Voi v-aţi întrebat vreodată de ce nouă, oamenilor, ni s-a dat să vedem curcubeul pe cer? Cu întrebarea asta ne ţintuieşte în scaun prima replică din piesa Clandestino, „o versiune entomologico-muzicală a poveştii diluviene”. A fost o întrebare simplă care, pe parcursul serii avea să funcţioneze ca o cheie de lectură. „Dar, chiar aşa! De ce am primit noi curcubeul?!”
În primă fază m-am opus ideii de „curcubeu-şpagă”, un cadou orbitor de la Bunul ca să ne facă să uităm că „well, something went wrong!”. Cum vine asta?, mi-am zis. Dumnezeu nu pune un curcubeu pe post de eroare 404: „Ooops! This is embarrassing”.
Dar n-am lăsat contradicţia să mă fure din faţa scenei. Am stat atât de aproape de catargul pe care jucau Laurenţiu Bănescu (Gusti) şi Claudiu Fălămaş (Tomiţă), încât nici n-am observat când m-am urcat şi eu pe Arcă. Cum care Arcă? Aceea! Cea despre care ştim că a fost construită de Noe ca să salveze toate speciile de pe Pământ.
Mrr, mda, sigur, Noe, salvatorul! – parcă îl şi aud pe Gusti comentând îmbufnat tot ce scriu acum în acest articol (de ce comentează el veţi vedea mai târziu, încerc să nu dau spoilere prea multe).
Cei doi actori pun în scenă o adaptare a primului capitol din „O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate”, de Julien Barnes. Eu n-am citit cartea, aşa că aseară, la spectacol, am lăsat textul să mă surprindă. Şi m-am întrebat de câteva ori oare cât la sută mai păstrează textul piesei din povestea autorului şi dacă atunci când voi citi cartea lui Barnes voi râde pe săturate.
Dacă nu s-ar fi prezentat încă de la început, aş fi jurat că cei doi actori interpretează rolurile unor greieri pierde-vară. Oricum, aproape toată piesa stă cumva sub semnul fabulei, poate de aceea m-am dus cu gândul la personajul lui La Fontaine. Însă Gusti şi Tomiţă sunt doi cari, două insecte iubitoare de lemn, doi reprezentanţi ai ordinului coleoptere. Mi se pare logic să aibă şi ei un loc pe Arcă! Vouă nu?
Ritmul acţiunii urcă şi coboară, aşa cum „patrulează” şi cei doi pe catarg. Sus-jos. Şi ritmul ţi-l dă muzica (sunt doi cari muzicieni, uitam să precizez) şi cadenţa replicilor. Ritmul vine, am constatat mai apoi, odată cu întrebările pe care le tot scormoneşte cheia de lectură de la început: oare chiar aşa au stat lucrurile pe Arca lui Noe? Şi chiar n-a rămas nimeni pe-afară? Şi dacă inorogul a existat cu adevărat? Iar mai apoi vin convingerile şi asocierile cu lumea de astăzi şi plasezi rapid povestea diluviană în context actual. Şi, da, dincolo de hohotele de râs, te cam iei cu mâinile de cap!
Pare o joacă de copii acest Clandestino. Un spectacol pe care copiii (erau câţiva în sală) l-au savurat cel mai probabil printr-o „cheie” a desenului animat. Scenografia ingenioasă, semnată de Amandine Bănescu, accentuează, cumva ideea de „joacă”. E atât de simplu decorul, acest catarg confecţionat din paleţi, dar e gândit ca o structură vie, cu firide şi ascunzişuri, numai bun să ţi-l imaginezi ca fiind o căsuţă de copii, un „tree house”.
Însă joaca din jocul actorilor aduce mesaje pe care un adult le filtrează altfel, căci de la „joacă” la „exterminare” prăpastia e cam mare ca să o treci doar râzând. La finalul piesei mi-am dorit să pot vedea şi eu lumea de la nivelul unei insecte de 5 milimetri (vă daţi seama cât de mare era Arca prin prisma celor două mici coleoptere?!) Şi mi-aş dori să pot alege între un inorog şi un curcubeu.
Vă îndemn să mergeţi să vedeţi piesa în seara asta la Teatru de Artă din Bucureşti. Luaţi şi copiii! Şi dacă rataţi reprezentaţia, căutaţi-i pe cei doi actori în programul de teatru al cafenelei Atrium din Sibiu.
Clandestino (versiune entomologico-muzicală a poveştii diluviene), cu Laurenţiu Bănescu şi Claudiu Fălămaş, scenografie şi afiş: Amandine Bănescu. O producţie BIS Teatru Sibiu. La Teatrul de Artă ( str. Sfântul Ştefan 21), 14 septembrie, ora 20:15. Bilete 31,5 lei. Detalii pe teatruldearta.ro
Pe aceeași temă
Citește mai multe
