Barbu Schachter, omul care a fost la toate edițiile Festivalului Enescu: „Pentru mine nu există un loc mai frumos ca Ateneul din București. Este inima mea!” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Barbu Schachter, omul care a fost la toate edițiile Festivalului Enescu: „Pentru mine nu există un loc mai frumos ca Ateneul din București. Este inima mea!”

Barbu Schachter este unul dintre singurii oameni care au participat la toate edițiile Festivalului George Enescu. Așa că stăm la povești cu el. Curioși?
Share this article

Barbu Schachter s-a născut în România, în Moldova. Iar în plină perioadă comunistă a plecat în Israel. Dar nu a uitat limba și, mai ales, muzica. S-a îndrăgostit de vioară atunci când a auzit pe cineva dintr-o casă repetând. A știut în momentul respectiv că își dorește să simtă și el ce înseamnă să cânți. A mers la Conservatorul Alberto della Pergola, până când comuniștii l-au închis. A părăsit apoi acest drum și a devenit economist. Însă, muzica a rămas mereu în inima sa. Iar Ateneul din București este și acum a doua sa casă.

Vine în București pentru fiecare Festival. Își închiriază aici un apartament mic cât pentru el, soția sa și dragostea lor pentru muzică. Aleg de fiecare dată un loc care să fie aproape de Ateneu și de Sala Palatului și asta pentru că sunt tot timpul prezenți la concerte. Lui Barbu Schachter îi lipsește mult limba română, deși vorbește foarte bine, uită uneori cuvinte. Dar niciodată de Ateneu, de București sau de Enescu. Primul este a doua sa casă. Al doilea este locul în care simte nevoia să revină în fiecare an – are încă foarte mulți prieteni aici, așa că de fiecare dată când ajunge la București se vede cu ei și nu stă niciodată în casă. Cât despre Enescu … l-a văzut odată pe stradă și a rămas impresionat de căldura lui.

Barbu Schachter este omul care a fost prezent la fiecare ediție a Festivalului. Din 1958 și până astăzi. Vorbește despre Festival cu pasiune și mândrie că face parte din povestea lui. Nu concepe să piardă vreo ediție a lui. Asta pentru că viața sa este scrisă cu note muzicale. Și cântată în cel mai frumos loc din lume pentru Barbu Schachter, Ateneul din București.

Cum a fost prima ediție a Festivalului? Ce amintiri aveți de atunci?

Ca să vedeți importanța acestui festival trebuie să înțelegeți că în România comunistă a anului 1958 nu existau asemenea evenimente. Iar Enescu a fost primul de acest gen de la noi. Și asta doar pentru că nu au avut vreo altă soluție – Enescu plecase din România și îi scria mereu scrisori lui Petru Groza, spunându-i că se va întoarce imediat ce se va simți mai bine. Compozitorul nu s-a mai întors în țară, însă, atunci când a murit și în țară s-a proclamat zi de doliu național, miniștrii de atunci au fost cumva obligați să ia aceasta decizie. Dar nimeni nu știa cum se va putea face festivalul. Trei ani au durat pregătirile.

Imagine de la prima ediție a Festivalului Enescu

Și apoi, imaginați-vă că Ateneul care avea 800 de locuri era cea mai mare sală de concerte de la aceea vreme. În plus, festivalul nu era atunci așa important, accentul punându-se pe concurs la primele ediții. Iar ce a fost cu adevărat impresionant atunci a fost componența juriilor celor trei secțiuni – vioară, pian și interpretarea Sonatei a treia în stil popular a lui Enescu. Și asta pentru că, în aceste jurii, au fost, în primul rând, cei mai buni prieteni ai lui Enescu (unii dintre ei participând chiar la patru ediții). De exemplu, a fost în juriul de pian una dintre cele mai mari profesoare din Franța la acest instrument, o bună prietenă a lui Enescu, doamna Nadia Boulanger (care a venit ulterior la toate edițiile de până în 1970). Și, evident, pe lângă aceștia au fost remarcați câțiva tineri care au participat la concurs și, în special, cel care a luat premiul I la pian, chinezul Li Ming-Qiang care a fost o minune a lumii.

