Căutare

Share this article

Într-o lume plină cu personaje mai mult sau mai puţin autentice, Cristina Mazilu, cunoscută şi ca “tipa de la Mazilique”, se încăpăţânează să le arate oamenilor că viaţa nu e ca-n pozele frumoase de pe Instagram, dar că tocmai asta este frumuseţea ei. Efervescentă şi mereu în căutarea unor lucruri noi, pe la 20 şi ceva de ani, când lucra ca jurnalist, şi-a dat seama că vrea să gătească pentru prieteni deşi nu ştia mai nimic despre asta. Aşa şi-a dat seama că îi place la nebunie să gătească şi şi-a îndreptat toată energia în această direcţie.

Când nu i-au mai suportat poveştile despre alimente, condimente şi oale, prietenii au sfătuit-o să le spună despre ele în scris, pe blog. Aşa a apărut unul dintre primele bloguri culinare din România, iar apoi studioul Mazilique, un loc pe care Cristina spune şi acum că multă lume îl ia drept orice, mai puţin ceea ce e de fapt: “locul de joacă” pentru blog şi un loc dedicat evenimentelor cu oameni, mâncare şi ceva vin.

Cristina Mazilu scrie la fel de liber precum vorbeşte, prezintă lucruri simple, dar nu se fereşte să recunoască faptul că nu a fost deloc simplu să ajungă unde e acum. Crede că e important să îţi urmezi visurile, chiar dacă asta înseamnă să faci schimbări radicale, dar şi că nu trebuie să uiţi că pentru orice reuşită este nevoie de muncă, de foarte multă muncă.

Cristina, s-o luăm cu începutul. Care a fost experienţa ta cu bucătăria în copilărie?

Mâncam dimineaţa, la prânz şi seara, ideal şi între mese. Îmi plăcea să mănânc, dar eram un copil mofturos. Erau o grămadă de lucruri pe care nu le mâncam în copilărie şi abia după aia a început să mi se deschidă mintea.

Cum ai descoperit că îţi place să găteşti?

Acum 11 ani, pe vremea asta, în februarie 2009 am fost la o masă pe care a făcut-o o prietenă de-a mea, Ana Naie, şi mi-a plăcut atmosfera. Am vrut să o recreez şi acasă şi m-am gândit că aş putea să fac şi eu de mâncare pentru prieteni.

Cum era atmosfera? Ce anume te-a atras?

Cred că la momentul respectiv era greu să formulez asta, dar ce s-a distilat în ultimii 11 ani este că mi-a plăcut foarte mult felul în care mâncarea adună oamenii împreună şi felul în care ei interacţionează în jurul mâncării, mâncarea fiind doar aşa, un vehicul pentru a-i apropia.

Şi nu e acelaşi lucru şi dacă comanzi o pizza?

E acelaşi lucru şi dacă deschizi o sticlă de vin, dar diferenţa era că pizza e comandată, mâncarea ai făcut-o tu şi obţii un alt timp de satisfacţie. Sau aşa am simţit-o eu la momentul respectiv, că a putut să genereze asta.

Mai ţii minte ce ai gătit prima dată?

Da. Nu ştiam atunci să fac mare lucru de mâncare, repertoriul era foarte limitat, aşa că am făcut bruschette cu roşii, un pui copt care a însemnat că am băgat un pui în cuptor şi l-am scos la un moment dat, când mi-am adus aminte de el. Am mai făcut nişte cartofi ţărăneşti, mă rog, nişte cartofi cu bacon şi cu ceapă şi un fel de creveţi copţi într-un sos de roşii, la cuptor, într-un vas roman. Asta-i o reţetă pe care mi-a dat-o taică-miu la telefon. Mâncase el în Istanbul ceva similar şi i-a plăcut şi a replicat-o acasă, evident, cum l-a tăiat şi pe el capul. Concluzia mea de atunci a fost că reţeta asta e greşită şi creveţii sunt destul de over done, dar s-a făcut, s-a mâncat. Doar nu era să aruncăm mâncarea sau creveţii. I-am mâncat aşa cum erau.

Deci mai sunt şi alţii prin familie cu astfel de înclinaţii gastronomice.

Nu chiar. Atât tata, cât şi mama găteau, dar nu aveau vreo pasiune în acest sens. Şi pasiunea mea nu a plecat efectiv de la mâncare pentru că eram foarte confortabilă să merg în restaurante şi să mănânc mâncare bună. Mâncarea bună îmi plăcea, desigur, dar nu trebuia să fie făcută neapărat de mine. C-am început eu să gătesc a fost pentru că mi-a plăcut să ofer asta apropiaţilor la momentul respectiv. Acum am ajuns să împrăştii cu mâncare în cercuri mai largi.

Ce feedback ai primit atunci?

Oamenii au fost entuziasmaţi, dar cred că mai mult de efort decât de rezultat. A fost însă suficient ca să mă determine să mai repet experienţa. Atunci când eu sunt interesată de ceva, orice, o carte, un film, o piesă de teatru, o floare, un domeniu, un subiect, nu am răbdare şi încerc să îl epuizez. Atunci m-am imersat în tot ce însemna mâncare şi în toate resursele la care aveam acces la momentul respectiv. Am început să citesc foarte mult despre mâncare şi după aia să testez tot felul de lucruri. Iar pentru mine era totul complet nou, orice găseam mi se părea interesant pentru că nu aveam termen de comparaţie. Eram ca un burete şi absorbeam tot felul de informaţii. Bune, proaste, greşite, corecte, nu contează, la un moment dat le-am mai şi sortat, dar atunci a fost o perioadă foarte efervescentă. Se întâmplau foarte multe lucruri care pentru mine erau noi şi asta mă entuziasma foarte mult.

Are vreo legătură faptul că ai vrut să găteşti pentru prietenii tăi cu tendinţa noastră de alienare, a societăţii?

La momentul respectiv nu era atât de acută această alienare de care vorbeşti şi vorbim cu toţii. În schimb, probleme de comunicare cu toţii avem într-o măsură sau alta. Nu întotdeauna îţi e uşor să vorbeşti despre ceea ce simţi, să-ţi exprimi emoţiile, să fii vulnerabil. Iar mâncarea, pentru mine, la momentul respectiv, a fost şi un mod de a-mi exprima emoţiile sau sentimentele pentru că au fost o grămadă de situaţii în care voiam să spun “Mulţumesc” sau “Îmi eşti dragă” sau “Îmi eşti drag” şi nu ştiam cum s-o fac decât aşa: “Uite, ţi-am făcut nişte brioşe. Poftim!” Brioşele erau ceva atunci, nu mai văzusem.

Ce greșeli mari ai făcut în bucătărie?

Nu mi le amintesc pentru că eu am și un mecanism foarte bun de a uita eșecuri ca să pot să merg mai departe. Dar, mai ales la început, chiar dacă mâncarea era execrabilă, eu nu îmi dădeam seama. Eram atât de entuziasmată de faptul că am produs ceva, eram prea orbită de aceste skill-uri în dezvoltare ca să îmi dau seama că de fapt nu făceam mare lucru. Mie mi se părea super că am putut să tai o ceapă în două. Ce contează că am ars-o după aia?

La Good Food ai ajuns ca urmare a pasiunii tale pentru mâncare sau te-a luat pasiunea ca urmare a acestui lucru?

Când m-am apucat eu de gătit eram reporter sau editor la Mediafax. Eu scriam despre muzică, despre artă, cultură, cu totul alte subiecte. Eram jurnalist. Apoi am devenit un jurnalist pasionat de mâncare și scriam despre asta pe un blog. Lucrul ăsta m-a făcut vizibilă un pic și în momentul în care cei de la Good Food aveau nevoie de un redactor-șef li s-a părut că aș fi un om potrivit. La momentul respectiv nici nu existau mulți oameni interesați de domeniu, și mai puțini care scriau despre asta. Nu era o plajă la fel de largă cum ar fi acum să găsești pe cineva care scrie bine și scrie ce știe despre mâncare. Așa am primit această ofertă și din martie 2010 eram redactor-șef acolo.

Și dacă tot ai menționat de blog, spune-mi cum a apărut ideea lui.

Eu aveam deja un blog la momentul respectiv unde scriam despre cu totul alte tâmpenii, ce scrie o puștoaică de 20 și-un pic de ani care merge la concerte, ascultă muzică, visează și, în general, bate câmpii. Aveam blogul ăsta și, pentru că eu devenisem pasionată de mâncare și vorbeam doar despre asta de la un punct încolo, unul dintre prietenii mei mi-a spus: ”Auzi, știi ceva? Scrie tu pe blog și noi citim dacă ne interesează.” Pe el sau pe ei, pe prietenii mei nu știu cât de tare i-a interesat, dar clar au mai fost și alții așa că am putut să mă desfășor. Faptul că am putut să scriu pe un blog și că a existat foarte repede un schimb de informații cu cititorii, un feedback de la ei, un fel de comunitate sau un simț al comunității, asta a fost ce m-a determinat să îl mențin și să scriu în continuare. Eu mă plictisesc ușor și sunt convinsă că ar fi putut să se întâmple asta pe parcurs dacă nu erau oamenii care citeau și scriau.

Poate s-a datorat asta și faptului că scrii natural, amuzant.

Mă bucur că spui asta. S-au mai schimbat lucrurile între timp: scriu un pic mai bine, dar am pierdut pe parcurs din entuziasm. Așa se întâmplă în general când faci un lucru de multe ori și, cum spuneam, mie nu-mi place rutina. Pe măsură ce scriam mai mult mai găseam niște scurtături. Nu scriu acum cu la fel de multe detalii, cu povestioare cum făceam acum 5 sau 10 ani, dar măcar acum știu ce scriu. Win some, lose some. (n.r.: “Câştigi ceva, pierzi altceva.”)

Dar blogul tău nu este doar culinar, mai scrii și despre alte lucruri.

Da, mai scriu pentru că pasiunile mele nu sunt limitate doar la mâncare. Este un blog de food, dar sunt și eu om.

Ce alte lucruri îți mai plac? Ce ți-ar plăcea să faci dacă ai avea o lună liberă?

A, să călătoresc, e foarte simplu. Oriunde.

Te ajută călătoriile?

Da, dar asta am învățat-o the hard way (n.r.: “pe calea cea grea”). Înainte să deschid studioul călătoream destul de mult. Chiar dacă nu perioade lungi de timp, măcar o dată pe lună fugeam un pic din București, de fapt, din țară. Când am deschis studioul evident că toate forțele mele s-au concentrat aici. Era ceva nou, era ceva ce trebuia făcut și era ceva foarte fun (n.r.: “distractiv”), că eu mi-l dorisem, nu se întâmplase din greșeală. Am ales să fiu mult mai prezentă aici pentru că aici era nevoie să fiu pentru ceea ce îmi doream eu să fac. Nu am mai călătorit la fel de mult, iar la 2 ani după ce am deschis studioul am plecat într-o vacanță de o săptămână sau 10 zile în Maroc și atunci mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise și cât de mult îmi afectase creativitatea faptul că nu am avut aceste momente. Schimbările de peisaj, de mediu, de context în general sunt benefice pentru că te mai scot din zona ta de confort, vezi locuri noi, te expui la experiențe diferite și inspirația poate să-ți vină din orice. Inspirația pentru mâncare nu trebuie să vină dintr-o bucătărie, poate să vină din foarte multe alte zone. De exemplu, când am fost atunci în Maroc erau portocalii înfloriți și peste tot mirosea a fleurs d`oranger și era o aromă foarte îmbătătoare, o aromă care după aia se regăsea și în diverse feluri de mâncare de la ei. Evident că în momentul în care m-am întors în Bucureşti am vărsat sticle cu apă cu flori de portocal în absolut orice lighean cu salată mi-a picat în mână.

Ce ţi-a adus şi ce ţi-a luat studioul?

Mi-a adus responsabilităţi, mi-a luat o oarecare libertate. Dar nu mi-a luat-o cât i-am luat-o. Mi-am dorit să fac asta şi e interesant să ajungi în situaţii care poate nu-ţi sunt comode neapărat, dar de acolo înveţi, încercând să navighezi prin situaţiile astea când poate te simţi un pic îndepărtat de tine. Aşa ajungi înapoi la cine eşti.

Ce a fost cel mai greu de când ai deschis studioul? Toată lumea visează să devină antreprenor, dar când se trezeşte în faţa faptului împlinit înţelege că nu e chiar aşa uşor.

Au fost multe lucruri grele. Noroc că au venit pe rând şi nu toate o dată. Întâi a fost greu şantierul de amenajare al studioului, după care a fost greu să-mi găsesc un alt ritm de muncă faţă de cel cu care eram obişnuită, a fost greu să realizez că am un alt tip de responsabilităţi faţă de momentul în care eram angajat dublat de un freelancing. Din fericire nu a fost nimic regretabil.

Ce ţi-a adus bun până acum?

În primul şi-n primul rând (n.r.: strigă râzând către colegele ei: „Puneţi-vă căştile!”) mi-a adus o echipă foarte frumoasă. E cel mai important să-ţi poţi împărţi zilele cu nişte oameni cu care nu doar că lucrezi bine, dar îţi sunt şi dragi şi-ţi face plăcere. Asta mi se pare, de fapt, cel mai preţios lucru din ce am la studio. În afară de faptul că facem mâncare – asta trebuie să facem – dar că le putem face în acest fel, în acest context, ăsta mi se pare cel mai mare câştig.

Bine, acum explică-ne ce-i cu studioul, ce se întâmplă aici.

Studioul a apărut în primul şi-n primul rând dintr-o nevoie a mea de a avea un spaţiu unde să dezvolt proiectele pe care le făceam deja pentru Mazilique. Avem nevoie de o bucătărie de teste mai mare, de un loc unde să gătesc toate reţetele, să pozez şi să filmez. Blogul a pornit din bucătăria mea mică, mică, din bloc şi nu mai aveam loc pentru tot ce se întâmpla acolo aşa că a apărut ideea studioului. Un an şi jumătate mai târziu am găsit spaţiul, l-am amenajat şi ştiam că pe lângă activitatea editorială o să se întâmple şi alte lucruri aici. Îmi era un pic greu să le conturez sau să le identific. Ştiam că o să facem nişte workshop-uri, dar nu era încă foarte clar.

Însă odată deschis spaţiul a căpătat aşa, o viaţă a lui pentru că oamenii l-au perceput în diverse feluri şi atunci au venit întrebări: „Putem să organizăm aici un eveniment?”, „Putem să facem o petrecere?” Şi, da, s-a putut şi s-a făcut. Pe de o parte asta a fost ceva frumos pentru că am văzut cum se raportează oamenii la spaţiu, pe de altă parte lipsa unei comunicări clare a mea, dublată de faptul că avem atât de multe informaţii care vin spre noi, pe atât de mult canale, a dus la o greutate în filtrarea acestora. Prin urmare mulţi n-au înţeles ce se întâmplă aici.

„Ţi-ai făcut restaurant?” „Nu.” „E un fel de bistro, de cafeneaua ta? Dar tu şi locuieşti acolo?” „Nu. Nu. Nu.” Ăsta este biroul nostru, locul de unde pornesc toate proiectele şi de unde creăm tot contentul pentru Mazilique.ro, dar este de asemenea un spaţiu de evenimente. Este modul în care am ieşit în offline cu proiectul Mazilique, astfel încât mâncarea care era accesibilă doar online acum poate fi şi gătită şi testată şi mâncată. Şi e felul în care am reuşit să mă conectez într-un mod mult mai real cu cititorii.

Ce spun oamenii când vă întâlniţi?

Sunt multe tipuri de interacţiuni, din fericire, pozitive. Sunt oameni care mă ştiau din online şi se bucurau că ne cunoaştem, sunt oameni care ştiau spaţiul şi-şi doreau foarte mult să ajungă aici, sunt oameni care habar n-aveam ce este cu locul ăsta, unde au venit. Se întrebau dacă sunt acasă la cineva, dar odată ce au ajuns aici şi au înţeles cum se întâmplă lucrurile a început să le placă şi au rămas plăcut surprinşi. Sunt sigură că au existat şi alte experienţe, dar, din fericire, feedback-ul este pozitiv şi asta nu poate decât să mă bucure. Cred că ajută foarte mult faptul că aici este o bucătărie deschisă şi toţi oamenii care vin interacţionează cu noi şi asta ne apropie într-un fel care sigur nu s-ar fi întâmplat într-un restaurant, fie el şi cu o bucătărie deschisă. Aici e mai intim pentru că asta am şi vrut să replic, o bucătărie ca acasă făcută la o scară mai largă.

Ai spus că te plictiseşti repede şi că ai nevoie de lucruri noi. Unde vezi studioul în viitor sau ce te vezi făcând?

Sigur n-o să renunţ la proiectele astea, doar că o să le dezvolt. Deja, anul trecut am lansat Mazilique Shop, care e o extensie de e-commerce. După ce aveai deja experienţa blogului, apoi ai putut şi să încerci mâncarea într-un loc concret, acum cei care s-au legat de experienţa asta pot să o ducă un pic şi acasă prin obiectele pe care le găsesc în shop.

Acum 2 ani am lansat o serie de evenimente care se numesc Convivial. Sunt o serie de cine care se întâmplă la studio şi la care oamenii se pot înscrie pentru a participa. Ăsta e un mod în care ei pot veni aici în afara unui eveniment privat sau corporate de tipul celor pe care le organizăm în mod normal. Sigur, dacă eşti o gaşcă de oameni poţi să faci un eveniment şi să îl organizezi aici, dar dacă eşti o persoană, un cuplu sau 4 prieteni e un pic mai complicat şi astfel ei pot veni şi e o altă formă în care să ne cunoaştem şi să ne apropiem.

Ideea e că planuri de dezvoltare există în continuare şi asta e ceea ce mă entuziasmează. Altfel, dacă aş şti că orizontul meu e limitat, indiferent de ceea ce este ce fac eu acum, m-aş ofili ca o floare în arşiţă.

Eşti din Bacău, iar moldovencele sunt renumite pentru cum arată şi cum gătesc. Ce ai preluat tu de acasă şi ce ai adus în proiectele tale?

Nu ştiu exact ce am adus, dar ştiu foarte clar că am preluat dragostea pentru ciorba făcută cu borş şi pentru mămăliga fiartă corespunzător, nu toate zemuţele. O mămăligă tare pe care o tai cu aţa. A, şi murăturile în saramură. Castraveţii în oţet or fi amuzanţi în nişte contexte, dar nu, castraveţi în oţet, nu.

În ultimii ani femeia încearcă să scape de cratiţă. Tu ne trimiţi înapoi, în bucătărie. Cum am putea noi să redescoperim plăcerea de a face lucruri acasă, împreună?

Eu înţeleg foarte bine că oamenii nu au chef, timp, energie să facă asta acasă. Eu mi-am găsit resursele astea pentru că era ceva ce m-a entuziasmat. Dar puteau să mă entuziasmeze goblenurile şi atunci asta aş fi făcut şi nu este timpul pierdut, slavă Domnului. Nu ştii niciodată! Nu aş vrea să conving pe cineva care nu vrea să gătească să o facă. În schimb, dacă îți doreşti să găteşti şi crezi că nu ai timp aş putea să îţi dau nişte variante rapide. Dacă îţi place să găteşti, dar nu ai inspiraţie aş putea să ofer nişte idei, dar nu aş vrea să propovăduiesc faptul că mâncarea este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă. A fost pentru mine, dar sunt atât de multe lucruri frumoase. Şi ce mi se pare cel mai important este să-ţi urmăzi pasiunea. Dacă este ceva care te pasionează fă lucrul ăla, că poţi să comanzi mâncare şi de pe net.

Tu ai făcut nişte schimbări în carieră pe care alţii nu le-ar fi făcut, de frică să nu rămână fără o bază sigură. Cât de important este să-ţi urmezi pasiunea, visul?

Se dovedeşte acum că e foarte important, dar pe lângă faptul că am avut nişte contexte potrivite care m-au ajutat să mă dezvolt în direcţia asta, am şi muncit foarte mult. Poate nu simţeam la momentul respectiv pentru că eram atât de entuziasmată şi atât de locomotivă încât nu-mi dădeam seama că aveam un tren în spate. Dar e şi muncă în spatele oricărei pasiuni.

Eu nu cred în talent ca fiind răspunsul în viaţa cuiva. Eu nu am avut talent la scris, dar am învăţat să scriu. Am repetat acest exerciţiu de suficient de multe ori încât să reuşesc să nu mai pun virgulă între subiect şi predicat – în cele mai multe cazuri, desigur. Nu ştiam să gătesc, dar am făcut-o de suficiente ori încât acum să iasă ceva comestibil. Talentul este un dar dacă îl ai şi ar trebui să îl preţuieşti şi ar fi păcat să nu îl exploatezi, dar talentul este zero în lipsa unei munci susţinute şi aplicate. Iar dacă nu ai talent poţi să înveţi. Cu multă muncă poţi compensa ceea ce natura nu ţi-a oferit.

Bine, din păcate eu n-o să învăţ niciodată să cânt ca o mierlă, dar am reuşit altele.

Eşti o tipă sinceră, autentică. Nu e riscant într-o lume plină de perfecţiune şi de femei care le fac pe toate de la excelent în sus?

Mi se pare prea obositor şi nu m-aş înhăma niciodată la munca asta, că e şi asta o muncă, de a crea un personaj şi de a-l întreţine în ceea ce priveşte apariţia fizică, discursul. Asta mi se pare alienant. Ţin prea mult la echilibrul meu psihic ca să mă supun la aşa ceva. Sunt atât de multe lucruri la care eşti expus acum şi care te afectează într-un mod pe care nici măcar nu-l percepi la momentul respectiv, dar care se acumulează şi îţi dai seama la un moment dat că ai adunat prea multe frustrări sau senzaţii de inadecvare doar pentru că în jurul tău au apărut nişte prototipuri de personaje care de fapt nu sunt reale, dar la care poate tu te raportezi. N-aş vrea să îngroş rândurile astea, sincer, nici ca spectator şi în niciun caz ca creator de conţinut.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO