Elena Popa este o tânără ambițioasă care și-a propus să ducă moda fashion spre un loc de interacțiune. Originară din Vaslui, a știut din copilărie că nu trebuie să se identifice cu o persoană sau cu o meserie. A venit la studii în București și s-a întâlnit cu o idee sau mai degrabă cu un curaj nebun de a crea un loc care să prindă diverse conotații pentru cei care îi trec pragul. Pentru fashioniste este locul unde pot găsi ceea ce caută, pentru iubitoarele de vintage este raiul în anumite zile, pentru vânătoarele de „vedete” e modul de intrare în garderoba mea, și mai este locul de unde pleacă donații de haine.

Elena a adus în urmă cu 7 ani un altfel de concept a sustenabilității modei. Avea 23 de ani, dar știa că industria fashion este cea mai agresivă și că dăunează în egală măsură cu cât bucură la prima vedere. A creat reSale, a schimbat câteva locații, dar a păstrat fix oamenii care au mers pe traseul conceptului.

În urmă cu câteva luni am descoperit o tipă colorată care colora în jurul ei vieți, deși stătea pe o bancă, în curtea locației de pe Anasonului 6. Elena este genul de persoană care poate purta un dialog cu oricine, dar care alege să păstreze în viața ei doar ce trebuie. Nu ea face trierea, ci universul, care o răsplătește pentru ceea ce ea face pentru el. A rămas loială unui vis, pe care l-a transformat în concept și despre care spune că încă nu a ajuns acolo unde trebuie. reSale este locul care „ameliorează” prețurile pentru ca toți să ne bucurăm de dorința de a avea o anumită piesă în dulap, leagă prietenii, sfătuiește și amplifică momente, iar Elena rămâne nucleul.

Cine este Elena?

Nu știu exact ce să-ți răspund la această întrebare pentru că Elena Popa nu s-a descoperit în totalitate până astăzi. Cred, totuși, despre Elena din prezent, că este un copil dezorganizat, dar cu responsabilități. O introvertită care și-a creat propriul spațiu de socializare pentru că nu și-a găsit locul în societatea de astăzi. Un copil care s-a dus „cu capul înainte” chiar dacă i-a fost frică.

Elena Popa: „Singurul lucru cert pe care mi l-am dorit în copilărie era să plec de acasă și să devin independentă”

Unde ai copilărit?

Am copilărit într-un sat la 5 km de Bârlad, județul Vaslui. De fapt acolo am crescut, pentru că nu a fost doar copilăria, ci toată viața mea de până la 19 ani.

Colorată ți-a fost viața cam până la ce vârstă?

Copilăria a fost colorată dar a avut și nuanțe de alb negru, ca orice altă copilărie, de fapt. După cum îți spuneam, am copilărit în sat și am avut „norocul” de a mă juca cu și în natură. Dacă nu eram la școală eram pe uliță, pe câmp, în pădure, oriunde dar nu în casă. Nu exista program de masă, de somn sau orice alte tipare educaționale de astăzi. Mâncai când îți era foame, iar tu ca și copil aveai responsabilitatea de a ști când Îți este foame sau somn. Ne purtau părinții de grijă dar sigur nu ca astăzi. În momentul în care ieșeai din curte știai că ești responsabil pentru tine. Știai că dacă faci ceva „greșit” vei fi certat multe ore, mai luai și câte o palmă domoală, în funcție de ce rebeliuni făceai.  

Ce te visai și ce ai ajuns să faci?

Singurul lucru cert pe care mi l-am dorit în copilărie era să plec de acasă și să devin independentă. Abia așteptam să termin liceul ca „să plec în lume”, să pot să-mi fac viața exact așa cum o vizualizam. Dar gândul asta nu implica vreo meserie anume. Dacă îmi amintesc bine perioada, în clasa a V-a ne întrebau la școală ca cine vrem să fim, iar eu habar nu aveam. Toți colegii mei aveau un nume de dat, însă eu nu voiam să fiu ca nimeni de care auzisem, văzusem sau cunoscusem până atunci. Am răspuns cu toată frica din lume că eu vreau să fiu ca mine. Mi se părea că este un răspuns cretin, și că am răspuns asta doar pentru  că nu aveam îndeajuns de multă informație despre oamenii de admirat din societate. Practic m-au prins cu tema nefăcută ceea ce era rușinos.

Elena Popa: „În perioadele în care nu sunt mulțumită de mine încep să văd lucruri urâte în ceilalți oameni și atunci conștientizez că nu sunt pe drumul cel bun”

Ochii tăi spun poveșți, pielea ta le continue. La ce vârstă a apărut primul tatuaj?

Primul tatuaj mi l-am făcut la 21 de ani din primul salariu fix, pe care l-am avut la sala de fitness. Așa am cunoscut-o pe Anel Marie care m-a fascinat. A fost primul om „ieșit din tipar” cu care am interacționat în Bucureșți. