Căutare

Share this article

Bogdan Dumitrache este un actor complex. Bun, ăsta este un început care se poate scrie la începutul unui interviu cu mulţi actori români, dar Boogie, cum îi spun prietenii, pe lângă complexitatea cu care abordează rolurile, are şi o mare capacitate de introspecţie, care se simte în orice joacă. Zilele astea în cinematografe poate fi văzut în rolul principal din filmul Dublu, un film regizat de Catrinel Dănăiaţă, aflată la primul ei lung metraj. Filmul a fost deja selecţionat pentru competiţia East of the West dedicată regizorilor debutanţi din cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary, care va avea loc la începutul lunii iulie. L-am întâlnit la o terasă în Bureşti şi am discutata la o cafea despre film, joc şi copiii lui…

„Dublu” este filmul unei debutante..

Da, al lui Catrinel Dănăiaţă.

Şi cum este?

Este un film românesc.

Adică un film cu probleme româneşti?

Nu, nu numai… Sunt probleme cu care ne confruntăm toţi, de oriunde am fi, este un film portret, adică urmăreşte destinul unui personaj…

…pe care îl joci tu.

Da.

Şi care trăieşte criza vârstei mijlocii…

Da, să zicem…

Ai jucat-o din experienţă? Ai trecut prin aşa ceva?

În general, lucrurile stau cam aşa: toate rolurile pleacă de la ceva concret, ceva dat. Apoi pe documentare, pe indicaţii, mă îndepărtez de ce este dat şi adaug elemente noi sau diferite. Cât despre criza mea, hm… ea este şi nu este…

Cum adică este şi nu este?

Adică este, dar n-am timp de ea! (râde)

Când aţi fimat?

Anul trecut în primăvară.

Dar nu ai filmat şi la Sieranevada al lui Puiu cam tot atunci?

Ba da, am trecut dintr-unul în altul, cu ceva încălecări. Adică filmările de la Sieranevada se tot prelungeau, eu trebuia sa încep la Dublu… La un moment dat, am ajuns foarte aproape. Din Siera am trecut în pregătirea acestui film şi apoi direct în filmările la Dublu.

Accepţi orice scenariu, orice rol?

Nu. Dar să nu mă înţelegi greşit, nu e ca şi cum ar fi zeci de oferte în piaţă şi toate vin la mine şi eu zic, „lasă-mă în pace”… Sunt scenarii, însă, pe care le refuz pentru că simt că nu pot să le joc, adică nu mi se potrivesc.

Cum adică? Cum simţi, mai exact, că nu ţi se potriveşte un rol?

Uite de exemplu, mi s-a propus odată un rol în care trebuia să joc pe cineva care e la parastasul părinţilor, iar mie îmi muriseră părinţii! Normal că nu am putut! Nu am putut să mă apropii de acel subiect! Apoi mai există şi scenarii pe care nu le înţeleg, pur şi simplu, nu-mi face nimic click în cap şi le refuz şi cred că aşa e cel mai bine şi pentru mine şi pentru film!

Cum e George, personajul principal din „Dublu”?

E un bărbat care nu mai ştie încotro merge şi de ce. Tulbure fiind, e distras de tot felul de tentaţii. Nu e ca şi cum trece prin asta şi iese un om nou, ca Pasărea Phoenix. E surprins doar un moment din viaţa lui. Mie îmi plac filmele astea româneşti în care nu se dau soluţii şi te lasă pe tine să te gândeşti acasă. Pentru că soluţia ta, nu e şi a celorlalţi! Îi laşi pe ei să aleagă. Şi, până la urmă, concluzia de la finalul oricărei experienţe poate să nici nu fie una conştientă! Există în meseria mea un mare avantaj: acela de a palpa în mod concret situaţii de viaţă pe care altfel nu le-aş trăi. Ceea ce mă îmbogăţeşte întotdeauna. În urma acestor experienţe trag nişte concluzii. Uneori le trag eu, alteori se formează ele în capul meu.

Deci actorul este cel care se uită peste gard..

Da, cam aşa ceva…

Un spion, un voyeurist.

Da, aşa se întâmplă şi în viaţa mea. Uneori sunt implicat în situaţii şi atunci nu  observ, iar alteori sunt distanţat şi stau deoparte, observând. E mişto să le faci pe amândouă.

Povesteşte-mi despre tine, ca tată.

(Râde) Cred că sunt un tată bestial!

Cum e cu doi copii?

Încă nu ştim cum e cu doi, că asta mică e încă prea mică: mănâncă, doarme şi unde o pui, acolo stă. Are doar 7 săptămâni!

Eşti înconjurat de fete, de femei.

Da, în formula restrânsă de 3, când vin şi bunica şi bona – de 5… (râde)

Ai înţeles care e treaba cu femeile?

Nu, nu… în nici un caz! Dar îmi place să fiu tată de fete.

De ce?

Pentru că sunt adorat! (râde) Şi mie asta îmi place! Merg aşa prin casă şi merg toate după mine şi îmi vorbesc.

De ce nu ai fost la Cannes cu Cristi Puiu şi echipa, cu Sieranevada?

Pentru că e o perioadă foarte aglomerată pentru mine. Pe de o parte copilul mic, pe de alta, soţia (râde), apoi am început să filmez „Pororoca”, un nou film portret… ce-mi place mie!

Actorul e un psiholog?

Nu prea. Jucând tot timpul realism psihologic, am căpătat ceva experienţă, sunt îmbogăţit, după cum ţi-am zis, dar nu sunt psiholog. Nu mă bag la asta, nu m-aş juca cu aşa ceva, e tricky… E mai bine să ne ştim limitele.

Cum l-ai descifrat pe George, personajul principal, cine te-a ajutat?

Aşa cum se întâmplă de fiecare dată, este prima lectură, pornim de la asta şi apoi următoarele în care identific personajul şi similarităţile lui cu mine, pentru că atunci când îl citesc sunt eu care citesc, nu un personaj şi atunci eu mă pun în situaţia dată şi încerc să văd: dacă eu aş acţiona la fel ca în scenariu, atunci merge uşor, dacă nu, trec peste şi revin ulterior. Apoi începe documentarea în care construiesc biografia personajului, adăugând elemente, dincolo de ceea ce sunt eu. Biografia asta se face luând în calcul mai multe lucruri… De exemplu, lucrez acum la Pororoca, care este o dramă foarte grea şi complicată, unde am parte atât consilierea unui psiholog în construcţia personajului, cât şi de aceste elemente despre care îţi vorbeam, elemente de biografie: individul acesta stă într-un penthouse de 250 de metri pătraţi. Deci el nu poate fi oricine, are o meserie, meseria aceea are anumite influenţe asupra lui, asupra comportamentului său… Şi încep să-l cunosc, să-i ştiu colegii de birou, să îi cunosc şeful. Ştiu totul despre el! Sigur, nu fac nimic cu informaţiile astea, nimic concret. Dar ele „se văd” cumva în felul în care joc!

Premiera lui Dublu este pe 17 iunie. Dar, apropo, de ce se numeşte Dublu?

Pentru că acest băiat care trece printr-o criză are o viaţă dublă. Are o relaţie stabilă cu o fată de treabă, dar nu se mai regăseşte nici acasă, nici la serviciu, deşi filmul sugerează că se află înaintea unui succes profesional… Se pune cumva o presiune pe el. Şi atunci el fuge. Fuge cu o altă femeie, nu mai e stabil… Mi-a plăcut personajul acesta, a fost poate cel mai complex pe care l-am jucat până acum. Cânt, dansez, beau şi… ce se va mai vedea.

Mulţumesc, vom fi la cinema din 17 iunie. Cum a fost echipa cu care ai lucrat?

Mi-a plăcut foarte tare echipa pentru că erau acolo 9 oameni foarte tineri! Echipa asta a avut o altă dinamică de lucru diferită, specială: foarte deschişi unul faţă de ceilalţi! Nu mai era un autor cu o viziune clară care bătea din picior să se facă cum vrea el, ci era o creaţie de grup. Regizoarea, Catrinel, care era la debut, nu a acoperit tot dinainte, adică au existat şi situaţii în care era surprinsă şi atunci erau băieţii ăştia care îi săreau în ajutor! Şi am devenit un nucleu noi toţi: Catrinel Dănăiaţă, Pătru Păunescu – imagine, Grigore Puşcariu – scenografia şi ceilalţi…  care ne luptam cu restul, că nu toată lumea de pe platou credea în ce se întâmpla acolo, uneori se întrebau „ce mai vor şi ăştia?”. Am făcut un corp comun şi asta mi-a plăcut mult, chiar ţin să-i menţionez cumva pe oamenii ăştia frumoşi! 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO