fac un personaj.

Cât de mult ajută timiditatea ta în roluri sau pe platou?

Depinde și de roluri. În primul meu rol jucam o fată timidă, iar acolo m-a ajutat destul de mult, fiindcă înțelegeam mult mai bine situațiile și cum se raportează la ele și la oameni.

În Vlad joc o fată rebelă, iar aici îmi e puțin mai greu, fiindcă ar trebui să mă exteriorizez și să fac lucruri pe care nu le-aș face niciodată.

De pildă, am avut o secvență în care a trebuit să îi dau o palmă tatălui meu din film, Bebe Cotimanis, ceea ce nu am făcut vreodată în realitate. Nu i-am dat niciodată o palmă tatălui meu, și peste față, pe deasupra sau să mă fi certat vreodată cu ai mei. Nici nu aș putea vreodată.

Dar citeam în scenariu tot felul de secvențe cu pălmuiri, certuri și ifose pe care nu le-aș face niciodată în viața reală. Ce tare că pot să le joc!, mi-am zis.

Îmi place cumva că personajul pe care îl joc îmi arată că se poate și în alt fel decât timidă, cum sunt eu. Bine, nu înseamnă că o să mă duc să-mi lovesc părinții sau să mă cert cu ei. Dar poate din atitudinea ei așa de relaxată poate pot să iau și eu un mic procent care să mă ajute.

Cover din videoclipul „Unu amândoi”

Cum a fost videoclipul, cu Unu amândoi. Ești în rolul îndrăgostitei, pe genul timiditate, nu?

A fost totul boem, în pădure, apoi într-o grădină foarte mare și frumoasă. M-am simțit foarte bine, tot timpul cu muzică pe fundal.

Cu ce te ajută o experineță de acest gen?

M-a ajutat să îmi fac legături și prieteni noi. Îmi place foarte mult să vorbesc cu oamenii, să le aud poveștile, experiențele, iar acolo am cunoscut niște oameni foarte faini.

Mă ajută pentru că este o experiență în plus.

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO