Aventuroasa istorie a artistului Nicolae Comănescu, vraci și proprietar de trib, făuritorul lui Gitche Manitou
Nicolae Comănescu este artist plastic, unul dintre fondatorii grupului Rostopasca, un pictor îndrăzneț și autorul instalației care a făcut vâlvă în primăvara acestui an în orașul Reșița, acolo unde artistul a decis să refacă gestul spontan al ucrainenilor din Odessa sau Harkov, care au acoperit cu saci de nisip monumentele importante din oraș, pentru a le proteja de bombardamente. În replică, Nicolae Comănescu a acoperit soclul Monumentului Eroilor din Reșița și i-a spus Mai rău ca moartea.
Te afli la începutul unui dialog despre artă, război, dar și povești aventuroase din copilărie, ale unui băiat care și-a mobilizat cartierul și a creat un trib, rugător la o divinitate extraordinară.
Foto cover: Ștefan Schultz
De ce ai creat instalația Mai rău ca moartea, la Reșița?
Nicolae Comănescu: Nici nu știu de ce am făcut-o. Știu că am fost destul de impresionat și de zguduit de ce s-a întâmplat în Ucraina. Evident că războaie sunt tot timpul, dar nivelul de implicare și de empatie pe care l-am simțit noi, românii, e diferit și din cauză că ne putem pune 100% în pielea ucrainenilor: am fost agresați într-un mod asemănător de-a lungul istoriei, suntem un produs al contextului țărilor estice foste comuniste, am ieșit cam în același timp din comunism (chit că ei din URSS, iar noi nu), cumva avem parcurs similar. Chiar uitându-mă la cartierele lor de blocuri demolate îmi amintesc de Berceni sau la cine știe ce alt cartier de-ale noastre.
E drept că suntem izbitor de asemănători, dar pe de altă parte noi am dovedit o lipsă crasă de grație față de monumentele noastre. Nu știu cât am fi făcut altfel în timpul bombardamentelor. Și-atunci: nu cumva gestul tău e un soi de urlet în pustie?
Nicolae Comănescu: În primul rând aș zice că nu m-am gândit în mod special la acest monument, Monumentul Eroilor din cartierul Govândari, din Reșița, monument făcut de Constantin Lucaci. Evident că am tot respectul față de artist, dar pentru mine a fost pur și simplu un monument generic.
„Mai rău ca moartea”, instalație creată de Nicolae Comănescu, la Reșița, în replică la gestul ucrainenilor bombardați de a-și proteja monumentele
Iar dacă mă gândesc la reacția românului față de monumentul său, cred că am avut ce studia și aici, la Reșița. S-a creat la un moment dat un curent de opinie vehement împotriva acțiunii mele, fiindcă exista pericolul să agresez structura de rezistență a monumentului. Din discuțiile pro și contra din oraș am dedus că, dacă până atunci, oamenii care treceau pe-acolo nu erau neapărat conștienți că acest monument este făcut de un anume artist, că are o valoare, după ce am încercat să-l acopăr, am reușit să-l descopăr. Toți știau dintr-o dată despre Constantin Lucaci, că au o valoare, erau convinși că o să le-o distrug și se simțeau obligați să învețe cât mai mult despre ce a făcut Lucaci acolo, în Reșița.
A fost o redescoperire a valorilor locale, deși eu știam că nu o să-l distrug, nu aveam nicio intenție. Până la urmă, fiind uriaș monumentul, am reușit să acopăr cu saci de nisip doar postamentul, care are vreo 6 metri. Dar impresia era că voi îngropa tot monumentul sub tone de nisip și la sfârșit o să-l nenorocesc.
Cum și de ce ai ales acest monument?
Nicolae Comănescu: Eram la Reșița cu un proiect mai vechi, iar datorită deschiderii primarului orașului aveam acces rapid, nemijlocit cu astfel de propuneri. Iar răspunsul venea la fel de rapid.
Așa încât, în timp ce lucram la proiectul meu, sub influența știrilor și imaginilor de pe internet din acest război atât de bine mediatizat, pe internet și tv, „mi s-a arătat”, aș zice, ce trebuie să fac. Între timp am povestit destul de mult despre asta și am reușit să pun în cuvinte acele momente, dar atunci mi se părea natural, fără vreo explicație.
Imiți pur și simplu modul cum au înconjurat ucrainenii cu saci de nisip monumentele lor, iei o operațiune într-o țară în care se întâmplă război și o transplantezi într-o țară în care e pace. Ai parte astfel de o acțiune directă, dar și de o transformare metaforică. Nu e nimic greu, nimic complicat, ci dimpotrivă, simplu și instantaneu de înțeles. Mi-a fost foarte greu când a trebuit să explic.
Nicolae Comănescu. Foto: Gabi Stamate
Cum ai primit tu acel moment când la radio, în ziua în care auzeam texte despre Dragobete, a venit vestea războiului?
Nicolae Comănescu: Cred că vreme de vreo săptămână înainte de asta îi tot explicam soției că este imposibil să fie război și că sunt știri alarmiste. Cum să ataci tu o altă țară în Europa, acum, în secolul XXI?, ziceam eu. Este de neconceput! Așa mi se pare și acum: de necuprins cu mintea. Poate că te-ai fi gândit la moduri mai subtile de agresiune, nu ca la începutul secolului XX, cu bombardamente animalice asupra zonelor locuite de civili. Asta este de neacceptat în continuare.
Cum te-a schimbat pe tine momentul ăsta, ca artist, ca om?
Nicolae Comănescu: Cred că nu m-a schimbat, până la urmă. Dar ce a făcut a fost să mă amenințe îngrozitor și m-a făcut să-mi mențin nivelul de viață, modul de a gândi, de optimism și acceptare a lumii.
Am avut o perioadă lungă impresia de tragedie care mi s-a întâmplat chiar mie. Dar chiar și asta, și iată motivul pentru care i-am spus instalației Mai rău ca moartea, este o stare de reflecție, de gândire sau acceptare pe care nu o poți extinde pe o perioadă lungă de timp. Te poți gândi câteva minute, ore, dar nu poți menține trei săptămâni senzația asta, fiindcă nu poți să duci așa ceva. În continuare mi se pare de neconceput. Și în continuare mi se pare că sublimăm.
Nu mai vorbim despre război, deși în continuare cad rachete în Odessa, dar cumva ne-am badijonat sufletul și am transformat-o într-o tragedie universală mai difuză. Războiul s-a transformat în ceva rău, dar mai ușor de gestionat. Pare că nu mai spunem că în continuare mor copii în Ucraina, azi au fost uciși 17 copii, fiindcă începem să vorbim despre criza gazelor, criza grâului sau despre ce-o să facem la iarnă.
La iarnă îți spun sigur ce nu o să facem: nu o să crăpăm sfâșiați de o bombă. Orice altceva mi se pare ușor de dus.
În arta ta s-a văzut această tulburare?
Nicolae Comănescu: Nu sunt adeptul unei reacții superficiale și teoretice instantanee. Dacă nu se întâmplă un cutremur profund, nu-l produc. Iar dacă se întâmplă, încerc să-l gestionez cât mai la rece.
M-am repezit, e adevărat, iar în clipa în care „mi-a picat fisa” m-am și dus la primarul din Reșița să-i propun ideea, dar nu am stat să explic, să mă vaiet mai mult decât trebuie, ci m-am apucat să pun saci de nisip în jurul unui monument. Nimic altceva.
Planul inițial a fost să muncesc două săptămâni, am muncit cinci, am slăbit 15 kile, am avut parte de înțelegerea familiei. (râde)
Nu cred că mi-am modificat discursul artistic. Probabil că o să se vadă în timp asta.
Când și cum ai decis să te faci artist?
Nicolae Comănescu: Au fost mai mulți pași, vreo doi sau trei, să zicem. Dar azi o să-ți povestesc despre primul, care s-a petrecut în clasele a II-a și a III-a, când ne jucam de-a indienii.
Era un trib inventat de mine, în care am reușit să adun foarte mulți membri. Eram ceva între apași, seminoli, azteci, mohicani.
A venit desigur și momentul în care a trebuit să ne împărțim sarcinile, adică cine ascuțea vârfurile săgeților, cine făcea pene din fundul curcanului de la țară, cine păzea templul cu statuile la care trebuia să ne rugăm. Asta chiar dacă eram în perioada comunistă.
Trebuia să ne rugăm la Gitche Manitou, iar cineva trebuia să se ocupe de a-l construi pe Gitche Manitou, să-i facă capetele suprapuse. Evident că eu, proprietarul tribului fiind, am împărțit sarcinile și mi-am păstrat rolul de vraci al tribului, pe lângă cel de șef al tribului, bineînțeles. (râde) Însă cel mai mult m-am ocupat să fiu vraciul tribului și de nevoile sufletești și spirituale ale membrilor.
