Andrada Voicu este polițista care poartă pe piele tatuaje reale și tatuajele unui accident în care își putea pierde viața.

A luat prânzul cu moartea, cum îi place ei să glumească, iar acolo, printre meniuri sofisticate, tânăra și-a negociat viața. Nu doar că a primit a doua șansă, ci o trăiește de două ori mai intens alături de Leia-Demetera, fiica ei.

A avut curajul să se ia la „trântă” cu sistemul din care face parte și a primit în schimb o sancțiune în scris. A continuat să trăiască intens, dar într-un mod artistic. Cântă, pictează, numără pași și face sport. Iubește același bărbat de peste un deceniu și jumătate și se emoționează când aude povești, deși ea însăși este una.

Pe Andrada am cunoscut-o în 2011. Avea părul scurt, multă energie și te făcea să o asculți când povestește de ce s-a apucat de muzică. Când a avut accidentul de mașină o parte dintre oamenii din viața ei s-au triat, făcându-le loc altora care au venit spre ea. Este un model, un mentor, dar și un bun psiholog. În urmă cu câțiva ani a scris poezia care avea să-i aducă mai târziu mustrări de la locul de muncă. Pentru că a vorbit despre problemele cu care se confruntă Poliția Română, Andrada Voicu a fost anchetată disciplinar.

Atârnăm de-un fir de ață.

#rezistăm, dar ce folos,

Când suntem mințiți pe față

Și toate-s cu susu-n jos?

Și murim de frig și sete

Și ne trec prin corp fiori

Când ni se citesc pamflete

Cu și despre infractori.

Plângem și ne cerem dreptul

De-a trăi civilizat,

Însă nu-i emis decretul-

Cică trebuie semnat.

Cine morții voștri sunteți,

Să vă bateți joc de noi?

Și de ce tot voi vă plângeți

Când vă batem cu noroi?

Voi nu meritați nici țara

Și nici apa ce o beți

Colcăiți de haimanale

Și corupți cu epoleți!

Colcăiți de-atâta fală

Și ieșiți pe post trufași,

Când de fapt, băgăm de seamă,

Sunteți „decât” proști și lași.

Ne-ați furat dreptul la viață!

Cine dracu’ sunteți voi,

Să ne râdeți nouă-n față,

Și să ne huliți pe noi?

Ia stați jos și luați aminte:

România nu-i a voastră!

Profitați de bunătatea

Și de neputința noastră

Ne-ați mâncat pe dinăuntru

Și ne-ați pus în inimi smoală,

Ați venit aici cu gândul

Să vă transformați în boală.

Ați și reușit, pesemne,

Să îmbolnăviți poporul

Însă azi, poporul geme

Când își vede tricolorul.

Doar atât ne mai rămâne:

Să ne luăm în piept cu boala

Hai, deșteaptă-te, române,

Că ne fură ăștia țara!

Andrada, pe tine aleg să te duc direct la o vârstă mică. Ai copilărit într-un mic orășel. Este Pașcaniul locul unde nu se întâmplă nimic?

Da, am crescut într-un mic orășel, Pașcani, un municipiu despre care n-aș spune neapărat că-i unul în care nu se întâmplă nimic, ci mai degrabă un loc în care totul se întâmplă în slow motion.