Barbu Schachter: Atunci când vezi personalități de acest calibru, rămâi impresionat și uiți unde ești, unde trăiești.

Câți ani aveați la primul festival?

Cred că 25-26.

Și care este legătura dumnevoastră cu muzica?

Am făcut, fără să închei este adevărat, teoria muzicii și vioară. Am luat apoi un alt drum în viață, dar muzica a rămas mereu o parte importantă din mine. Iar în Ateneul Român am intrat prima dată la 15 ani și consider că este a doua mea casă.

Citiți și: 

Cine sunt oamenii din spatele Festivalului George Enescu? Și ce înseamnă să lucrezi pentru unul dintre cele mai mari evenimente de gen din Europa

Cum a fost prima dată când ați intrat în Ateneu?

Eram prea tânăr ca să-l pot aprecia la adevărata sa valoare, dar când am văzut prima dată aula de jos am rămas impresionat. Iar cu trecerea anilor dragostea mea pentru acest loc a crescut mereu. Pentru mine este unic în lume, cea mai frumoasă sală de concerte. Acum vreo 6-7 ani vorbeam cu un mare violonist american, Pinchas Zukerman și l-am întrebam „ce spui de această sală, ce frumusețe, ce acustică, e unică în lume, nu?”. Și îmi spune că există o sală la Tokio care este și mai și. Întâmplător fusesem și acolo, este într-adevăr fenomenală, are un specific japonez și o rezonanță specială. Dar nu se compară cu Ateneul nostru. E adevărat, poate sunt subiectiv că sunt român, dar Ateneul este unic.

Barbu Schachter: Pentru mine nu există un loc mai frumos ca Ateneul din București. Este inima mea!

Vă mai amintiți care a fost cel mai impresionant concert pe care l-ați văzut la Ateneu?

Da, de departe a fost cel din 18 septembrie 1958. Știam tot ce se întâmplă la Ateneu și în dimineața respectivă era programată o repetiție cu Yehudi Menuhin care urma să cânte Concertul în Re Major a lui Beethoven, sub bagheta maestrului George Georgescu. Iar o astfel de repetiție era cu mult mai importantă decât concertul propriu zis pentru că aici vezi toate amănuntele, vezi detalii nemaipomenite. Așa că am plecat direct de la serviciu la Ateneu. Nici nu am mâncat în ziua aceea. Iar în timpul repetiției a intrat în scenă, pe la ușa orchestrei, David Oistrah. Nu era voie să intri în sală, așa că eram maxim 15 oameni. I-am văzut pe Menuhin și pe Oistrah stând de vorbă. Erau pe atunci considerați cei mai mari violoniști ai timpului. Noi nu știam ce vorbesc. După câteva minute Oistrah a plecat. Și pe la vreo 12:15 se întoarce cu o vioară. Ne uitam unii la alții, emoționați, fără să știm ce o să se întâmple. Și, împreună, au început să cânte Dublul concert de Bach care nu a figurat în niciun program. Repetiția a durat, cred, vreo jumătate de oră. A fost ceva impresionant.

Iar pentru acel moment unic, m-am bucurat enorm că aveam pregătit un cadou pentru cei doi pe care l-am putut oferi atunci când erau împreună – pe partitura Rapsodia Română a lui Enescu pusesem toate timbrele scoase de Poșta Română de la înființarea Orchestrei naționale până la prima ediție a Festivalului, în 1958.

Am vorbit puțin cu cei doi și apoi toată lumea trebuia să elibereze sala. Urmau să înceapă pregătirile pentru concertul de seară la care știam că o să participe capetele încoronate ale regimului, precum Gheorghe Gheorghiu Dej. Iar dacă ieșeam din Ateneu nu mai puteam intra. Am rămas inițial cu câțiva prieteni de la Filarmonică, să mai vorbim. A fost un mic recital de pian la care am asistat. Și apoi urma să intre securitatea să inspecteze sala. Așa că, împreună cu un prieten, ne-am ascuns într-un loc pe care nici acum oamenii din Ateneu nu îl știu – după partea de jos a clădirii mai există o zonă pe care aproape nimeni nu o știe. Ne-am ascuns acolo pentru câteva ore, până am auzit „deschide și ușa asta să vezi dacă mai e cineva”. Am înghețat. Dar nu ne-au văzut și au plecat. După ei, am urcat și noi în sală pentru concertul lui Menuhin. Nimeni nu știa că va fi Dublu Concert. Iar pe al 22:30 a ieșit pe scenă domnul Georgescu și a spus „am onoarea și plăcearea ca în această seara, 18 septembrie 1958, să auzim Dublu Concert în execuția celor mai mari violoniști care există – Yehudi Menuhin și David Oistrah”. Nu înțeleg nici până astăzi cum nu s-a dărâmat sala la reacția celor 800 de oameni. A tremurat. Momentul acela nu va putea fi uitat de nimeni din cei care au fost prezenți. A fost ceva incredibil. Unic.

Citiți și: 

Cine sunt oamenii din spatele Festivalului George Enescu? Și ce înseamnă să lucrezi pentru unul dintre cele mai mari evenimente de gen din Europa

Cum au fost următoarele ediții ale festivalului în comparație cu acesta?

Nici nu se pot compara. În special cele realizate după anii ’90 au adus cele mai mari orchestre din lume. 10-15 nume incredibile, precum cea din Amsterdam, filarmonicile din Londra, cea din Berlin pentru care au durat tratativele 15 ani. Calitatea orchestrelor este foarte mare, lucru care nu a existat la primele ediții. Atunci au fost mari compozitori, mari profesori de muzică. Nume pe care nu le poți aduce la București, în special în concurs, dacă nu ai și bugete pe măsură. De exemplu, la ediția a cincea premiile s-au micșorat foarte mult și am auzit cu urechile mele cum cântăreți cunoscuți din lume spuneau „cum să mai mergem pe premiile astea într-o țară comunistă, își bat joc de noi”. Și mai este o problemă: sălile. De câte ori nu a spus Zubin Mehta „nu vreau să cânt în sala asta”, cu referire la Sala Palatului, Sala Congreselor pentru că numai sală de concerte nu este. În fine, până la urmă s-a îmbunat și a cântat și acolo, dar nu a fost niciodată încântat.

Barbu Schachter: Și apropo de asta, știti ce este curios: absolut la toate edițiile, Ministrul Culturii și Primarul General al Capitalei ne spun că „la următorul festival veți avea o sală nouă cu o acustică perfectă”. Am auzit asta la fiecare ediție de după ’90 … nu s-a întâmplat nimic. Păcat.

Ați fost prin toată lumea, cum este văzut Festivalul Enescu în străinătate?

Am vorbit cu foarte multă lume despre el, în special la Londra unde mergem foarte des pentru că băiatul nostru locuiește acolo și acum festivalul este într-adevărat cunoscut. În Hong Kong am vorbit despre el. Și chiar de curând eram în Portugalia și le spuneam oamenilor cu care m-am întâlnit acolo „eu în August și în Septembrie nu stau acasă, mă duc la Festivalul Enescu”. Au știut imediat că este la București, au știut imediat despre el. E o bucurie pentru mine să văd că lumea îl cunoaște, în special acum de când este din doi în doi ani.

Imagine din a doua ediție a Festivalului Enescu

Ați făcut muzică în tinerețe, regretați că nu ați urmat o carieră în această direcție artistică?

Dacă fac o analiză asupra lucrurilor pe care le-am realizat în viață, nu îmi pare rău. Muzicienii de astăzi câștigă mult mai puțin față de alte meserii … doctori, ingineri. Eu am luat un alt drum, nu îmi pare rău. Am fost economist atât în țară, cât și în Israel, unde locuiesc acum. Dar fiul nostru a făcut școala de muzică din Tel Aviv, a făcut vioară și a cântat cu Filarmonica de Tineret de aici, dirijată de Zubin Mehta. Dar și el, la rândul său, a ales un alt drum – a făcut doctoratul în Științe Internaționale și acum locuiește la Londra. Însă, pentru noi muzica are un loc de cinste. Iar el are o vioară foarte bună în casă și când ne strângem cu toții ne cântă, în special pentru copiii lui.

Vorbiți foarte bine română, când ați plecat din țară?

Eeeee, eu simt că nu e ceva 100% corect (râde). Am plecat din România în ’74, nu a fost ușor să pleci din țară în perioada comunismului, dar a trebuit să o fac. În primii doi ani nu am putut să mai vin în România, dar apoi am încercat să ajung în țară în fiecare an. Avem mulți prieteni aici. Și îmi e dor.

V-ați născut aici, nu?

Da, în Moldova, la Buhuși – la aceeași depărtare de Piața Neamț și Bacău.

Și facultatea ați făcut-o la București?

Da, am făcut Academia de Studii Economice. Și apoi am fost economist și director de fabrică.

Dar când a început pasiunea pentru muzică?

Eram copil și mergeam într-o zi pe stradă, iar dintr-o casă am auzit pe cineva care repeta la vioară, nu mai țin minte ce sonată. Am stat în dreptul casei și l-am ascultat minute în șir. Sper că el nu m-a văzut pentru că eram foarte emoționat. Mi-a plăcut grozav. Am ascultat toată repetiția lui și din acel moment am simțit că îmi doresc și eu să știu să cânt la acest instrument. Mi se părea ceva magic. Și m-am dus și m-am înscris la Conservatorul Alberto della Pergola, astăzi nu mai există. Am făcut vioara cu un profesor care era concert maestro la radio la vioara a doua. Dar comunismul l-a desființat și lucrul acesta mi-a tăiat voința de a merge mai departe pe acest drum.

Barbu Schachter împreună cu violonistul Joshua Bell (Festival no. 23)

Vă faceți concediile în funcție de ce concerte sunt?

Da! Oriunde plecăm, întâi ne uităm pe unde și ce se cântă. Acum plecăm la fiul nostru în Londra și, de fiecare dată, dăm o fugă cu trenul și la Paris. Iar acum avem bilete la un recital într-o biserică. În plus, probabil că în Londra o să mergem la câteva concerte, avem deja bilete la „Violonistul pe acoperiș”.

Pe George Enescu l-ați cunoscut?

L-am văzut. Mă plimbam pe bulevardul Magheru într-o zi și fix în față la Sala Dalles l-am văzut pe Enescu. Probabil că ieșea din sala de concert de acolo – apropo, e o sală minunată, cu o acustică bună, iar în prima ediție a Festivalului s-a ținut acolo concursul pentru secția de interpretare a Sonatei a treia în stil popular a lui Enescu, păcat că nu se mai cântă acolo. Revenind, însă, la Enescu, pe vremea aceea, în perioada de după război, marile plimbări se făceau pe bulevardul acesta. Iar atunci când l-am văzut, stătea de vorba cu violonistul Paul Ochialbi care cânta la Filarmonica din București. Paul era prieten foarte bun cu dirijorul George Georgescu. Atunci, vă spun sincer, nu am știut să apreciez momentul. Cred că se întâmplă de multe ori se vezi pe cineva foarte cunoscut și să nu știi să te bucuri de această întâlnire. Dar după ce s-a dus Enescu, am spus întotdeauna cu mândrie „l-am văzut pe Enescu”. Nu am vorbit cu el, dar l-am recunoscut imediat. Cred că dacă m-aș fi dus să vorbesc eu el, s-ar fi bucurat.

Barbu Schachter: Enescu era un om foarte popular, un democrat adevărat. Nu făcea diferența între oameni. Dacă ar fi venit la el o persoană care nu are ce mânca, ar fi spus doar „am înțeles”, ar fi scos portofelul și ar fi dat tot ce găsea în el.

La finalul interviului aș vrea să ne întoarcem la Festival. Spuneți-mi ce așteptări aveți de la această ediție a festivalului? Cu ce gând veniți la București?

Vin pentru atmosfera din timpul Festivalului. VIn pentru cele trei săli în care au loc concerte – Sala Palatului, Ateneul și Sala Radio. Dar vin și pentru tot ce se întâmplă în oraș, seara după terminarea concertelor.

Barbu Schachter: Vin la București pentru că, în timpul Festivalului, se simte că este o sărbătoare mare.

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora