Căutare

Share this article

Cornel George Popa este un cufăr plin cu povești, întâmplări și amintiri. Dacă stai de vorbă cu el, ai impresia că a trăit zece vieți până acum și că toate lucrurile interesante din lume i s-au întâmplat doar lui, lăsându-ne pe noi într-o stare searbădă și calici să-i citim cărțile.

Cornel George Popa a lansat de curând romanul „Celălalt”, o carte extrem de bine scrisă, cu un subiect fascinant, o carte pe care nu o poți lăsa din mână, cum spunea bunica mea.

Cu această ocazie m-am întâlnit cu el și aproape îmi frecam mâinile de plăcere ascultând câte o poveste distinctă la aproape fiecare întrebare pe care i-o adresam. Cornel George Popa s-a născut într-o familie de intelectuali din Iași, a devorat toate cărțile din biblioteca proprie, a școlii și a orașului, iar pentru asta și pentru că avea un tată medic, și-a imaginat că va intra la Medicină fără să clipească. A clipit de două ori și s-a văzut sub linie, lucru care l-a îndreptat spre pasiunea sa ascunsă, facultatea de Regie. Era „pe vremea odiosului” și a fost imposibil să intre, așa că a ales facultatea de Construcții ca pe un șiretlic care avea să-l ducă tot către ATF. A ajuns la ATF, dar mult mai târziu și ani de zile a fost regizor de teatru, film și televiziune. Acum scrie și o face foarte bine.

Mi-a povestit cum și-a cunoscut soția și, asemenea tuturor poveștilor lui, povestea de dragoste este una colorată frumos – de această dată în culorile unei cămăși de valutar – ce te face să-i sorbi cuvintele și să-ți dorești și mai multe, și mai multe.

O poveste frumoasă, menită să te țină câteva minute bune cu ochii în ecran, dar care merită cu vârf și îndesat fiecare secundă scursă din timpul tău.

Cornel George Popa

Citeați mult în copilărie?

Mult e puțin spus. Enorm. Citeam tot.

Care e cartea copilăriei?

Nu am o carte a copilăriei. Când am stat într-o casă despre care vorbesc, casa de pe Golia, am citit tot ce era acolo și, cel mai tare țin minte că m-a impresionat o carte se chema „SS în acțiune” cu niște poze absolut îngrozitoare despre lagărele de concentrare. Cartea asta am ajuns să o urăsc și la un moment dat l-am rugat pe taică-meu să o arunce din casă pentru că mă teroriza.

La ce vârstă citeați?

Am învățat să citesc singur, nu știu cum naiba, de pe reviste, de pe diverse cărți de povești, întrebând-o pe maică-mea ce înseamnă fiecare cuvânt, de pe la vârsta de cinci ani.

În clasele primare m-am plictisit groaznic că nu aveam ce face. În clasa I era să fiu dat afară pentru că făceam tot soiul de prostii și nu puteam să fiu atent.

Ca să înțelegi: am citit toate cărțile din biblioteca mea, apoi am citit toate cărțile pentru copii din biblioteca școlii, după aceea m-am mutat la altă școală, dintr-un alt cartier și acolo am terminat iarăși toate cărțile de vârsta mea. Apoi mi s-a recomandat să mă duc la biblioteca orașului pentru că nu mai aveau cărți pentru mine. În Iași este o bibliotecă foarte mare, la parterul Palatului Culturii, pe o suprafață foarte mare unde este o secție pentru copii și una pentru adulți. M-am dus la secția pentru copii și am citit atât de mult încât în scurt timp am epuizat cam tot ce era pe acolo. Cu dispensă de vârstă, la 14 ani am trecut la secția de adulți. Trebuia să am 18 ani ca să mă duc la biblioteca adulților, însă eu eram vestit că aduceam cărțile foarte repede înapoi. Pe vremea odiosului se împrumutau doar trei cărți o dată de la bibliotecă și se punea o ștampilă cu data la care trebuia să le aduci înapoi. Milogindu-mă de o doamnă sau de alta, eu nu luam trei cărți, luam patru sau cinci și le aduceam înapoi cu mult mai devreme decât termenul. Iar asta mi-a adus o mică celebritate.

Cornel George Popa în copilărie, alături de părinții lui

Dar la școală învățați bine?

Învățam excelent, numai că nu eram atent și mă trezeam comentând și spunând una, alta, motiv pentru care luam note mici la purtare. Am avut și media șase la purtare. A fost o zi celebră când, pentru că mă plictiseam la ore, am plecat cu băieții să facem câte ceva. În ziua aia a venit taică-meu la școală să vadă ce mai fac. Eu nu eram la școală. Acasă, bineînțeles, m-a întrebat: „Cum a fost azi la școală?”. Eu: „Aaa, perfect!”. El: „Ce ore ai avut azi?”. Eu, sigur pe mine: „Tata, am avut română la care știi că am citit chestia aia, franceză, muzică și..”. „Ai luat vreo notă?”, mă mai întreabă el. Iar eu: „Nu, nu m-a ascultat”. Și zbang o palmă.

Pentru ziua aia și alte zile am avut note mici la purtare.

Ce erau părinții?

Tatăl meu a fost medic, iar maică-mea a lucrat toată viața ei la miliție. Avea o pregătire juridică, dar a lucrat acolo ca un cadru civil, la birou, era șefa de nu știu ce acolo.

Bănuiesc că sunteți singur la părinți…

Foarte singur și asta nu mi-a convenit niciodată. Mereu mi-am dorit o surioară sau un frate, dar maică-mea nu a dorit alți copii în afară de mine. Nu știu de ce, a fost nașterea traumatizantă, s-a măritat foarte tânără… Ca și bunică-mea, de altfel. Bunică-mea s-a măritat la 14 ani, la 15 ani a avut primul copil. La 35 de ani era bunică deja.

Și nu știu de ce, bănuiesc că ați terminat mate-fizică…

Da, așa e. Era la modă atunci să termini mate-fizică. Cei de la uman erau priviți ca niște liceeni de rangul doi, un fel de „nu pot să fac mate-fizică, fac și eu română, biologie, ce pot și eu”.

Și ce note aveați la matematică?

În primii doi ani de liceu am avut note bune, spre foarte bune pentru că am pornit ca o rachetă din clasa a opta. În clasa a opta mi-a plăcut extraordinar de mult matematica. Principala revistă pe care o urmăream la chioșcuri era „Gazeta Matematică” în care apăreau probleme noi, originale, proaspete, pe care nu le găseai în altă parte. Doar că erau doar patru sau cinci probleme de clasa a opta. Cumpăram revista, le rezolvam în jumătate de oră și mai așteptam o lună până apărea următoarea gazetă. Așa că de aceea m-am dus ca o rachetă pe matematică, până în clasa a 11-a când, proful meu de mate care era de fapt un artist deghizat în profesor de matematică a zis: „Cine vrea să dea la Medicină în partea asta. Cine vrea să dea la Politehnică, în partea cealaltă”. Taică-meu fiind medic și având în casă sute de cărți de Medicină și stetoscoape, mi s-a părut firesc să dau la Medicină. Am crezut că o să intru „foarte, foarte imediat”, numai că am picat zdrobitor deoarece nu m-am pregătit cu nimeni. După examen am ieșit și am spus: „Am greșit puțin, dar cred că iau 8-9”. Nu a fost 8-9, a fost 5-6 și apoi am aflat că pentru Medicină trebuia să fi învățat cuvânt cu cuvânt, nu să spui ce ți se pare ție despre….

Atunci m-am gândit să dau la Regie, era tot vremea odiosului când…

Cornel George Popa

Erau 300 pe loc…

Nu numai asta, dar era și la seral. Ca să te înscrii la Regie trebuia să aduci o adeverință că-ți vei căuta serviciu în București, trebuia să ai o diplomă de „Cântarea României”, din astea…

Am crezut că o să intru la Regie pentru că m-am dus până în ultima etapă, ceea ce era uluitor. De obicei se pica la prima etapă. Până la urmă am terminat Regia și am fost și eu în comisia de admitere și știu care este criteriul. Cel mai important test este prima întrebare care e și cea mai simplă: „De ce dai la Regie?”. Dacă răspunzi: „Aaaa, mie îmi plac filmele, sau mie îmi place să mă uit…”, ți se va răspunde: „Puiule, du-te la filme, du-te la cinematecă!”. E foarte grea întrebarea asta pentru că, cel mai adesea, răspunsurile sunt banale.

