Chiar și când pe scenă totul merge bine, situațiile nedorite din sala de teatru pot pune la încercare răbdarea oricărui spectator.
Pe cât de mult am așteptat să înceapă stagiunea și să intru în sala de spectacol, pe atât de puțin am așteptat momentele de disconfort pe care le provoacă anumiți spectatori veniți la teatru. Cred că ar trebuie să fac o antologie pe baza acestor situații în fiecare stagiune.
Sunt situații peste care trec ușor amuzată și situații care mă enervează de-a binelea. Dacă și tu ai trecut prin momente în care te-a enervat un coleg de vizionare, atunci am să-ți arăt că nu ești singur/ă.
Zgomotele sunt „crimă și pedeapsă”
Acum mulți ani, la „Crimă și pedeapsă”, în sala Toma Caragiu, într-un moment foarte intens, o femeie s-a apucat să mănânce un Kinder. Îți poți imagina cât de tare foșnea ambalajul dacă una dintre actrițe i-a făcut semn să se oprească? Femeia, însă, și-a văzut nestingherită de treabă și a stricat experiența tuturor celor care stăteau lângă ea, deși câțiva spectatori i-au atras atenția. Chiar a fost crimă și pedeapsă!
Nu știu cum se întâmplă, dar aceste zgomote deranjante apar în cele mai liniștite sau importante momente din spectacol – iar asta nu înseamnă că sunt în vreun fel justificate în scenele mai puțin tensionate. Când ți-e lumea mai dragă, se aude cum cineva deschide o băutură carbogazoasă sau desface ambalajul unei bomboane mentolate. Desigur că e un drum lung până ajunge persoana în cauză la bomboana cu pricina: ridică geanta, mută geanta ca să-i stea cât mai comod în brațe, deschide fermoarul (din păcate nu are mod silențios!), scotocește în paporniță și… victorie! Punga cu bomboane a fost găsită, scotocește din nou, extrage o bomboană și apoi începe momentul, parcă în slow motion, cu deschiderea ambalajului. Mănâncă bomboana și nu, nu se termină aici, pentru că trebuie reluat întreg procesul: se pune punga în geantă, se închide geanta cu fermoarul, se pune geanta pe jos.
„Și ce dacă?”
M-am gândit deseori ce și cum să le spun „colegilor de scaun” să nu mai deranjeze. Însă m-am întâlnit mereu cu răspunsuri de tipul: „nu e mare lucru”, „am plătit bilet”, „și ce dacă?” și altele. Am observat că scuza cu plata biletului este cea mai frecvent întâlnită în argumentele celor care deranjează. Așa că voi enumera câteva situații cu care m-am întâlnit în mod curent – fără a da lecții de bune maniere și etichetă, pentru că asta e treaba specialiștilor în protocol.

Îmi place să ajung mai devreme la teatru, cam cu un sfert de oră înainte. Mă întâlnesc cu oameni pe care-i cunosc, îmi găsesc rapid locul în sală și am câteva clipe de respiro înainte de spectacol. Fix în momentul acela, când mai e poate doar un minut până la ora fixă, zbang! Un domn de lângă mine primește o geantă în cap de la cineva de pe rândul din spate, care trebuia să ajungă la unicul loc liber, central. Și nici măcar nu și-a cerut scuze. Altă dată, o prietenă s-a trezit cu niște picioare în cap! La operă! Detaliile sunt de prisos, dar pot spune că erau picioarele unui copil venit la spectacol.
Spectator în necunoștință de cauză
„Cum se cheamă piesa?”. Nu demult, cineva mi-a adresat această întrebare la pauză. M-am blocat pentru câteva momente. M-am întrebat dacă să-i menționez că „piesa” e textul scris, iar „spectacolul” este reprezentarea scenică. Dar aș fi rămas înmărmurită chiar dacă m-ar fi întrebat „Cum se cheamă spectacolul?”. Sincer, nu mi-a venit să cred că sunt oameni care vin la teatru, dar pe care nu i-a interesat nici măcar ce urmează să vadă pe scenă. Am aflat, mai târziu, că nu este deloc un caz izolat.
Am fost martoră și la situația în care spectatorii știu la ce spectacol au venit, dar nu sunt la curent cu tipul montării sale. Oamenii se așteptau să vadă un Cehov clasic, însă au avut surpriza – sau, mai bine-zis, groaza – să vadă o montare deosebită. Motiv pentru care au ieșit din sală în șir indian. Nu fără să-și facă auzită plecarea.
„Vă rugăm să opriți funcționarea telefoanelor mobile”. Degeaba!
La capitolul telefoane, cred că am cedat nervos atunci când i-am atras atenția unei femei din primul rând care filmase și fotografiase mai mult de 90 de minute dintr-un spectacol. Tot ce a putut să-mi spună, după ce fotografiase, repet, timp de 90 de minute, a fost: „Dar nu aveam luminozitatea la maxim”. OK! Un asemenea răspuns te lasă fără replică.
Ca să nu mai zic și că, la teatru, oamenii caută melodiile din spectacol cu Shazam. Nu mică mi-a fost mirarea când un spectator din primele trei rânduri ținea telefonul ridicat, cu ecranul luminat la maximum și orientat către cei din spatele lui, astfel că vedeam toți aplicația pusă la treabă – dar, cum era de așteptat, fără rezultat, pentru că muzica era compusă special pentru spectacol.
Socializare sau nepăsare
Au fost și situații în care spectatorii completează replica personajului sau discută despre orice. Literalmente despre orice, fie pantofi, serviciu, vecini. Îmi aduc aminte că acum câțiva ani, într-o sală mică, niște adolescenți au început să răspundă la aproape fiecare replică a personajului. Actorul de pe scenă a fost nevoit să oprească spectacolul pentru a le explica tinerilor că nu trebuie să facă asta.
Și, dacă nu e rost de socializare, atunci poate este de… odihnă. Acum 2 ani, în noiembrie, la un spectacol foarte-foarte căutat și apreciat, un domn a adormit în spatele meu. Când a început să sforăie, am crezut că nu aud bine și m-am întors. La un moment dat, l-a trezit muzica, a început să-și foșnească paltonul și punga cu care stătea în brațe. Și-a verificat puțin telefonul și s-a întors la ale sale. La puiul de somn, adică.
FOMO și locurile goale din sală
Nu în ultimul rând, cu mai puțin haz de necaz ca până acum, trebuie să vorbim și despre locurile neocupate într-o sală cu bilete vândute integral. După pandemie, am observat dorința exacerbată de a merge la teatru. Biletele la spectacolele din București se epuizează rapid, uneori și în două minute. Ceea ce e foarte bine. Însă, în momentul în care sălile au un grad de ocupare de 75% sau mai puțin, iar spectatorii, în număr semnificativ, încep să-și cedeze biletele cumpărate, cred că există un semnal de alarmă și putem vorbi despre FOMO (acea teamă de a nu rata evenimentele sociale importante). Desigur, pot interveni probleme care să ne împiedice să ajungem la un spectacol la care am cumpărat bilet. Cu toții am trecut prin asta. Dar când practica devine frecventă, biletele acelea mult dorite care s-au vândut imediat nu sunt folosite și locurile rămân goale – din păcate.
Ei bine, acestea sunt doar niște situații cu care m-am întâlnit eu la teatru. Știu că nu sunt singura. Poate că ar fi bine ca după spectacol să încercăm să le atragem atenția, discret și diplomat, celor care (ne) deranjează. Poate ajută pe viitor. Altfel, o stagiune îmbelșugată (și liniștită) să avem!
Foto principală: Charlotte Graham / Shutterstock Editorial / Profimedia