Cine este Cristina Rusu, voluntar Medici Fără Frontiere, finanțista care va pleca în Congo, epicentrul celor mai temute epidemii ale lumii, imediat ce se deschid granițele

Cristina Rusu are 35 de ani și este voluntar *Medici Fără Frontiere (MFF) din 2014. A terminat ASE și a muncit într-o corporație până când a simțit că ideea de a produce mai mulți bani pentru cineva care avea bani deja nu este misiunea ei de viață. Așa că a demisionat.

Un an de zile și-a căutat sensul, până când a descoperit un anunț al MFF, organizație care căuta experți financiari pentru proiectele medicale derulate în cele mai sărace și violente țări de pe Pământ. Acela a fost momentul definitoriu pentru ce avea să urmeze în viața Cristinei.

S-a înrolat voluntar în echipa MFF, iar de atunci a ajuns cu misiunile lor umanitare în Sudanul de Sud (cea mai săracă țară a lumii, după Somalia), în Swaziland (una dintre puținele monarhii absolute din lume), în Yemen, în Irak, în Bangladesh și în Congo.

În luna august a acestui an, dacă se deschid frontierele, Cristina se va întoarce la lucru, chiar dacă știe va ajunge în Congo, una dintre cele mai riscante țări, din mai multe puncte de vedere: este epicentrul celor mai temute epidemii (holeră, rujeolă, Ebola), iar în ultimul an MFF a fost nevoită să evacueze total 13 misiuni din motivul că au fost atacate de rebeli.

*Medici Fără Frontiere (Médecins Sans Frontières) este o organizație umanitară, cu sediul la Geneva, creată de un grup de medici și jurnaliști, în 1971, cu misiunea de a interveni în zone de conflict și în țări afectate de epidemii, catastrofe naturale ori în care asistența medicală nu poate fi acordată. Anul trecut, MFF acționa în 70 de țări, cu peste 35.000 de colaboratori. În 1999, după 8 ani de activitate, MFF a primit Premiul Nobel pentru Pace.

De ce ar renunța cineva la o carieră pentru care a învățat și a muncit ani de zile, pentru a face voluntariat în zone de război sau cu iminente riscuri de îmbolnăvire?

Cristina Rusu: Nu a fost deloc ușor. Aveam aproape 30 de ani și făceam o schimbare radicală: lăsam ceva pentru care mă pregătisem atât de mult, pentru altceva ce nici nu știam cum avea să fie, cum avea să arate.

Cred că nu mă mai identificam deloc cu mediul privat. Eram unul dintre oamenii care munceau destul de mult, iar mediul în care o făceam nu mă mai motiva absolut deloc.

Mi-am dat demisia din corporație înainte de a aplica la MFF, iar vreme de un an de zile mi-am luat o pauză să îmi dau seama ce vreau să fac mai departe, fiindcă ideea de a face bani pentru cineva care are o grămadă de bani deja nu mi se mai părea o motivație. Pe de altă parte, nu m-a pasionat niciodată ideea de antreprenoriat, deci eram incredibil de confuză și indecisă. Iar asta cred că a fost perioada cea mai grea, când nu știam ce vreau să fac.

Când am văzut afișul celor de la Medici Fără Frontiere, care spunea că sunt în căutare de experți financiari mi s-a părut că găsisem exact ce-mi trebuia. Eu știam organizația de foarte mulți ani dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aș putea face ceva acolo, că au nevoie și de poziții non-medicale.

Decizia de a intra în MFF a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viață.

Cum ai decis să intri la ASE? Cu ce vise?

Cristina Rusu: Când am hotărît să dau admitere la ASE nu aveam nicio îndoială că voi ajunge să lucrez într-o corporație. Pe de altă parte, am avut și susținerea mamei, care este economist, a surorii mele mai mari. Deci vin dintr-o familie de economiști din Năsăud care cred că au contribuit la alegerea facultății. (râde)

Ce a avut de zis familia ta de economiști despre decizia de a merge în MFF?

Cristina Rusu: Ei m-au susținut de la început. Știau că nu mai eram fericită în corporație, că nu îmi mai doream să lucrez acolo. Pe de altă parte, noi suntem o familie extrem de pragmatică: dacă ceva nu merge bine, cauți soluții și rezolvi. Dar, după cum ți-ai dat seama, nu era deloc ușor.

Însă când au înțeles că mi-am descoperit motivația, toată lumea m-a susținut, nu mi-a spus nimeni altceva.

Cum a fost experiența de la acea conferință MFF într-o zonă urbană, singură, la momentul în care ai ajuns pe teren?

Cristina Rusu: Prima misiune a fost un adevărat șoc.

S-a întâmplat în Sudanul de Sud, cea mai săracă țară de pe planetă, dacă nu iei în calcul Somalia, într-un proiect prin care implementam un spital foarte mare, aproape de granița cu Sudanul.

Era, cum îi spunem noi, in the middle of the bushes, fără să fi creat vreo metaforă. Este adevărat că pe parcurs satul respectiv, Agok, s-a dezvoltat pentru că au ajuns acolo foarte mulți refugiați din calea violențelor.

De când s-a despărțit Sudanul de Sud de Sudan, în iulie 2011, și a devenit cel mai nou stat din lume, două triburi majoritare, Nuer și Dinka, și-au disputat puterea. În 2013 au urmat violențe masive între cele două grupări, fiecare susținute de un alt stat. Și acum există numeroase violențe în Sudanul de Sud, iar victimele colaterale ale acestor conflicte armate sunt chiar cetățenii, fiindcă pe lângă sărăcia lucie se adaugă violența. Iar în afară de susținerea ONG-urilor internaționale, nu au niciun alt sprijin. Deci ei chiar depind de fonduri și de sprijinul internațional.

Noi eram singura structură medicală din zonă, peste 300 de angajați locali, 50 de expați, iar cerințele erau foarte mari. A fost incredibil pentru mine să văd numărul copleșitor de pacienți, pe care îl primeam în fiecare zi.

Zona noastră de lucru, biroul și spitalul, era îngrădită iar eu, chiar dacă nu făceam parte din echipa medicală, puteam vedea foarte bine oamenii care ajungeau la noi pentru îngrijiri medicale, iar foarte mulți veneau pentru malarie.

Primul șoc a fost în Juba, capitala și cel mai mare oraș al Sudanului de Sud. Juba este una dintre cele mai sărace capitale; acolo nu existau șosele pavate, apă curentă, electricitate, deci o sărăcie lucie. Nu mai vorbim despre hrană fiindcă din cauza violențelor, nici măcar oamenii care ar putea să facă agricultură sau să mai crească animale nu aveau cum să facă asta, fiindcă erau într-o continuă deplasare. Foarte mulți și-au pierdut casele și erau în permanență pe drumuri, din cauza violențelor, iar în foarte multe zone nu aveau ce mânca.

Piața din Agok era ceva extrem de rudimentar, iar dacă găseai o roșie sau o ceapă era ceva extraordinar. Oamenii trăiau cu fasole și cu orez.

Ce m-a șocat și mai mult decât această sărăcie lucie a fost să văd copiii, nou-născuți de 800 de grame. Sau să văd copii de 12-13 ani care arată ca unii de 6-7 ani.

Eu am stat foarte mult timp împreună cu cei din national staff, de la care am aflat tot felul de povești. Fiecare avea o poveste de roman, cu un traseu al supraviețuirii de la 6-7 ani, oameni care au crescut orfani, pe drumuri, fugind din calea grupărilor militare.

Pentru noi pare de neconceput un copil de 6-7 ani să fie singur, pe drumuri, nevoit să se descurce, să supraviețuiască. Or, acolo nu exista un om care să nu aibă o asemenea poveste.

Care era misiunea ta, care au fost așteptările (în riscuri) și cum te-ai adaptat?

Cristina Rusu: Te duci în mijlocul pustietății, nu te aștepți să faci finanțe, adică ceea ce se cheamă coordonare de proiect la nivel financiar. Iar eu trebuia să pun la punct o echipă care să susțină la nivel financiar un spital destul de mare, costisitor: salariile personalului, tot ce însemna partea medicală, partea logistică, noi construcții, absolut tot. Iar eu trebuia să mă asigur că avem bani și că îi cheltuim corect.