Eu am știut din prima că intru la Regie pentru că știam ce răspuns am dat. Eu am zis că „aș putea să răspund și simplu, dar mai bine vă spun o poveste”. Atunci toți s-au relaxat și au așteptat hămesiți o poveste. Le-am spus o întâmplare reală din viața mea, aceea în care eu lucram undeva în Iași și aveam un fel de șef pe acolo, un tip cu o figură de șoarece fiert, prăfuit, cu mătreață, cu mers mucegăit, cu o privire umilă… Refuzam să discut cu el de fiecare dată. Într-o zi ne-am întâlnit, eu cu el, ofițeri de serviciu pe întreprindere. Nu mai aveam loc de întors și a trebuit să stau de vorbă cu el. Atunci el a început să povestească cum a făcut finanțe contabile nefiind opțiunea lui, că el scria poezii și ar fi vrut să devină poet. Dar viața, destinul, întâmplările, mama, tata, toate l-au adus aici. Atunci, eu un tip de 20 de ani, m-am adresat lui, șeful meu, unul de 50 și ceva de ani și i-am zis așa: „Nu e adevărat. Dacă era să deveniți poet, deveneați poet, dar a fost să deveniți contabil și ați devenit contabil. Poeții devin poeți, iar contabilii devin contabili”

Așa că le-am spus celor din comisie: „Eu am vrut să dau la ATF aproape dintotdeauna. Nu aș vrea ca peste ani să mă întrebe copilul meu ce aș fi vrut să mă fac când eram mic, iar eu să-i spun: Dragule, eu am vrut să fac Regie-Film, dar să vezi că nu s-a putut, că era la seral, că erau mulți pe loc…”

Chiar, ce voiați să vă faceți când erați mic?

Prima dată a existat parfumul acesta al profesiei lui taică-meu, iar apoi a fost dorința legată de film. Am și acum niște caiete păstrate în care eu descriam scenele regizorale din filme.

Citește și:

Iulian Tănase: „Nu m-am făcut inginer dintr-o eroare de calcul a destinului, plus că am avut şi eu grijă… Scriitor am devenit pe nepusă masă. Pur şi simplu, m-am trezit la un moment dat cu această nevoie de a scrie.”

Și la Construcții de ce ați dat? Că ați picat la Medicină?

Nu, am dat la Construcții pentru că cineva mi-a zis: „Măi, vrei să faci Regie? Ai picat pentru că nu ai avut adeverință că lucrezi în București? Dă și tu la o facultate normală, vara îți lași niște examene restante și vii și dai la ATF. Dacă intri, renunți la Construcții, dacă nu, mai încerci la anul”. Am zis: „Genial!”. Numai că pentru înscrierea la facultate ai nevoie de diploma de bacalaureat care, dacă ai intrat deja la o facultate, rămâne la secretariatul facultății respective până la final. Am încercat să o curtez pe doamna secretară din prima secundă, dar nu am reușit să scot diploma de acolo.

Când ați scris primele rânduri?

Dacă mă gândesc bine, am scris o proză la care s-a râs foarte mult, în clasa a patra.

O compunere?

Da, dar la mine compunerea era cu personaje, cu dialog, cu atmosferă… Știu că trebuia să povestim o întâmplare din vacanța de vară, toți au venit cu „vizită la muzeul Antipa”, „cu barca în Cișmigiu”, iar eu am venit cu câteva pagini de poveste ce avea introducere și apoi o întâmplare cu dialog între personaje.

Apoi mai făceam mici povestiri pe niște caiete de ale mele. Apoi, după ce am picat la Medicină, am aflat că pentru ATF trebuie să faci o povestire din trei cuvinte date, două concrete și unul abstract.

Țin minte, am fost în comisia de admitere atunci când a dat examen Cătălin Mitulescu. Nu mai țin minte ce cuvinte a avut el, dar a început să facă o poveste absolut incredibilă despre un bâlci, un iarmaroc, nu mai știu exact, astfel încât, pe la jumătate, membrii comisiei i-au mulțumit și se certau care să-l ia.

Ce ați regizat?

Teatru, film, televiziune și publicitate. Banii cei mai mulți i-am câștigat din a fi regizor. Dacă ești regizor la o televiziune, iar eu am fost pe la toate televiziunile din România, câștigi mai mulți bani decât dacă scrii o carte. Din cărți nu prea se câștigă mare lucru. Trebuie să ai un job, iar 20 de ani, job-ul meu a fost cel de regizor.

Și atunci, ce înseamnă să fii scriitor în România?

Scrii pentru că îți convine să scrii, pentru că ești învățat să scrii, pentru că poți scrie, pentru că ai destule lucruri de spus, pentru că sunt multe povești în capul tău și pentru că este un lucru pe care poți să-l faci ușor și simplu. Înainte nu-ți era nici ușor, nici simplu, acum da și dacă ai de spus o poveste, spui o poveste. Cel mai adesea poți spune o poveste, dar ți se pare că nu e interesantă. Eu am vreo 5-6 cărți gata scrise, dar care parcă nu au… În momentul în care le-am scris am zis: „ce bună e!”, au mai trecut câțiva ani, le-am recitit și am zis: „parcă nu mai e!”.

Dacă facem o cronologie a meseriilor dumneavoastră, cum ar arăta?

Am avut zeci de meserii. Am fost pedagog, muncitor necalificat la munci grele, am fost recepționer la un hotel, am fost lucrător comercial, am fost șef prin diverse întreprinderi pentru că aveam facultate, am fost ziarist o perioadă mare de timp, apoi am făcut Regia, timp în care lucram și la un ziar și la PROTV, înainte să se numească PROTV, ci canal 31. Am fost regizor de televiziune în aproape toate televiziunile din România, apoi am făcut teatru, film și publicitate.

Cornel George Popa alături de soția sa

Și acum sunteți?

Acum sunt foarte liber sub cer.

Scriitor, adică?

Acum sunt așa deoarece nu mai am nervi să lucrez în televiziuni. Din toți anii aceia în televiziune am strâns niște bani cu care să-mi permit acum să scriu fără să mă doară capul. Deși, din când în când….

Despre ce e cartea? „Celălalt”?

Pe scurt: cartea este despre o femeie care se îndrăgostește de o fotografie.

Mai pe larg: este o femeia care se îndrăgostește de o fotografie, fotografia îl reprezintă pe soțul ei, considerat mort. Ea are o ființă mai sensibilă și poate fi atinsă ușor și are un șoc. În momente de șoc poți face foarte multe: poți să te îmbeți, poți să trântești, poți să nu mai vorbești, poți râde ca prostul… Ea a ales să nu mai iasă din casă și a stat în casă și s-a uitat la fotografiile pe care le-a făcut împreună cu soțul ei în perioada în care au fost împreună. Așa că a trăit între fotografiile acestea, a trăit cu el, și-a rememorat viața datorită acestor fotografii. Ea trăiește atât de intens între fotografiile acestea încât apare un derapaj în capul ei. În momentul în care își dă seama că totuși e posibil să o ia razna, hotărăște să ardă fotografiile, pentru că, ce e de rămas îți rămâne în inimă, în suflet. Și mai mult decât atât, dorește să se debaraseze de trecut, pentru că, dacă vrei să faci ceva, nu poți să cari mereu un cadavru în spate. Așa că, într-un moment asemănător unuia de nebunie ia hotărârea să ardă toată zestrea ei sentimentală, să strângă toate obiectele din casă care îi aduc aminte de soțul ei, ca să poată trăi și ea puțin, atât cât i-a mai rămas. Pentru că nu e o femeie foarte frumoasă, nu poate să aibă copii…

Și – aici e bancul- când totul este în ordine și vrea să se culce și ea, își dă seama că a uitat de o fotografie. Era fotografia pe care a trimis-o el prima oară, când s-au întâlnit. Și femeia se hotărăște să facă o fotografie mare din fotografia asta mică și de aici urmează cartea.

Ce spun eu, se află în primele 20 de pagini ale cărții.

E o poveste foarte frumoasă, bine scrisă – eu sunt modest.

Cornel George Popa cu cei doi fii ai lui

Ce fac copiii dumneavoastră?

Am un copil de 18 ani care este acum student la Cluj, la Psihologie. Nevastă-mea și mama copiilor e psiholog și, la fel cum eu am trăit în casă cu cărți de Medicină, și el a văzut tot fel de cărți de psihologie. Am ales Clujul fiindcă a vrut să fie puțin independent. Putea să meargă și aici, dar cu ocazia asta vede și el ce înseamnă să fie singur, mai ales că are și o miză: el a vrut să facă facultatea în Olanda, iar eu am zis: „Puiule, stai și tu un an de zile la Cluj și vedem ce note ai. Ai note bune, du-te în Olanda!”.

Citește și:

Mircea Cărtărescu: „Dacă un copil nu-şi vede niciodată părinţii citind, nici el n-o va face”

Și cel mic?

Cel mic trebuie să împlinească 12 ani și e foarte genial. Eu nu eram nici pe un sfert cât este el. Copilul acesta avea idei foarte bune de afaceri de la vârsta de cinci ani. Atunci mergeam în parc și spunea: „Tata, nu ar fi bine să fie aici un chioșc de unde copiii să cumpere lucruri, un chioșc cu baloane colorate și cu o păsărică cântătoare care să-i atragă?”. În plus, reține chipuri, reține lucruri, știe ce a făcut la patru ani… Empatizează, înțelege, e discret…

E vreo carte care descrie povestea de dragoste cu soția dumneavoastră?

Nu, asta nu am pus-o nicăieri.

Cornel George Popa cu soția și copiii llor

Dar cum sună?

Mergeam într-o zi pe stradă, în București, undeva pe lângă piața Romană. Tocmai îmi cumpărasem o cămașă foarte colorată ca a unui schimbător de valută. Pentru că-mi spălasem blugii, purtam niște pantaloni de tergal. Mergând pe stradă, am văzut deodată venind către mine o tipă extraordinar de frumoasă și cu un aer extrem de trist. Din toată lumea aia am văzut doar capul ei.

M-am uitat la mine, am zis: „măi, arăți ca un schimbător de valută? Nu te poți lua de o tipă în halul ăsta!”. Și am lăsat-o să treacă. După trei secunde am zis: „Și ce dacă arăți ca un schimbător de valută? Îți place tipa, du-te după ea!”. Și m-am dus după ea și primele cuvinte au fost chiar astea: „Scuză-mă că arăt ca un schimbător de valută”. Și așa am agățat-o pe nevastă-mea.

Și nu s-a lăsat cu o poșetă, o palmă, nimic?

Nu. Dar abia când am ajuns să merg lângă ea mi-am dat seama cât e de înaltă. Mie îmi plac tipele mai mici de statură, de un metru șaptezeci și ceva. Nevastă-mea are un metru și 86. E cât mine. Și atunci am spus: „Tu ești o tipă frumoasă și deșteaptă și care suferă că nu găsește un tip care să fie și înalt și să nu fie tâmpit. Eu sunt înalt și poate dacă stai puțin cu mine, îți dovedesc că nu sunt nici tâmpit”. Cu asta am dat-o pe spate pentru că ea se gândea exact la asta.

În cât timp v-ați căsătorit de atunci?

Mai mulți ani pentru că eu nu am vrut să mă însor. Eu am vrut să am o legătură liberă. Până la urmă a rămas nevastă-mea însărcinată și a fost bunica, unchiul, nașul Gigi, preotul, nașa, Magdalena preoteasa… Și i-am zis: „dacă vrei să ne căsătorim, o facem, dar te ocupi tu”. Și s-a ocupat.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO