Aventuri quasi-ştiinţifice în artă

Nu îmi amintesc mare lucru din ce învăţam despre Maxwell şi Ampère prin clasa VI: era sigur ceva captivant despre intersecţia câmpurilor electrice şi magnetice şi am luat şi zece, nu o dată, la Fizică – dar de văzut ceva din realitatea aceasta a naturii nu am văzut nimic, doar schemele cu săgeţi din manual.

Am fost azi răzbunată spectaculos de Meditaţiile asupra unui cub maşinic. 

Aceasta este o lucrare de artă contemporană din 2016/2017 a tinerei artiste Ioana Pioaru, o instalaţie  de linogravură şi print 3D în material derivat din acid polilactic (vai! ador cum sună descrierea – ar putea fi pe o etichetă din parcursul care fascinează copii în Geoda-muzeu al ştiinţei şi industriilor, la Paris). În această instalaţie se petrec o mulţime de lucruri care ţin de un soi de neo-avangardă ludică a conversaţiei detaliate între artă şi tehnologie – care nu este chiar foarte des întâlnită la noi, dar când apare – îl farmecă pe privitor. 

Ioana Pioaru e interesată de mecanisme, de angrenaje cu tuburi, roţi, rotiţe, siflante, coturi şi alte piese care depind una de alta pentru a constitui un univers, o matrice tehnologică care ne pune în mişcare lumea – şi pe care Ioana, pasionată de horror vacui, ne-o prezintă în întreaga minuţie şi voluptate a umplerii spaţiului gol.   

În capitolul Pioaru din expoziţia de la AnnArt, până pe 23 martie, privitorul poate vedea trei  tablouri cu ramă verde-brotăcel, aşezate bizar pe perete:  înfipte perpendicular în planul peretelui, pe cant, aceste casete te invită să le studiezi faţă-verso: constaţi că reunesc, două câte două, cele şase faţete ale unui cub. O frustrare frisonantă te cuprinde îndată, pentru că imaginea din tablou nu se lasă văzută simultan, ci doar în faţete de câte unu. Trebuie să priveşti şi de colo, si de colo – şi să ţii minte – sau să uiţi, şi să revii. 

Ramele în sine sunt şi ele o lucrare de artă: preiau un desen cu multiple nervuri tehnice, tipărit într-un 3D verde-cauciucat şi compun astfel nişte carcase de o expresivitate aparte. Ambalajul tăcut care ar trebui sa fie rama unei lucrări rupe rândurile şi pătrunde astfel de sine-stătător în zona artei. Recomand să fiţi cu băgare de seamă ca privitor curios – pentru că aceste dibace tablouri-casetă exercită o atracţie seducătoare iar când te apropii, mai mult şi mai mult, eşti deja împresurat de hublourile lor pătrate, de navă inter-galactică pop-art şi devii captiv într-un straniu câmp de forţă.

În faţa casetelor verzi se află, în centrul unui pilon alb, cubul întreg: un cub-cub, cu corp tangibil şi robust  – o piesă foarte arătoasă în materialitatea sa cauciucată roz-verde-albastră. Nu e singur. Deasupra sa este un alt cub, mai mic – şi plutitor. Stă în aer. Nu scoate nici un sunet, doar pluteşte miraculos.

Acest cub mic, cu fiecare faţă ondulată în diagrame ale unei maşinării complicate,  este personajul căruia i s-a făcut portretul fragmentat în cele trei casete.

Aici am vrut să ajung descriind instalaţia – la această întâlnire surprinzătoare între cele două cuburi, unul alimentat electric, iar celălalt – de un magnet puternic. În fiecare zi, unul dintre colegii mei de la galerie „închide” şi „deschide” această lucrare de artă multimedia. Azi am fost eu, singură – şi, fireşte, m-am dus în sală să deschid instalaţia şi să aşez cubul cel mic în plutirea lui zilnică. Nu am reuşit, deşi am încercat de mai multe ori şi am fost foarte atentă şi măsurată în mişcări, cu precizie la milimetru – ca un spărgător de seifuri. Aşezam cubul în culoarul nevăzut al câmpului de forţă, şi nimic: cădea la pământ, zdup! greu şi inert de fiecare dată. Simţeam în schimb, în încheietura mâinii, când puterea stranie şi tenace a „tragerii” magnetice spre centru, când „golul”, lipsa de contact şi eşecul alinierii pe undele electromagnetice. Delicată treabă! Vulnerabilă la mai orice: dacă făceam un pas mai energic, podelele flexibile de lemn se curbau iar vraja cuburilor se rupea; dacă veneam prea aproape, iar – cubul intra în tremur şi vraja de apropiere se stingea.

La un moment-dat, inexplicabil, am reuşit. Cubul cel mic a început să plutească. Am retras mâna şi am privit cum îşi caută locul: s-a învârtit în ax, apoi s-a balansat haotic, apoi, mai calm, s-a înclinat pe o latură. L-am urmărit parcă hipnotizată. I-am ţinut pumnii să reuşească. A stat mult timp suspendat în balans precar, ca în mers pe o sârmă nevăzută. Dar într-o clipă oarecare, s-a oprit. A rămas suspendat desăvârşit, miraculos şi fără sprijin, în logica arhi-cunoscută a ştiinţelor Fizicii – si, bănuim noi, în ilogicului incert şi cunoscut al întâmplărilor vieţii noastre de zi cu zi. Cuburile stau aproape unul de altul, unul în aer şi altul pe pământ. Spaţiul gol dintre ele le separă şi le leagă într-o plutire frumoasă, prin energia egală a atracţiei şi respingerii simultane. Nu se vor întâlni decât prăbuşindu-se.

Aceeaşi virtute a tensiunii animă şi propria noastră experienţă la întâlnirea cu lucrarea Ioanei Pioaru. În mod subversiv, instalaţia nu doar deconstruieşte cubul, ci şi pe noi, privitorii, ne scoate din zona de confort, ne descentrează: refuzându-ni-se o perspectivă frontală, privilegiată şi simplă, din care, printr-o singură privire, să putem cuprinde întreaga lucrare, suntem nevoiţi să navigăm prin instalaţie pe toate laturile şi pe toate semnele sale misterioase – dacă vrem să avem acces la întreg.

Şi vrem. Vrem, pentru că avem prilejul extraordinar să ne confruntăm cu fluxul subteran al acestor mecanisme pe care tânăra artistă le studiază (unele, foste angrenaje zornăitoare, acum lipsite de mişcare, sunt captive în nişte lucrări-insectar, care însoţesc în expoziţie instalaţia cubului maşinic şi care tulbură prin implacabilul alinierii pieselor). E fluxul subteran pe care îl resimţim adesea şi în noi. Incert, alarmant, seducător şi vital.

Drept care, o expoziţie de ne-ratat, potrivită-mănuşă pentru părinţi cu copii, intelectuali raţionali, trecători grăbiţi şi persoane predispuse la visare: vor descoperi că lego-ul acesta precis şi multiplu-asociativ al cubului cu multe chipuri  nu aparţine doar ansamblurilor fizice de oţel şi polimer ci şi structurilor personale soft-aleatorii, pentru că surprinde când nici nu te-aştepţi mişcările delicate ale timpului în care resimţim emoţia. Nu s-a suflat o vorbă despre aşa ceva în nici un manual.

Expoziţia Eflorescenţe (Ioana Pioaru, Daniela Făiniş, Arina Ailincăi, Ioana Şetran), la AnnArt, până în 23 martie 2017. Detalii pe annartgallery.ro