Am ajuns acolo și am început să lucrez (și nu doar eu) cu localnici, oameni foarte inteligenți, dar care nu au fost școliți niciodată într-un atare domeniu.

Un lucru pe care puțini îl știu este că în aceste organizații internaționale, un număr foarte mic din angajați sunt expați, iar cei mai mulți sunt localnici. Am lucrat cu foarte mulți sud-sudanezi. Spitalul nostru avea mai mult de 300 de localnici. Iar aceștia nu aveau școală.

Și de ce i-ați recrutat?

Cristina Rusu: Fiindcă nu avem cum să susținem un proiect atât de mare cu oameni pe care să îi relocăm din alte țări. În plus, este vorba de sustenabilitate.

Așa că recrutam localnici inteligenți pentru care erau organizate foarte multe training-uri. Pe partea medicală, acolo unde nevoia de oameni era cea mai importantă, de la infirmiere la asistente, s-au făcut training-uri îndelungate, uneori chiar și pe o perioadă de 3 ani de zile, în care veneau asistente din toată lumea și le instruiau pe băștinașe fie om la om, la patul pacientului, fie în grup, la nivel teoretic.

Eu am avut un asistent localnic iar din această experiență pot să-ți spun că te trezești în situația de a fi foarte creativ pentru a da mai departe o informație ce nouă ni se pare elementară. Fiindcă lor le lipsesc toate informațiile de școală elementară. De pildă, cum să folosească un calculator, în condițiile în care asistentul meu nu văzuse un calculator în viața lui. Apoi, să-i explic de ce trebuie să facă o raportare, de ce să ceară o chitanță, de ce să nu se bazeze doar pe încrederea pe care o are în cineva. Practic, îl iei pe un om dintr-o comunitate unde există niște reguli și îl transpui în altă realitate cu alte reguli mult mai formale.

Câți oameni ai format acolo?

Cristina Rusu: Unul singur, asistentul meu. Și alături de el coordonam acel spital. Însă mai aveam o echipă de sprijin din Juba.

Ce s-a întâmplat cu spitalul după ce ai plecat?

Cristina Rusu: Spitalul încă există și am înțeles că acum este chiar și mai mare decât era când am plecat eu. Sunt și mai mulți expați acolo.

Eu am plecat fiindcă era prima misiune, situație în care nimeni nu îți recomandă să stai mai mult de 6 luni, când ești deja considerat om cu experiență, deci poți munci în altă parte.

În plus, nici nu cred că aș mai fi putut rămâne din cauza epuizării fizice. Acolo aveam săptămâni când munceam fără pauză, 7 zile din 7.

Se acumulează un soi de oboseală, nu ești la tine acasă, temperaturile pot deveni istovitoare: când am plecat erau 53 de grade celsius. Și nu-ți imagina că există aer condiționat! (râde)

Mâncarea era extrem de nevariată, iar mie, vegetariană, mi-a fost chiar dificil uneori. Opțiunile mele erau fasole și orez, iar din când în când mai primeam câteva legume. Țin minte că aveam două fructe pe săptămână, dar cumpăram conserve de pește din piață și le dădeam la schimb pe fructe colegilor mei care nu se dădeau în vânt după ele.

Nu toate misiunile sunt la fel de dificile, dar pentru mine în mod sigur acea misiune m-a șocat. Însă dacă este ceva ce mi-a plăcut foarte tare acolo au fost oamenii.

Cum te-a schimbat acea experiență?

Cristina Rusu: M-a schimbat foarte mult și în moduri pe care este greu să le pun în cuvinte. Indiferent prin ce au trecut acei oameni, ei erau extrem de optimiști și se susțineau foarte mult în cadrul comunității. Pentru ei, familia este foarte importantă și chiar dacă ai o familie de 20 de membri și doar unul lucrează, toți banii aparțin familiei, nu celui care i-a produs.

