Coregraful Arcadie Rusu, la 20 de ani în România. Cum a ajuns să dea lecții de dans la Botoșani? De ce s-a îndrăgostit de București? Și cum a reușit să facă din Linotip un spațiu în care artiștii să se simtă ca acasă

Acum 20 de ani Arcadie Rusu a venit în România și destinul l-a ținut aici. A trecut Prutul pentru a veni la liceu în România, iar soarta l-a trimis la Botoșani. Acolo a început să dea lecții de dans, iar în clasa a XII-a a făcut coregrafia unui spectacol de teatru și a realizat că ar fi putut face orice în viață, dar că trebuia să rămână pe scenă. Așa că a venit la București pentru a face facultatea de Coregrafie și mai târziu pentru a da viață centrului de dans independent Linotip. 

După 20 de ani de când trăiește în România și mult mai mulți de dans, Arcadie și-a îndeplinit visul de a avea propria lui companie. Linotip vrea să fie altfel într-o piață în care, așa cum spune Arcadie, toată lumea își strigă oferta. Ei vor să tranforme acel „veniți la mine”, într-o invitație la cunoaștere, să le explice oamenilor de ce să le treacă pragul și să îi lase pe aceștia să facă alegerea.

Pentru Arcadie dansul a venit firesc în viață. A fost o întâlnire pe care a avut-o încă din primii ani, atunci când a învățat dansuri populare în Republica Moldova. Apoi a dansat cu sora sa. Și, după ce a ajuns la Botoșani, a început să îi învețe pe alții. Însă visul său era nu doar să fie pe scenă, loc pe care îl iubește nespus, ci să aibă un grup al său, compania sa. Și a ajuns, prin Linotip, să creeze o echipă care să fie ca o familie. Un loc, care se află la etajul unu al Palatului Universul și în care oamenii se simt ca acasă.

Linotip este o platformă care își ajută artiștii să-și țină spectacolele „la cald”. Iar această experiență de management l-a schimbat pe Arcadie. Mi-a mărturisit că până acum câțiva ani era un artist, nu era preocupat de treburile organizatorice, voia doar să danseze. Însă ultimii trei ani au adus schimbarea pe care nici nu o credea. Până la Linotip nu citea niciun contract cu atenție, se uita doar la paragraful cu remunerația și îl semna. Acum, însă, el face contractele și tot el le negociază. A fost nevoie de asta la Linotip și Arcadie a simțit că poate să își reprezinte interesele și oamenii mai bine decât ar fi făcut-o un impresar pe care oricum nu și l-ar fi permis. În cei trei ani a învățat „de toate”, de la marketing, la lumini. Dar ce înseamnă să fii dansator în România? Cum se vede viața de pe scenă? Și cât de greu este să faci ceea ce iubești într-o țară în care cultura nu este o prioritate? Am stat de vorbă cu Arcadie Rusu despre toate acestea:

Simți că există public pentru dans în București?

E o lipsă foarte mare de acest gen de performance. Cred că în trei ani am reușit să educăm destul de mult. În general, primele 2-3 spectacole sunt cu fețele pe care le știm, însă de fiecare dată avem surprize plăcute. Vin oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată și chiar străini.

Îmi amintesc că a fost odată un tip mai în vârstă care la început glumea cu noi, apoi și-a luat bilet și la finalul spectacolului, jucasem „Basma curată”, s-a prezentat. Era un coregraf din Olanda. Monta un spectacol în Serbia, dar soția lui lucra la Parlamentul European și era în delegație la București. Și el venise cu ea aici. A căutat ce exista pe dans și ne-a găsit pe noi. Ne-am împrietenit. A mai venit de câteva ori la noi. S-a oferit să ne pună în legătură cu artiști străini.

Acum au început oamenii să vă cunoască, ați început să vă faceți un nume nu doar aici, ci și în afară. Dar cum au fost primii pași ai Linotipului?

La început a fost mai greu. Eram exact în timpul protestelor #rezist și jucam cu vreo 15 oameni în sală. Toți se duceau la proteste, știam asta, dar nu puteam să anulăm nimic. Trebuia să le jucăm conform programului pentru care primisem finanțare. Și din acel moment am stabilit cu toți artiștii că nu vom anula niciodată un spectacol din cauza faptului că nu vom avea mulți oameni în public.

Și în prezent cum vă descurcați la Linotip?

Suntem o familie și cred că acesta este cel mai important lucru, cel care ne definește și ne face să mergem mai departe. Nu avem niciun angajat. Nici măcar o femeie de serviciu. Eu prima dată când vin la Linotip dau cu mătura, apoi mă duc și fac acte, contabilitate, contracte, negocieri.

Dar Linotipul trăiește din activitatea pe care o face, din bilete sau din finanțări?

Din finanțări, nu. Banii pe care îi primim abia ne ajung să plătim artiștii și să acoperim producția spectacolelor. Apoi, din bilete, după ce se scad comisionale platformei pe care le vindem și plătim taxele la stat, abia ne ajung să mai plătim artiștii. Însă, cu emoții reușim să facem bugetul necesar fiecărei luni. 

La început îmi lăsam onorariul și mai aduceam bani de acasă ca să avem cu ce să plătim chiria. Jucam prin alte părți și ce câștigam acolo, aduceam aici, acasă. La fel făcea și Ioana (nr. Ioana Marchidan). Dar acum, lucrurile au devenit mai stabile. De-a lungul timpului am mai avut sponsori, însă după legile care au trecut iarna trecută, bugetele lor au fost tăiate și toți au ales să se ducă doar către evenimentele sau festivalurile mari. Statul nu îi încurajează deloc să investească în cultură. Așa că instituțiile independente trebuie să se descurce singure. Dar nu ne plângem, pentru noi Linotip merită orice sacrificiu.

Cât de mare este echipa voastră?

Echipa de bază este formată din cinci oameni. Avem vreo zece spectacole și în jur de 30 de colaboratori – 7 muzicieni și peste 20 de dansatori. Însă la Linotip ne-am dorit să creștem centimetru cu centimetru. Îmi amintesc că la început ne-a cerut o prietenă din afară, contabilă, să facem un business plan. Îți dai seama că ne-am uitat șocați la ea, habar nu aveam ce este și cum se face. L-am făcut și apoi ne-am dat seama că este foarte greu să îți faci un plan exact pe ceva artistic. În plus, atunci nici nu aveam niciun termen de comparație.

Apropo de asta, simți că există o comunitate a artiștilor independeți, că puteți să vă ajutați și să creșteți împreună?

Suntem prieteni cu majoritatea dintre ei. Ni s-a întâmplat de multe ori să împrumutăm ba un reflector, ba un scaun de la Apollo sau de la Un teatru. Încercăm să avem parteneriate directe cu alte spații independente. Însă la noi lucrurile sunt puțin mai sensibile. Linotip a fost gândit încă de la început ca un spațiu în care se joacă exclusiv spectacole de dans. Mai mult decât atât și pe acestea trebuie să le vedem înainte pentru a fi siguri că respectă nivelul locului. Așa că nu putem să promovăm orice. Un singur spectacol de teatru jucat aici ar deruta spectatorii care caută dans, așa că nu dăm înapoi deloc de la principiul acesta, indiferent câte supărări ar atrage.

La Linotip nu facem spectacole doar pentru noi, ci și pentru public. Poate că unii ne acuză cu suntem prea comerciali sau că facem spectacole pentru public, însă pe aceștia i-aș invita să facă un spectacol cum vor ei și să încerce să vândă biletul cu 50 de lei. Dacă o să aibă sala plină, atunci vorbim. Calitatea costă indiferent de artă, iar experimentele se pot face doar când ai buget, bani pe care nu îi aduci de acasă, pe care nu-i riști.

La Linotip înțelegem nevoia oamenilor de a se deconecta, de a se emoționa, de a călători, de a se desprinde puțin de realitate.

Dar trebuie să vă adaptați la nivelul publicului …

Da, dar să nu încerci vreodată să îl iei de prost. Publicul e foarte deștept și dacă uiți chiar și un moment lucrul acesta, ai greșit și l-ai pierdut. Poți să faci și spectacole elitiste, dar ele trebuie să aibă în spate acel ceva care să îi provoace, să îi facă să își pună câteva întrebări la final. Dacă nu faci asta și el pleacă cu gândul că ar fi putut face altceva în timpul acela, îl pierzi. Definitiv. Și nu doar că îl pierzi pentru spectacolul respectiv, ci riști și pentru alte spectacole, dacă nu chiar pentru totdeauna.

Cred că pe mulți oameni care ne-au călcat acești ani pragul la Linotip i-am convins personal. Am rămas după să vorbim cu ei. Cu alții ne-am văzut la o bere după spectacol. Ne salutăm atunci când ne vedem. Și cred că lucrurile acestea contează foarte mult. La fel de mult ca respectul pe care îl acordăm spectacolelor noastre cărora încercăm să le dăm o viață cât mai lungă. Tocmai de aceea avem spectacole pe care le jucăm de nouă-zece ani.

Nu te plictisești să le joci atât de mult?

Nu, din contră. Un spectacol este atât de diferit de film sau de orice altceva. Sunt atât de multe pregătiri în spate și totul pentru o oră pe scenă. Și de fiecare dată totul este pentru cei câțiva oameni din public, pentru că ce se întâmplă în seara respectivă e unic, nu va mai fi repetat niciodată în felul acela. În plus, mai este o chestie importantă: cu cât îl joci mai mult timp și pe o durată mai mare, se schimbă lucrurile pentru că tu devii altcineva.

Un spectacol este ca și cum ai păstra într-o sticluță o esență care dispare la prima desfacere a capacului.

Fiecare experiență pe care o trăiești te schimbă. Și acele trăiri pot aduce acel ceva în plus pe plan personal sau profesional, te maturizează, te schimbă ca om. Dacă atunci când eram mai tânăr băgam uneori mai multă energie decât trebuia într-un gest sau în unele mișcări, acum am înțeles că pot folosi mai puțină energie, pot să nu mă mai arunc atât, să consum atât de tare acolo unde este cazul. Este vorba de controlul energiei, dar și de propriul observator care s-a dezvoltat în timp pentru că dansul nu este o tranșă necontrolată.

Povestea unui dansator de break-dance, Paul Gheorghe, de la vânzător de biscuiți la cariera de jurat la concursurile de dans din Las Vegas

La ce te gândești în timpul spectacolului?

Că trebuie să plătesc facturile … glumesc (râde). Fiecare moment dintr-un spectacol are o tematică și pentru a reuși să o transmiți ai nevoie să creezi o anumită atmosferă, așa că starea este foarte importantă. Nu ești doar artistul care trăiește momentul și se conectează cu partenerul pe care îl are pe scenă, ci ești și un observator care analizează, dar și trăiește fiecare mișcare.

Teoria mea despre scenă este că ea reprezintă o mașinărie a timpului. Eu pregătesc la repetiții într-un prezent, felul în care se va desfășura acel spectacol într-un viitor și pun la punct toate detaliile, toate clipele. Iar atunci când vine momentul de a fi pe scenă, în fața publicului, trăim împreună clipa, prezentul. Diferența este că eu știu ce va urma, iar el abia descoperă. Devii un prezicător al timpului, un profet care știe ce va urma. Însă după spectacol trebuie să ieși repede din rolul acesta pentru că nici scena și nici viața nu te iartă.

Te uiți la oameni atunci când ești pe scenă?

Depinde. Sunt spectacole în care trebuie să vin să am contact cu oamenii. Dar sunt și momente în care deși privesc către ei, văd dincolo de ei.

Atunci când ești pe scenă, nu percepi spectatorii ca pe niște indivizi, tu vezi un singur organism care respiră – publicul.

Când ajungi să te deconectezi de emoțiile pe care le trăiești într-un spectacol, atunci când ieși la aplauze sau mult după ce acestea s-au terminat?

Mult după. Înainte de spectacol trebuie să intru în stare așa că am un ritual destul de lung în care îmi încălzesc corpul, mă pregătesc. La începutul spectacolului trebuie să simt că sunt în control. Însă după aceasta poate să îmi ia și o oră să ies din stare. Iar la aplauze sunt cumva între – a ieși din rol, dar ești încă în stare. Și după aplauze, fac un fel de revizuire a tot ce a fost pe scenă pentru că, deși înainte de spectacol am un plan despre cum se vor întâmpla toate lucrurile, în timpul acestuia pot apărea tot felul de situații neprevăzute – se rupe cureaua la saxofon, aluneci acolo unde nu trebuie.

Și după spectacol ce faci?

Beau o bere (râde)

Serios?

Da (râde). De obicei ne așteaptă după spectacol oamenii – prietenii, invitații. Și rămânem cu ei la o bere. Așa ne deconectăm mai bine, le auzim emoția, feedback-ul lor care câteodată e foarte diferit de cum ai simțit tu. Foarte interesant. Uneori mi s-a întâmplat să aud „wow, asta a fost cel mai tare spectacol de-al tău”, deși nu simțeam deloc asta. Și nu puteam să îi stric mulțumirea omului (râde). Oricum, până la urmă ei sunt cei mai importanți. Noi facem tot ce facem pentru ei. Dacă ei sunt mulțumiți, atunci și noi ar trebui să fim.

Și înainte de spectacol ce faci, spuneai ceva despre un ritual?

Facem toate pregătirile necesare pentru spectacol: costume, lumini. În general, în ziua respectivă încerc să nu mai fac altceva. Am grijă ce mănânc și cum mă comport.

Pentru mine este o sărbătoare atunci când am spectacol, așa că trebuie să fiu pregătit atât fizic, cât și psihic pentru ce o să urmeze. Nu poți să prinzi toate mingile, trebuie să fii prezent acolo 100%. Nu poți să fii un somnambul funcțional și să reușești să transmiți emoție. Sau eu nu pot face asta.

Când ți-ai dat seama că vrei să dansezi?

Am făcut dans din clasa a doua. Apoi în liceu am fost într-o trupă de teatru, iar în clasa a XII-a am făcut coregrafia unui spectacol și atunci mi-am dat seama că asta vreau să fac. Am simțit că aș putea face orice în viață, dar că destinul meu este să dansez pe scenă sau să fac coregrafia pentru dansatorii și actorii care sunt acolo. Și așa că am dat mai departe la Coregrafie.

Facultatea ai făcut-o la București, dar liceul?

Eu sunt din Basarabia, iar la liceu am venit în România, la Botoșani.

De ce Botoșani?

Nu a fost alegerea mea. Eram în 1999, aveam 16 ani și am venit în România. Atunci ca să primești repartizare la un liceu trebuia să dai vreo patru examene. Noi eram trei colegi de clasă care voiau să locuiască împreună și să strângă bani din bursă ca să își cumpere un Pentium II (râde).

Am dat examenul și atunci trebuia să alegem mai multe orașe. La final, stăteam cu emoții pentru că știam că am intrat, dar nu știam unde. Evident că fiecare dintre noi a fost repartizat în alt oraș – unul în Brăila, altul în Târgul Neamț, eu la Botoșani. Abia la facultate ne-am regăsit și am și locuit împreună o perioadă.

Și v-ați luat Pentium II?
Nu, aveam fiecare (râde)

Mai sunteți prieteni acum?
Da! Unul este contabil în București și altul trăiește în Londra și lucrează în zona audio-video, cu o grămadă de colaborări cu artiști de acolo. Chiar tare. Noi atunci când am venit la București ne-am despărțit cumva – în Moldova eu făceam dans, ei muzică. Clasa noastră era împărțită între cele două.

Tu ai făcut școala generală în Republica Moldova. Era una cu profil artistic?

Am stat acolo până în clasa IX. Era o școală normală, dar se făcea multă cultură.

Unde?

În Sculeni, era o comunitate mică, dar destul de dezvoltată. Întâmplator de acolo sunt și părinții lui Gigi Căciuleanu pe linie paternă.

Și ai tăi au rămas acolo?

Tata a rămas acolo, mama lucrează în afară, dar ne vizitează periodic. Eu mai am două surori. Una a făcut facultatea la Cluj și a rămas acolo. Cealaltă a făcut facultatea la Iași, lucrează în Londra, dar se va întoarce acasă. Ea a făcut Agronomie și tatăl meu are livezi de care nu mai are cine să se ocupe, așa că se duce să aibă grijă de terenuri. El a sperat că eu o să mă ocup, dar nu a fost să fie (râde).

Dar de ce România?

M-a atras tot timpul locul acesta. Am simțit mult mai mult apropierea de România, decât de Rusia care oferea burse asemănătoate. Dar era normal, Sculeni este la o aruncătură de băț de România, pe malul celălalt al Prutului. E punct vamal. Și mergeam de foarte multe ori la Iași care este la doar 25 de kilometri. Aveam prieteni acolo. Îmi făceam cumpărături pentru școală de la Iași. M-a atras mai mult România, deși știam foarte bine și rusa.

Apoi după facultate am vrut să plec la master în afară, dar din cauza sistemului comunist din Moldova nu am putut. Atunci nu aveam cetățenia română și ca să plec în afară trebuia să pun în cont vreo 6-7 mii de euro, așa că am rămas aici. Și bine că am rămas aici pentru că am primit job-uri încă din facultate.

Nu am căutat niciodată de lucru. Mereu m-a recomadat cineva, m-a sunat cineva, m-a invitat cineva să fac parte dintr-un proiect.

Pentru dans nu ar fi fost mai bine să alegi Rusia?

Eu am venit aici să fac liceul, nici nu credeam că o să mai dansez. Dar am ajuns în Botoșani și pentru că nu se făcea nimic, am ajuns să predau și să câștig așa niște bani de buzunar.

Cui predai?

Erau câteva familii care voiau să învețe dans de societate. Iar eu, făcând dans sportiv în Moldova ca tot neamul meu – am un verișor care dansează pentru Polonia și care este campion mondial – îi învățam. Aveam, de exemplu, o familie care se ducea în fiecare an la Viena la bal și ei voiau să învețe vals.

Apoi a venit sora mea și a început să predea la rândul său. Noi am dansat mereu în pereche, încă de când eram mici, așa că dansul era în sânge. Acum, de pildă, face a doua facultate și separat face tango argentinian. Nu poate să stea departe dacă toată viața a dansat.

Și nu te-ai gândit niciodată să pleci din România?

Am avut tot felul de rezidențe. Am avut o bursă în Viena, o rezidență în Londra. În ambele situații am avut posibilitatea de a rămane, dar am ales să mă întorc. Îmi place Bucureștiul, sunt convins că e frumos în New York, în Sydney, în Tokyo, dar eu simt că trebuie să rămân aici.

Dar care sunt orașele cele mai dezvoltate pe zona dansului?

Cele care investesc în cultură. Poți să faci artă fără bani, dar cultură nu. Când politicienii vor înțelege asta, pentru că tot în mâinile lor sunt și instituțiile, lucrurile vor căpăta o altă culoare. Deocamdată e un haos, fac probabil după cum le cere partidul și uneori după cum îi taie capul, în loc să se investească în cultură și educație pe termen lung, ei tot taie fonduri pentru alte interese personale sau preferențiale.

De pildă, diferența dintre noi și unguri este imensă – ei au foarte multe call-uri de proiecte la care poți aplica și nu doar pentru bani de producție, ci și pentru bugete pentru mobilitate – să îți iei spectacolul și să îl joci în altă parte sau pentru networking – să te duci la un festival ca vizitator și să îți faci legături acolo sau să te duci la o conferință. La noi, singurul call de proiecte care a mai ramas este AFCN (Administraţia Fondului Cultural Naţional), căruia Ministerul Culturii i-a pus tot anul bețe în roate, tăind 30% din buget. Ba mai mult au vrut să îl comaseze cu alte fonduri, în așa fel încât să aibă control preferențial.

O societate fără cultură vie este lipsită de identitate. Arta, cultura independentă este ca un un fir de iarbă care se zbate să iasă din asfalt.

Și în contextul în care statul nu investește în cultură, cum poți ajunge să te dezvolți ca artist?

Ține de fiecare om în parte. Trebuie să te preocupi de asta, să pleci în afară la workshop-uri.

Dar pentru asta trebuie să ai resurse?

Resurse sunt, doar că de cele mai multe ori oamenii nu știu să le aloce corect. Însă, trebuie să vrei foarte mult și să muncești pentru asta. Iar un coregraf își găsește inspirație în diferite moduri și locuri. Poate o plantă îți arată o mișcare, îți arată o imagine pe care să o folosești într-un spectacol. Nu poți aștepta să îți vină muza, trebuie să lucrezi în așa fel încât să deschizi ușa inspirației oricând. Însă fiecare are procesul său: unii fac super documentare înainte. Eu, de exemplu, atunci când am făcut „Basma curată” am recitit toate basmele românești, am trecut încă odată prin copilărie. Apoi, am ascultat foarte multă muzică pentru a vedea ce se potrivește. Trebuie să știi ce vrei, să știi mereu despre ce vorbești.

Un coregraf este și cel care face o înlănțuire de mișcări, un 1-2-3-4, coregraf este și cel care face niște mișcări incredibile, dar pe care nu le înțelege nimeni. Însă, mie îmi place cel mai mult să fiu regizor de mișcare. Eu încerc mereu să transmit ceva prin fiecare mișcare, să accesez latura intuitivă și emoțională a spectatorului. De aceea e mai ușor să ieși în afară cu un spectacol de dans pentru că nu are cuvinte, dansul nu e o limbă străină, e un limbaj universal. Corpul nostru este construit să decodeze foarte multe mișcări, însă ține de noi cum îl educăm să înțeleagă ce facem sau ce vedem. El este singura dovadă că există acum și aici. De asta cred că ar fi atât de fain să existe spații în care să dansăm.

Cum ar fi să ai în companie un loc în care să te ridici de la birou și să te duci să dansezi. Să vezi atunci eficiență și creativitate. Dar pentru asta trebuie să existe dorință și educație. De pildă, în Franța se predă dans contemporan la școală. La ora de sport poți alege dacă vrei să faci gimnastică, tenis de câmp sau dans. Și am văzut la un festival o trupă de dansatori amatori care erau incredibil de buni. În felul acesta dezvolți nu doar practicanti ai dansului, ci și spectatori care au nevoie de astfel de proiecte – așa că e un bine reciproc.

Iar în contextul în care nu ai o susținere serioasă pentru zona culturală, spațiile independente nu pot avea niciodată siguranța și stabilitatea celor de stat. Cred că voi trebuie să vă câștigați de fiecare dată publicul, la fiecare spectacol. În comparație cu teatrele mari cu tradiție care au notorietate și oameni care vin uneori și doar pentru numele instituției.

Clar. Și mai e ceva, la noi se duc oamenii la teatru sau la operă pentru că e bine să fie văzuți acolo. La noi, în spațiile independete, vin doar dacă îi convingi că e un spectacol bun și îi pierzi definitiv la prima dezamăgire. Dar cumva cred că este mai bine așa. La teatrele de stat se toacă foarte mulți bani, uneori se investește într-un spectacol cât prețul unui apartament cu trei camere în București. Poți să te duci cu banii ăia să iei câțiva oameni de pe stradă, să îi speli și să le dai cheile de la casă, „uite cheile de la noua ta casă, statul îți face cadou un apartament”. Și de multe ori spectacolul acela iese o epavă care după câteva reprezentații se casează și la revedere. Nimeni nu trage pe nimeni la răspundere. Nu vine poliția culturală să ceară lămuriri. În zona independentă dacă nu faci ceva bun, nu vine nimeni să îl vadă, la revedere buget și la revedere spațiu. Noi nu ne permitem să facem un spectacol așa și așa pentru că toată munca noastră se stinge cu fiecare om care pleacă nemulțumit de la sală.

Dar crezi că publicul de la noi este pregătit pentru alegerea asta?

Da. Și dacă nu e pregătit, o să fie. Prietenul meu contabil atunci când a văzut unul dintre spectacolele mele mi-a zis „nu am înțeles nimic, dar mi-a plăcut atât de tare că vreau să-l mai văd odată”.

Cine este Arcadie Rusu?

Aoleu … m-ai pus într-o situație grea (râde). Nu m-am gândit niciodată la asta. Nici nu știu dacă să-ți spun serios sau în glumă. Am una: Linotip e templul dansului și eu sunt pastor aici (râde). Când eram mic voiam să devin preot și uite că mi s-a împlinit (râde)

Serios, voiai să fii preot?

Da, am avut eu o simțire și eram hotărât că vreau să devin preot. Cumpăram toate cărțile religioase. Aveam șase ani. Și după, am văzut primul film porno și m-am răzgândit (râde). Înainte de asta voiam să fiu ministru erou și umblam mereu în cămașă albă și cravată.

Și lumea te lua în seamă?

Daaaa. Mă întrebau „domnule ministru, cum stă treaba aici?”. Și eu le explicam serios ce și cum (râde)

Iar atunci când le-ai spus alor tăi că vrei să fii dansator, ce au spus?

Tata a făcut dans popular de tânăr. Mama a fost sportiv de performanță. Am făcut dans popular din clasa a II-a și dintr-a IV-a dans sportiv. Așa că nu au avut ce să spună, ei mă dăduseră la dans (râde)

Dar tata nu a vrut prima dată să fac facultatea de Coregrafie. El își dorea să mă întorc acasă și să am grijă de livezi, vie și terenuri. Mama, în schimb, m-a susținut. Însă am făcut-o. Și atunci când a venit tata și m-a văzut, cred că prima dată a fost la Iași, într-un spectacol de-a lui Gigi Căciuleanu și apoi a văzut „Promised Land”, după astea a înțeles ce făceam și mi-a zis că „era să fac o prostie dacă insistam să faci Agronomia”. După astea îmi spunea cât de asemănătoare sunt mișcările pe care le fac eu cu ce face el în livadă, era foarte amuzant.

M-am bucurat că au văzut „Promised Land” pe care l-am jucat apoi foarte mult la Teatru Foarte Mic, teatrul meu de suflet. Un loc în care directorul de atunci, Mișu Dinvale, încuraja foarte multe forme noi de exprimare artistică. Și atunci când ne-am pus în probe la ei, au fost impresionați și ne-au luat imediat, dar nu ne puteau plăti. Am jucat acolo doi ani pe gratis, dar era ok pentru că nu trebuia să închiriem niciun spațiu. Iar acel spectacol a fost cartea mea de vizită. În plus, acesta semnează colaborarea mea de zece ani cu Ioana Marchidan și cu Attila Bordas cu care am stat și în cameră la cămin.

Cum a fost în cămin?

Foarte bine. Nu am avut niciodată vreo problemă de confort. Imaginează-ți că în primul an am stat în cameră cu Bordea și cu Bobonete. Uneori făceam karaoke. Eram prezenți la toate petrecerile. Însă pe lângă hăhăială, petrecerile astea ne ajutau și să ne conectăm cu oamenii de la alte secții – îl cunoșteai pe un coleg de la film, el te chema să dansezi în proiectul lui.

Și cum a fost cu Bordea și Bobonete în cameră?

Amuzant (râde). Ei începuseră atunci stand-up comedy la Caffe Deko și colegul meu Costea din Basarabia avea o voce foarte groasă, iar atunci când ne-am dus la spectacolul lor, toată lumea ne știa, eram personaje în poveștile lor. Și ne-au pus în față, ne-au prezentat, noi a trebuit să ne ridicăm să ne vadă lumea și Bobonete a venit la Costea și l-a pus să spună „bună seara”, îți dai seama, toată lumea pe jos în minutul următor.

Ce înseamnă pentru tine prietenie?

Foarte multă înțelegere. Și să poți să fii mereu acolo pentru persoana respectivă. Iar într-o colaborare profesională, înseamnă sinceritatea de a-i spune exact ce gândești, fără menajamente.

Cine este cel mai bun prieten al tău?

Corpul meu. Am foarte mulți prieteni buni. Dar să știi că oamenii care îmi sunt cei mai apropiați la locul de muncă sunt portarii, femeile de serviciu, mașiniștii, recuziterii. Am fost învățat din facultate că primul lucru pe care îl fac atunci când intru în sală este să îmi curăț locul. Am rămas cu reflexul ăsta și mereu când eram la teatru înainte de spectacol veneau femeile de serviciu să spele sala și le rugam să îmi dea și mie mopul ca să spăl măcar puțin scena. Așa mă încălzesc, făce parte din ritualul meu.

Cum ar trebui să fie un partener bun într-un spectacol?

Aș da-o exemplu pe Ioana Marchidan. Pentru mine un partener bun lasă totul la o parte și intră în sală ca pe o insulă în care toți suntem egali și ne implicăm toți 100%. Oricât de greu i-ar fi să facă acest lucru.

Dansul este o meserie foarte grea, chiar dacă oamenii ar putea spune că facem ce ne place și e ușor. Nu, corpul nostru este uneori extrem de solicitat. Întinderi, lovituri, riscuri enorme. Durere.

Care a fost cel mai greu moment din cariera ta?

Nu cred că a fost niciunul ușor. Dar cred că cel mai greu moment a fost atunci când am deschis Linotipul. Pentru că înainte eram doar un dansator, un coregraf. Acum totul este la puterea 100. Nu mai am un spectacol, am zece. Nu mai am pauze niciodată.

Câte ore are ziua pentru tine?

Nu are (râde). Câteodată termin treaba aici și la 1-2, dar e ok pentru că am ales să fac asta. Însă simt că uneori trăiesc ca într-un joc de tetris, mi se întâmplă des să tai un task și apar alte trei (râde). Cred că ar trebui să îmi iau un joc din ăsta, să mă antrenez pentru viața reală.

Spuneai că pentru „Basma curată” ai căutat foarte multă muzică, dar în general, ce asculți?

Foarte diversă – clasică, jazz, depinde de stare. Câteodată mi se pune pata pe o piesă sau o lucrare și o ascult încontinuu. Îmi place muzica și îmi place să cânt la mai multe instrumente.

La ce?

Chitară, acordeon, tobă, saxofon. De aici avem și un eveniment, „LINOjazz” în care invităm muzicieni și improvizăm muzică și dans. Aici au voie spectatorii să se descalțe și să danseze cu noi pe scenă.   

Ai avut sau ai vreun model?

Nu, în schimb am analizat mult cum funcționează companiile care îmi plac, iar dacă aveam ocazia mă duceam la ei și îi întrebam „cum lucrați voi?”, eram curios cum, de ce le ieșeau așa spectacole bune. Și mai îmi plăcea să stau în public și să analizez reacțiile oamenilor – să văd când se plictisesc, când le place, cum reacționează la anumite secvențe. Și cred că asta m-a ajutat foarte mult. La Linotip mi-ar plăcea să reușim să păstrăm un vibe în care toată lumea se ajută și se dezvoltă împreună.

Chiar de unde Linotip? Cum ați ales numele? Și ce înseamnă?

Trebuia să găsim un nume pentru centru, avocatul îmi cerea numele ca să facem compania. Sediul nostru se afla în Palatul Universul, Corpul B, Tipografie. Eram pe șantier și avocatul mi-a spus că dacă nu îi zic numele în maxim jumătate de oră, nu vom mai avea actele la timp. Nici o denumire pe care o pregătisem nu se potrivea și atunci mi-a venit ideea să descoperim ce a fost înainte exact în acel spațiu. Așa am aflat că noi urma să deschidem un centru independent de dans contemporan exact unde a existat ceva revoluționar în istoria tipografică, Linotipia (Linotip – „mașină de cules și turnat caractere tipografice sub formă de rânduri monolite, cu suprafața de imprimare în relief”). Și de aici am păstrat numele de LINOTIP, transformându-l în Linotip Centru Independent Coregrafic. Practic am păstrat identitatea spațiului si dacă înainte se scria cu litere, acum se scrie cu corpuri.

Ești un om fericit?

Da. Nefericirea apare atunci când nu conștientizezi ce ai. Ai o zi, trăiește-o, nu o risipi pe gânduri negative. Eu încerc să trăiesc fiecare zi ca pe o viață în sine.

Iubești?

Da, mă îndrăgostesc în fiecare zi. Iubesc dansul, oamenii din jurul meu.

Care este cea mai mare frică a ta?

Nu am niciuna.

Și cea mai mare dorință?

Să văd oamenii din jurul meu un pic mai fericiți. Noi trebuie să înțelegem că treaba noastră aici este temporară, iar atunci când vom înțelege că nu trebuie să ne trăim clipa în gândurile noastre, o să fim mai fericiți. Iar dansul face asta, te scoate din zona fricilor, a barierelor personale.

Iar ultima întrebare, de ce să vină lumea la Linotip?

Pentru imaginație, pentru curajul de a ieși din cognitiv și pentru a descoperi inteligența corpului, a materiei din care facem parte. Pentru a întâlni o altă formă de exprimare.