Câte dintre relaţiile de birou au devenit, cu adevărat, prietenii? Ce se întâmplă când unul dintre „colegii-prieteni” pleacă din companie? O reflecţie despre linia (uneori foarte fină) dintre birou şi suflet.
Mi s-a întâmplat de mai multe ori să discut cu prietene apropiate despre situaţii de la job-ul lor şi să mă surprind amintindu-le că persoanele despre care îmi povesteau erau doar colege şi nu prietene. Ascultându-le, îmi dădeam seama că, probabil fără să realizeze, cereau de la cei cu care lucrau ceva ce ar fi putut obţine doar de la o prietenă. Toate aceste conversaţii m-au făcut să mă întreb de-a lungul anilor când se transformă relaţia de colegialitate într-o prietenie reală.
Aristotel vorbea, în cartea Etica Nicomahică, despre trei tipuri de prietenie: cea bazată pe utilitate (sau, mai pe şleau, pe interes), prietenia bazată pe plăcere şi cea care are în prim-plan virtutea. Dintre acestea, filosoful considera că doar prietenia bazată pe virtute este cu adevărat durabilă, pentru că se întemeiază pe dorinţa sinceră de a-i vrea celuilalt binele pentru ceea ce este el şi nu pentru beneficiile pe care le-ar putea obţine din relaţie.
Ne-am cunoscut la birou. Am rămas prietene şi în afara lui
Pe Oana am cunoscut-o la un eveniment de presă, când aveam vreo 25 de ani. Eu eram deja într-un proces de recrutare pentru trustul media la care ea lucra şi în aproximativ două săptămâni am devenit colege de open space. Am tot cochetat împreună, de-a lungul vremii, cu întâlniri pe la happening-uri dedicate breslei, până m-a invitat acasă la ea, sărbătorindu-şi aniversarea, într-o seară a tinereţii în care s-au întâmplat multe. Cred că noaptea aceea a sedimentat trecerea de la colege de presă la prietene.
„Munca este un mediu social: petrecem timp împreună, traversăm aceleași situații stresante și avem nevoie de apartenență și sprijin”
Dacă ar fi să privim către categorisirile lui Aristotel, prietenia noastră a început din utilitate, datorită contextului profesional, a trecut prin plăcere (toate ieşirile noastre de breaslă) şi a ajuns la virtute. De atunci au trecut 17 ani, nu mai lucrăm demult în acelaşi spaţiu de birouri, însă încă ne dăm rendez-vous-uri nocturne pentru distracţii şi ne stabilim întrevederi diurne pentru vorbe cu tâlc şi alte plângeri ale vieţii.
Colegi sau prieteni, unde e linia?
De ce căutăm, de fapt, prietenie tocmai la locul de muncă? „Nu căutăm neapărat prieteni la job pentru că am confundat viața personală cu cea profesională” explică Silvia Bînţu, psiholog clinician şi fondatoare InMind.ro şi FuturePsy. „Îi căutăm pentru că munca este și un mediu social: petrecem timp împreună, traversăm aceleași situații stresante, avem obiective comune și avem nevoie de apartenență și sprijin.”
„Cu cât există mai multă competiție sau o diferență de putere, cu atât tensiunea poate fi mai mare”
Sigur că este o diferenţă apreciabilă între o echipă care lucrează la o mică editură, de exemplu şi una corporate. Ambiţiile, nivelul de competitivitate, culturile organizaţionale sunt diferite. Dar dincolo de context, cred că există câteva întrebări simple, valabile indiferent de locul de muncă unde se desfăşoară activitatea profesională, care pot clarifica nivelul relaţiei: vorbeşti cu persoana şi în afara jobului, fără o agendă profesională? Discutaţi teme personale? Ai apela la acea persoană într-o criză reală a vieţii, nu doar în deadline? Tu ştii lucruri despre viaţa ei personală care nu au legătură cu munca? Ce planuri are, ce temeri, relaţii? Dacă una dintre părţi ar pleca mâine din companie, aţi continua să vă vedeţi? Se simte vreo urmă de competiţie sau precauţie când vorbeşti cu cealaltă persoană despre reuşitele tale profesionale?
Când vine vorba despre competitivitate şi prietenie la job, Silvia Bînţu spune că „există riscuri, dar nu pentru că prietenia la locul de muncă ar fi problematică în sine; cu cât există mai multă competiție sau o diferență de putere, cu atât tensiunea dintre cele două roluri poate fi mai mare. Iar dacă relația se deteriorează, faptul că trebuie să continui să interacționezi profesional cu persoana respectivă poate deveni o sursă suplimentară de stres.” Riscul, explică specialista, „reiese când cele două roluri se suprapun şi apar aşteptări diferite: ca prieten, te aştepţi la loialitate şi susţinere, în timp ce din postura de coleg poate e nevoie să fii obiectiv, să dai feedback critic sau chiar să concurezi cu celălalt.”
Dincolo de open space: ce rămâne din prietenie
Silvia Bînţu propune un criteriu simplu pentru a face diferenţa între cele două: „O relație bazată pe context este susținută în mare măsură de faptul că cei doi oameni se întâlnesc constant și împărtășesc același mediu. O legătură care devine o prietenie are însă o anumită autonomie față de context: există interes pentru persoană dincolo de rolul profesional, inițiativă reciprocă și dorința de a păstra relaţia chiar și atunci când nu mai există un motiv «obligatoriu» să interacționezi cu celălalt. De aceea, un criteriu interesant nu este doar cât de apropiați sunt oamenii la birou, ci şi ce se întâmplă cu relația atunci când dispare contextul care i-a adus împreună.”
Îmi amintesc de S., cu care am fost colegă de redacţie nişte ani, am sărbătorit împreună venirea pe lume a primului său copil, am împărtăşit bune şi rele, dar când revista pentru care lucram s-a închis, drumurile noastre s-au despărţit. Nu au existat încercări de reconectare de nicio parte, legătura a amuţit natural. Nu ne-am mai întâlnit de mulţi ani şi nici nu cred că, dacă s-ar întâmpla acum, ar fi genul de revedere de unde să reluăm conversaţia ca şi când timpul nu ar fi trecut.
„Când cineva pleacă, unele prietenii dispar pentru că se dizolvă infrastructura care le alimenta” spune psihologul Silvia Bînţu. „Asta nu le face neapărat false – unele relaţii sunt pur şi simplu profund contextuale. Altele au suficientă autonomie încât să migreze din «relaţie de serviciu» în «relaţie personală»”.
Poate că asta s-a întâmplat cu relaţia dintre Oana şi mine: prietenia noastră a migrat, cu tot cu bagajele emoţionale, din redacţia glossy, în viaţa reală şi a rămas acolo, indiferent pe ce birouri ne mai tocim coatele de 17 ani încoace.
Foto principală: redheadpictures / ImageSource / Profimedia