La un moment dat lucram la tukulul meu, la căsuța în care locuiam, și era foarte mult praf. Nu mai aveam lumină în tukul. Mi se părea groaznic. Și i-am povestit asistentului meu. Iar el, râzând, mi-a spus: „bine ai venit în lumea reală!”

Noi aveam electricitate, pentru că aveam generatoare, dar ei nu aveau. Noi aveam niște puțuri săpate de unde ne luam apă, dar ei nu aveau. Și mi-am dat seama atunci că nu am niciun motiv să mă plâng.

Așa îți dai seama că noi, în Europa, în lumea „civilizată”, luăm de bune niște lucruri care acolo nici nu există. Și cu toate astea, pe ei îi vezi cu zâmbetul pe buze, în vreme ce în București, lumea e preocupată de griji, este încruntată sau îngândurată. Acolo nu există așa ceva, nu se poate să treci pe lângă cineva și să nu-ți zâmbească sau să nu te întrebe ce-ți face familia, dacă e bine.

Și tu cum îți explici asta?

Cristina Rusu: Cred că este și o chestiune de cultură. Acolo puțini se gândesc ce o să fie mâine sau peste o săptămână. Pentru ei, dacă azi sunt sănătoși și mănâncă bine este excelent. Este o chestie de cultură.

Pe de altă parte, noi nici nu am crescut în ideea de a fi recunoscători pentru ce avem, ci în logica lui „să ne dorim mai mult!”. Poate că acum, cu noile influențe spirituale, să zicem că am ajuns să practicăm mai mult recunoștința.

Și crezi că ei au primit această educație?

Cristina Rusu: Nu aș merge atât de departe cu ideea. Poate că asta este doar un aspect al modului lor de viață. De pildă, vorbeam cu voluntari din alte ONG-uri care îmi spuneau cum este să faci agricultură cu ei: este o permanentă luptă de a-i convinge să-și planifice munca. Ceea ce fac cu mare dificultate. Pentru ei este foarte importantă ziua de azi: „să avem ce să dăm de mâncare copiilor azi, mâine mai vedem! Ne descurcăm!”

Pentru ei este important să se bucure, să zâmbească, iar asta poate fi și reacția la faptul că au trecut prin clipe de groază, prin război, fugă, și disperare. Iar din acest punct de vedere, zona în care ne aflam noi era una sigură pentru că era controlată de UN. În Agok, cât am stat eu, nu a fost niciun incident de violență, mai degrabă în alte zone.

Care erau riscurile pentru care fuseseși instruită să te pregătești?

Cristina Rusu: Nu te poate pregăti nimeni pentru ce te așteaptă acolo. Una este să auzi de la cineva și altceva este să vezi cu ochii tăi ce se întâmplă acolo.

Oricât de sigură ar fi fost zona, noi știam că în esență este una beligerantă, unde încă se petrec atacuri violente. Dacă știam că ora de întoarcere la bază era 19.00 nu se tolera niciun minut de întârziere. Iar dacă totuși se petrecea așa ceva, ți se ținea o prelegere cu toată lumea de față, despre faptul că ai depășit timpul recomandat și de ce nu se face așa ceva.

Șeful meu era cel care avea grijă de toată lumea din proiect și era direct răspunzător pentru asta. Acolo înveți să ai încredere în colegii tăi care fac strategia de securitate și regulile, ei au mult mai multă experiență decât tine și oricât de logic sau ilogic ar părea planul, trebuie să ții cont de el, să joci după reguli.

Și legat de riscurile medicale, cum te pregătiseși?

Cristina Rusu: Riscul medical? Malaria. Dar poți scăpa de ea dacă ai grijă. Mai erau scorpioni și niște șerpi. (râde) Dar cele mai frecvente erau toxiinfecțiile alimentare. Trebuia să ai mare grijă să te speli pe mâini, mâncarea să fie proaspătă. Din acest motiv cred că foarte mulți au renunțat la carne. Exista acolo carne de capră și, foarte rar, mai era carne de pui.

Te-ai gândit vreodată să te întorci la compania ta, la corporație și să lași zona asta la limită a voluntariatului?

Cristina Rusu: Nu m-am gândit niciodată la asta. Fiecare misiune este o lume nouă, cu oameni noi, cu reguli noi. Inclusiv expații pe care îi întâlnești la fiecare misiune sunt alții. Iar asta este o chestie foarte faină pentru mine, fiindcă reușesc să văd moduri de lucru foarte diferite. Imaginează-ți cum era în corporație, unde 5 ani de zile am avut aceiași colegi, am văzut aceleași chipuri. (râde)

Care au fost următoarele destinații și cum ai crescut tu în această nouă profesie?

Cristina Rusu: Fiecare țară a fost diferită și fișa postului meu a fost diferită.

A doua misiune a mea a fost în Swaziland (acum și-au schimbat denumirea în Eswatini), o țară mică între Africa de Sud și Mozambic și una dintre puținele monarhii absolute din lume. Are și cea mai mare rată de HIV și tuberculoză din lume.

Misiunea noastră era legată direct de aceste infecții. Iar acest monarh absolut, care era și șeful Guvernului și al tuturor forțelor din acea țară, a fost extrem de deschis la propunerile noastre și la noile tratamente.

HIV este o infecție care se dezvoltă permanent, așa că și tratamentele trebuie să țină pasul cu modificările virusului.

Tuberculoza, nu știu dacă știi, are 3 stadii. Chiar și în România nu mai există doar TBC, adică acea boală care se trata în 6 luni de zile. Mai există ceea ce noi numim MDR-TB, multidrug-resistant tuberculosis, adică o formă de TBC pe care o dezvoltă cei care nu au dus tratamentul la bun sfârșit, au suferit modificări genetice în infecție, iar pentru ei există un tratament aleatoriu, care acum este omologat și de OMS și durează până la 2 ani de zile.

În plus, există un tip de tuberculoză, XDR-TB, extensively multidrug-resistant tuberculosis, o formă de boală care nu mai răspunde la niciun tratament. Este o boală mortală. Iar Swaziland a avut câteva cazuri de acest gen.

Guvernul a fost destul de deschis să încerce un tratament experimental și au fost primii din lume care au acceptat, tocmai pentru că au și un număr foarte mare de pacienți.

Erau tratamente deosebit de costisitoare pentru această țară mică și săracă, atât ca medicamente, cât mai ales prin prisma echipamentelor. Așadar MFF susținea aproape 50 de clinici în toată țara. În plus, MFF a derulat un proiect de cercetare prin care încercam să înțelegem de ce nu toată lumea bolnavă era sub tratament și de ce boala încă era tabu pentru unii.

Tu ce misiune aveai?

Cristina Rusu: Eu am lucrat acolo la nivel de coordonare financiară, dar la nivel de țară, pentru că am avut mai multe proiecte, ceea ce a fost mai interesant pentru mine fiindcă am putut vedea mai multe programe și am avut o viziune de ansamblu mai amplă.

Cum cântărești tu progresul în carieră și cariera care se desfășoară într-o zonă de suferință?

Cristina Rusu: Este ceea ce mă motivează să continuu cu MFF. Partea tehnică este interesantă. Înainte să mă duc într-o țară citesc destul de mult despre politica statului, despre istoria lui, încerc să înțeleg proiectele la nivel medical, fiindcă altfel nu aș putea realiza un buget. Trebuie să înțeleg de ce aloc sau de ce cineva îmi cere mai multe fonduri pentru un anumit lucru. Toate aceste lucruri sunt pentru mine interesante.

Tematica medicală diferă de asemenea de la o țară la alta: dacă în Agok aveam ginecologie, nutriție, chirurgie fiindcă erau foarte multe plăgi împușcate, în Swaziland aveam HIV și TBC. În următoarea misiune, în Irak, am încercat să ne concentrăm pe a acorda suport psihologic populației. Apoi am ajuns în Bangladesh, în cea mai mare tabără de refugiați din lume, Rohingya, cu aproape 1 milion de oameni iar acolo investiția pe partea de materiale sanitare a fost masivă.

Fiecare misiune a avut specificul ei și este interesant, din punct de vedere financiar, cum aloci aceste resurse. Și nu atât tehnic vorbind, cât prin prisma faptului că trebuie să înțelegi foarte bine strategia medicală.

Care este cea mai lungă perioadă petrecută undeva și de ce atât?

Cristina Rusu: 9 luni am stat în Swaziland și în Irak. În Bangladesh am stat 5 luni dar am fost cu ceea ce numim noi celulă de urgență, unde se lucrează cu totul alt ritm, fiindcă se presupune că sunt primele echipe care ajung la fața locului și pun absolut totul în funcțiune, după care iau decizia dacă rămân sau nu pe un termen mai lung.

În momentul în care mergi cu o celulă de urgență, știi că muncești 7 zile din 7, fără nicio excepție, iar totul este extrem de intens. Nu cred că aș fi putut rezista mai mult, fiindcă totul este diferit, de la mâncare, temperaturile absolut infernale din Bangladesh, muncă, stres.

Stresul este foarte mare și nu m-aș fi gândit vreodată cât de departe se poate ajunge. Stresul și oboseala te copleșesc, iar când nu mai ești de ajutor pentru ei, e timpul să pleci.

Care este rutina ta când te întorci în civilizație?

Cristina Rusu: S-a schimbat foarte mult.

La început mi-a luat foarte mult timp să înglobez toate lucrurile pe care le-am văzut și auzit în acele luni. E imposibil să nu rămâi marcat. Așa mi s-a întâmplat în primele misiuni. Până am învățat cum să mă raportez la ele, mi-a fost foarte greu. Ce se spune, ce se scrie în ziare, că te duci să salvezi oameni, nu are nicio legătură cu adevărul. Cred că în fiecare zi, din momentul în care ajungi acolo, nu poți să nu te gândești „cum aș putea să-l ajut mai mult pe acest om?”. Unele lucruri îți sunt la îndemână; faptul să îi dai cuiva niște bani din banii tăi nu este neapărat o soluție, dar alteori poți să-l asculți iar asta poate să facă o mare diferență.

Când m-am întors acasă și m-am întâlnit cu prietenii, le-am povestit. Eu m-am obișnuit să văd lumea asta, dar pentru prietenii mei sunt foarte greu de ingurgitat sărăcia, poveștile oamenilor. Eu am și relaționat diferit cu acești oameni, am fost acolo, am mâncat cu ei, le-am ascultat poveștile. Dar pentru cineva din România este aproape imposibil să înțeleagă cu adevărat aceste experiențe.

Uneori pentru expați s-ar putea să fie mai dureros decât pentru ei, fiindcă noi nu suntem obișnuiți cu astfel de situații. Ei au trăit unele lucruri extreme și au putut să ridice capul și să meargă mai departe. Pentru noi, care venim din lumea în care accesul la mâncare, confort, securitate este garantat lucrurile sunt altfel. Uneori am impresia că ei au o rezistență mult mai mare decât avem noi. Iar strategia de a vedea lucrurile prin ochii lor m-a ajutat uneori.

Când ajung în România mă odihnesc fizic o vreme, după care călătoresc pentru că am nevoie să văd natură, să văd pace.

Cum ai reușit să-ți stabilești aceste limite emoționale?

Cristina Rusu: Cred că vine cu timpul. Una e să știi rațional că atât poți face pentru ei și e ok să fie așa, și alta este să o simți. La un moment dat devine extrem de obositor psihic să funcționezi dacă îți iei vreo vinovăție.

Până la urmă, vinovăția nu prea funcționează. Faci lucruri fie dintr-un simț al abundenței, că ai prea multe, fie dintr-un simț al implicării, când faci tot ce ține de tine pentru a ajuta.

Cum crezi că arată lumea lor cu noua amenințare COVID-19?

Cristina Rusu: În unele țări o să fie crunt. Va fi foarte greu, fiindcă țara nu are structuri medicale care să susțină așa ceva.

Eu păstrez legătura cu oamenii din toate țările prin care am trecut, iar culmea e că ei mi-au scris mie și m-au întrebat dacă sunt bine, dacă familia mea este sănătoasă.

De unde te-ai întors înainte de carantină?

Cristina Rusu: Din Congo. Și voi reveni în august, dacă mi se permite accesul în țară.

Acolo este cred una dintre cele mai mari misiuni MFF, fiindcă acolo este, cred, epicentrul celor mai temute epidemii. Acolo ai Ebola, holeră, rujeolă.

În continuare sunt foarte multe ONG-uri internaționale în Congo (cred că este țara cu cele mai multe ONG-uri internaționale), dar țara este foarte vastă, iar cât am fost acolo a trebuit să evacuăm două proiecte din motive de securitate.

În Biakato și în Mayuano-Some, unde am avut proiecte Ebola, situația este destul de complicată cu instituțiile locale și cu comunitatea, fiindcă în continuare nu se înțelege foarte bine Ebola și există foarte multe riscuri. Așa că a trebuit să evacuăm un proiect complet și să-l și închidem, deși era foarte pertinent.

Care erau riscurile?

Cristina Rusu: Baza noastră a fost atacată de două ori și nimeni nu-și permite să țină oamenii, expații, într-o zonă în care ei nu mai sunt în siguranță.

Guvernul nu asigură un perimetru de securitate?

Cristina Rusu: Ei nu prea au ce să facă. Sunt foarte multe facțiuni militare și este foarte multă violență, așa încât nu stă la îndemâna guvernului să asigure așa ceva. Iar situația este la fel în cele mai multe țări în care activăm.

Voi practic sunteți pregătiți ca în orice clipă să puteți evacua zona?

Cristina Rusu: Ăsta este primul lucru care ți se spune când pleci în misiune. În orice țară în care ajungem există un risc de securitate foarte mare: Congo, Irak, Yemen. Toate lucrurile sunt destul de organizate, iar fiecare om știe ce are de făcut când se declanșează cod portocaliu, cod roșu și așa mai departe. Ești pregătit să împachetezi, iar în 10 minute să fi plecat deja.

Așa s-a întâmplat în Biakato. Și în Mayuano-Some a fost aproape la fel doar că oamenii, foarte curajoși, s-au întors în proiect, fiindcă evacuarea a fost temporară. Dar în 15 minute au luat cu ei absolut tot ce era vital și au plecat.

În Congo cred că am evacuat mai bine de 13 proiecte în ultimul an de zile. Securitatea în comunitate poate fi extrem de precară și există oameni care cu asta se ocupă în fiecare zi, să evalueze potențialele pericole. Au fost situații în care au fost răpiți colegi, în continuare avem colegi încă răpiți, despre care nu știm nimic, chiar în Congo au fost răpiți 3 colegi ai noștri. Da, există foarte multe situații primejdioase, iar orice gest de frondă sau de delăsare față de mesajul șefului nu-și are niciun rost. Când ți-a zis să împachetezi, asta faci.

În Yemen este și mai complicat. Când am fost eu în Yemen lucrurile erau mai liniștite, dar am avut colegi care au stat acolo în timpul bombardamentelor aeriene. Să auzi zi de zi bombe căzând nu e neapărat liniștitor. Nu poți dormi, nu poți lucra, nu poți să te miști.

De ce te întorci în Congo? De ce te întorci în aceste țări în care integritatea fizică ajunge să-ți fie amenințată?

Cristina Rusu: Nu cred că mi-a fost frică niciodată. Iar asta înseamnă că am foarte mare încredere în colegii mei care știu că dacă e sigur mergem, dacă nu, evacuăm. Nu cred că m-am simțit vreodată în nesiguranță. Până la urmă, MFF are reguli extrem de clare și tind să cred că, față de alte ONG-uri, suntem extrem de precauți.

Faptul că mă simt în siguranță e un motiv în plus să merg acolo. Stau în casă de aproape două luni de zile deja! (râde)

Mi-e dor de oameni. Munca asta presupune niște hei-rup-uri care mie îmi fac viața mai interesantă.

Mă întorc de acolo cu o grămadă de povești, îi sun pe ai mei și stăm ore întregi la telefon să le povestesc ce am văzut, ce glume am auzit, să vorbim despre oameni.

Mama mă mai întreabă când mă întorc definitiv acasă, dar mereu îi spun că nu în următorii ani. Munca asta este în continuare interesantă pentru mine.