Cartierul, casa mea din Pitești, de la momentul despre care vorbim erau înconjurate de construcțiile comuniste, blocurile din zonă. Noi am rămas într-o insulă de case care a supraviețuit cumva, dar peste noi s-a construit. Evident că am organizat câteva razii, cu cei mai vânjoși membri ai tribului și am furat niște pietre mari de BCA, din care am sculptat, cu șurubelnițele din trusa de la VW-nul lui tata, primele statui din viața mea. (râde)
De când eram mic mă țin minte desenând indieni, bătălii navale și corăbii cu pirați. Iar în recreații, când toți de-abia așteptau să se termine ora de matematică, veneau curioși să vadă ce am mai făcut în ora în care nu eram deloc atent la profesor.
Deci nu am avut conștiința că o să devin artist, ci pur și simplu trebuia să hrănesc curiozitatea colegilor, să fac zeii tribului, tot timpul trebuia să arăt mai departe ce făceam. De pildă, o serie de benzi desenate hazlii cu pirați. Mi se părea tot timpul că am responsabilitatea de a le arăta celor care se uitau ce se întâmplă mai departe. Nu-i puteam dezamăgi. Evident că o dezamăgeam pe profesoara de matematică sau pe profesorul de fizică, precum și pe părinți, desigur, atunci când vedeau notele.
De la cine ai moștenit talentul?
Nicolae Comănescu: Cred că un unchi din partea bunicii materne desena. Și tata făcea niște portrete la viteză dar nu avea conștiința artistică, ci erau un soi de doodles pe marginea caietului de ședințe.
Din această mișcare utilitară când ai căpătat conștiința artistică deplină?
Nicolae Comănescu: Prin clasa a IX-a sau a X-a am mers la Școala Populară de Artă în Pitești, fiindcă nu mai exista liceul de artă în acei ultimi ani ai comunismului. Evident că eu învățam la liceul de mate-fizică; trebuia să fiu acolo, fiindcă asta era scăparea în perioada comunismului pentru o viață mai bună. Și printr-o coincidență bizară, partea bărbătească din familie, tata, verii, unchii erau ingineri, iar mama, mătușile, verișoarele erau contabile sau economiste. (râde) Ei bine, eu am ieșit pictor, iar soră-mea pădurar.
Am avut grijă să le jucăm în călcâie așteptările.
Când s-au împăcat cu deciziile voastre?
Nicolae Comănescu: Cred că niciodată. Bine, oamenii erau pasionați. Tata, unchiul meu rezolvau sau propuneau probleme în Gazeta Matematică. Acolo e o bucurie, n-ai cum să zici că se prinseseră de cerința socială spre inginerie și s-au dus acolo. Ei chiar trăiau matematică.
La un moment dat, tata m-a întrebat, foarte serios, dacă nu am auzit cum cântă matematica. Eu puteam să-nvăț cu brio analiză matematică, dar nu înțelegeam finalitatea și la ce folosește ea. Iar el, văzând cum mă chinui cu atâtea culegeri și probleme, mi-a pus această întrebare. M-am gândit puțin și i-am răspuns franc: „Să fiu al dracu’, n-aud deloc cum cântă! Nu cântă!”
Prin ‘86, ‘87 știam deja că este aproape imposibil să mai intri la Facultatea de Arte și aveam de gând să nu mai încerc acolo, ci să dau la Geologie, Construcții, cele mai slabe facultăți din universul mate-fizică.
Și ce-ai făcut?
Nicolae Comănescu: Am dat, am picat, am făcut armata lungă și a venit Revoluția. Atunci am decis să dau la Arte.
Între timp mă gândisem că fug din țară și luasem cea mai riscantă și neprofesionistă cale: să trec Dunărea înot prin Severin, pe undeva. Auzisem niște povești și mă hotărâsem să plec cu orice preț, întâi în Iugoslavia, apoi unde vedeam cu ochii. Și auzisem că din lagărele de refugiați te dau înspre Austria sau spre Italia. Și mai auzisem că sârbii repatriază refugiați în anii în care aveau nevoie de import de sare din România.
Ce te-a oprit?
Nicolae Comănescu: M-a oprit Revoluția. Am avut speranțe uriașe. Am mai avut după-aia de 16 ori speranțe. (râde) Se pare că am o afecțiune la acest organ care secretă speranța, mi-a fost afectat la naștere și nu se mai oprește din a o produce. În vreme ce oamenii normali o secretă de două sau de trei ori în viață.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
