Căutare

Share this article

Petruț Călinescu s-a remarcat în urmă cu câțiva ani când a lansat una dintre cele mai puternice mărturii ale vieților românilor plecați la muncă în străinătate, albumul „Mândrie și beton”. În 2018 a câștigat locul 1 la categoria “Photo Stories” la Balkan Photo Awards pentru proiectul PeriferiaB, un proiect despre viața la margine de București, încheiat cu lansarea ziarului periferiei – un print experiment tipărit în ediție limitată, finalist la concursul Cele Mai Frumoase Cărți din România în 2018.

Petruț Călinescu a fost fotoreporter și a lucrat la câteva dintre cele mai importante ziare ale vremii. Într-o zi a fost chemat să facă poze la aniversarea cățelului secretarei directorului general și atunci a realizat că în astfel de situații munca lui nu e apreciată. A închis ușa ziarului și a plecat în lume să facă fotografii de reportaj. De atunci fotografia documentară a rămas marea lui pasiune.

El împreună cu soția sa, Ioana Călinescu, dar și cu alți doi pasionați ai acestui gen, Marian Raica și Ioana Cârlig au înființat în 2016 Centrul de Fotografie Documentară.

Anul trecut a demarat un nou proiect: dacii. Vrea să facă un film documentar despre mitul dacilor de azi, despre acei oameni care cred puternic în rădăcinile lor, motiv pentru care se înscriu în tot felul de asociații care le sprijină credințele, iara vara, se întâlnesc la festivaluri prin țară unde într-un cadru restrâns, timp de două-trei zile, de reconstituie istoria inceputurilor poporului român. Recunosc cinstit că nu aveam nici cea mai mică idee despre faptul că există oameni ca noi care reconstituie scene de luptă dacice și care se îmbracă ca dacii, aducând în zilele noastre părți întregi ale istoriei.

Am povestit cu Petruț Călinescu despre daci și festivaluri de reconstituire istorică:  regatul Zimbrilor al Geților, regatul Urșilor al Bastarnilor și regatul Cerbilor al Sarmaților cu daci, legionari romani, celți, gladiatori, dansatoare, fierărie, olărit, țesut, bucătărie antică, pictură, tir cu arcul, sculptură, dansuri ale nimfelor sau ritualuri, rugul lui Zalmoxes.😊Despre noul său proiect, dar și despre pasiunea lui pentru fotografie, cât și momentul în care a ales să facă totul din pasiune, în interviul de mai jos.

Petruț Călinescu în Congo

La ce lucrezi tu acum?

La un film cu daci. Am început anul trecut un proiect fotografic și mi s-a părut interesant să-l dezvolt și într-un film documentar. Încă nu am filmat nimic, dar mă voi ocupa anul acesta. Anul trecut a fost o perioadă de predocumentare.

Tu te vei ocupa de tot?

Da, (din păcate) eu voi fi omul orchestră, eu voi fi toată echipa de pe teren în majoritatea deplasărilor. Va fi un film foarte low budget, dar sper să-l duc la capăt. E dificil să te ocupi de foto, video și audio în același timp. Pe de altă parte o echipă formată dintr-un singur om înseamnă independență și încerc să privesc partea bună.

Care e povestea filmului?

Mă preocupă mitul dacic, al etnogenezei poporului român, și modul în care este reinterpretat în ziua de azi. Sunt mai multe povești, de la festivaluri de reconsituire istorică, la oameni care cred că cetățile dacice sunt pline de energie, până la mistici naționaliști și mai multe universuri care oscilează în jurul acestor idei. Încă nu m-am gândit foarte clar la structura filmului, dar voi urmări câteva personaje pe care le-am întâlnit vara trecută. Ce pot spune este că nu va fi un film cu povață la sfârșit, cu cap și coadă, o să fie doar o descriere a fenomenului.

Unde sunt aceste persoane?

Sunt risipite prin țară.

Dar cum găsești tu proiectele, ideile astea?

Sincer, nu e vreo formulă. Cred că sunt idei care mă pândesc și deodată se unesc într-o chestie mai mare. Asta cu dacii nici nu mai știu exact de unde mi-a venit, e o chestie care mă bântuie de mai multă vreme. Cred că a pornit de la reenactment-ul acesta istoric pentru că oamenii sunt spectaculoși; sunt ca niște copii mai mari care se caftesc îmbrăcați în blănuri și armuri.

Există vreo 5 sau 6 asociații mai mari în țară, de reconstituire istorică. Oamenii din aceste asociații nu sunt doar pasionați de istorie; nucleul este format din specialiști, istorici, profesori de istorie, muzeografi, arheologi. Ei se delimiteză întotdeauna de teoriile conspiraționiste și mistice, și încearcă să combată cu argumente istorice teoriile deviante despre daci.

În mare, fiecare asociație are câte o trupă de daci și una de romani. Și în toată țara se țin foarte multe astfel de festivaluri. E o modă care vine de afară și e în ascensiune.

Fiecare om care participă la astfel de reconstituiri istorice lucrează în cu totul alt domeniu și participă la aceste festivaluri din pasiune. De cum începe vara, sunt programate astfel de festivaluri în fiecare weekend și toți vin cu familiile, cu soții, copii, căței… Se îmbracă ca dacii, gătesc la proțap, copiii umblă desculți cu o rogojină pe ei, iar femeile aduc ulcele cu vin. E ca o joacă de copii mari.

De aici se desprind tot felul de grupuri: mistici, nationaliști, hippioți. Sunt și oameni care fac un downshifting și se mută de la oraș în zona cetăților dacice datorită energiei pe care o simt acolo; e o combinație între yoga și misticism.

Adevărul este că natura și satele sunt atât de frumoase în jurul cetăților dacice, încât mi-a picat si mie cu tronc.

Dac

Și tu vara trecută ai fost pe la festivaluri?

Da, deoarece aceste festivaluri reprezintă un prilej foarte bun de a-i vedea pe toți și de a-i cunoaște. În plus sunt singurele locuri unde poți intra liber, fiind festivaluri publice.

Fac asta ca să intru în zona personală a oamenilor și am adunat foarte multe povești despre cum au ajuns oamenii să creadă cu tărie în mitul acesta dacic. De exemplu, e un grup de moldoveni super veseli care de fapt au un salon de tatuaje celebru la Iași, foști rockeri care s-au transformat în daci.

Toți oamenii aceștia au diverse motivații pentru care vin aici.

Problema este că toate aceste povești pe care eu le-am aflat de la ei, nu le voi putea prinde în film, deoarece vor fi greu de reconstituit. Și în fotografie este greu să surprinzi anumite lucruri.

De exemplu, la Sarmisegetuza este o atmosferă tensionată. Paznicii de acolo nu lasă oamenii să atingă pietrele, cu pretextul că sunt în muzeu. Ori mulți dintre cei care vizitează cetatea vin special ca să atingă pietrele.

Nu știam absolut nimic despre faptul că există cel puțin două grupuri care se intersectează cu dacii: misticii și yoginii. Toți aceștia cred că cetățile dacice au fost puse intenționat în anume locuri super energetice și atunci ele devin un loc de pelerinaj important.

Sarmisegetuza este considerat cel mai energetic loc și astfel aici vin yogini sau altfel de oameni care vor să-și încarce chakrele, pietrele, cristalele, etc. Pentru că s-a creat un flux atât de mare, administrația a luat decizia de a nu le permite să se așeze pe jos, în lotus, sau să atingă pietrele.

Până acum câțiva ani s-a campat, s-au făcut grătare și s-au tras chefuri acolo, iar acum este un muzeu unde nu ai voie să atingi exponatele. Și acești paznici stau ca la concertele rock, iar oamenii, când simt că nu-i vede nimeni, se aruncă pe pietre, se răstignesc pe ele ca să se încarce energetic. Și atunci, tot ca la concert, din mulțime, vezi doi bodyguarzi care scot de subsuori câte un om care nu a apucat să-și încarce bateriile. E o atmosferă foarte interesantă, vin oameni foarte diverși pentru care ruinele capătă semnificații diferite.

La fel mai este peștera de la Polovraci unde se spune că a trăit Zamolxis și acolo se întâmplă cam la fel. Acolo, misticii spun că e un portal către altă lume și că ar fi cel mai ozonificat loc de pe planetă. Acolo este o formațiune în stâncă despre care se spune că a fost scaunul lui Zamolxis unde el stătea și medita, scaun pe care nu ai voie să te așezi. Și, la fel ca la Sarmisegetuza, oamenii pândesc neatenția paznicilor ca să se așeze pentru că ei spun că atunci când se așază se conectează cu tot felul de energii, cu istoria…

Un păstor de la Polovragi, care se odihnește pe locul unei foste cetăți dacice

Dar oamenii aceștia sunt daci și în restul timpului?

A juca un rol de dac sau de roman este pentru mulți dintre ei o formă de a-și petrece timpul liber, dincolo de festivalurile de reconstituire istorică. Unii sunt foști rockeri, ajunși la o vârstă la care nu mai pot merge la rockotecă și nu-și mai pot lăsa plete fără să fie priviți ciudat. Statutul de daci îi legitimează să se simtă bine cu ei așa cum sunt.

Am fost la o petrecere pe lângă Pitești, o petrecere dacică unde a fost de fapt un super chef, cu berbec la proțap și vin din coarne de animale. Părea că nu va ieși nimic din cauza ploii torențiale de afară. Viitura a luat proțapul, apa curgea prin corturi pana la nivelul genunchilor. Ceea ce mie îmi părea un dezastru, de fapt a animat spiritul lor dacic și au ieșit toți dansând și cântând în ploaie, ceea ce a făcut din acea adunare, una dintre cele mai grozave petreceri la care am fost.

Cum ai ales tu genul acesta de fotografie documentară? Nu era mai simplu să-ți faci un studio și să faci poze?

Nu, m-aș fi plictisit teribil. Îmi place foarte mult să călătoresc. Totul pleacă dintr-o curiozitate de a mea.

Să vorbim și despre „Mândrie și beton”. Cum ai ajuns la acest proiect?

Fotografie din albumul „Mândrie și beton”

Fotografiam de multă vreme zona Maramureșului și vedeam cum de la an la an se întâmplă o schimbare foarte mare în sate: de la unul tradiționalist, peisajul se schimba tot mai agresiv. Oamenii plecați la muncă în străinătate, se întorc an de an și ridică case mari din beton în satele natale. Apoi am fost după acești oameni în străinătate și am văzut că nu trăiesc în cele mai bune condiții pentru că vor să economisească ca să ridice aici case.

Dar în Nigeria?

La un moment dat am primit o bursă de la Federația ONG pentru Dezvoltare. Trebuia să mergi într-o țară subdezvoltată și să scrii despre problemele ei, iar eu am aplicat la această bursă și m-am gândit să merg undeva unde nu aș ajunge de capul meu. Am văzut comunitate asta (Makoko) din Lagos, Nigeria  care trăiește în acel mod primitiv și spectaculos.

Makoko, Lagos, Nigeria

Pe unde ai mai fost?

În Kenya, în Guineea-Bissau, Bolivia, Afganistan, China, India.

Dar tu ai fost jurnalist?

Da, am lucrat pentru Jurnalul Național, Evenimentul zilei și Cotidianul.

Și de ce ai plecat din presă?

Tot timpul am fost foarte frustrat pentru că nu aveam niciodată control asupra subiectelor.

Țin minte că la un moment dat secretara directorului general a serbat ziua cățelului ei, iar eu a trebuit să fac poze acelui eveniment măreț de presă, să mă întorc să developez în noaptea aia și, spre surprinderea mea, să văd că știrea chiar intră în ziar. După asta am zis că dacă am ajuns să pozez cu de-a sila aniversări de câini, e cam groasă treaba.

Ziarul „Periferia Bucureștiului”

Și ce ai făcut după?

Am plecat în India. Așa mi-am făcut ieșirea. Am plecat pentru 3 luni de zile cu un coleg de la ziar care și-a dat și el demisia. Atunci nu prea își dădeau oamenii demisia așa ușor. Așa că am călătorit și făcut poze pe râul Gange.

Până unde duce pasiunea ta asta pentru fotografie documentară?

Când documentăm multă vreme un subiect, începem să ne integrăm în decorul pe care îl documentăm. Am hotărât împreună cu Ioana să ne cumpărăm un teren într-o zonă absolut superbă, undeva pe lângă Orăștie. Anul trecut, în perioada de pre documentare, am descoperit niște zone cu o natură extrem de spectaculoasă cu toate tipurile de păduri, de pomi fructiferi, un rai, cu niște peisaje foarte variate.

Dar e o călătorie în sine și achiziționarea acestui teren pentru că nu există acte pe nimic acolo. Terenurile sunt moștenite din gură în gură, din arac în arac. Cel mai apropiat oraș este Călan și acolo a trebuit să mergem cu bătrâna de la care vrem să cumpărăm terenul, bătrână care s-a semnat cu degetul pentru că nu a făcut niciodată acte pe nimic.

Dar sper că vom reuși și la un moment dat să ne retragem acolo.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO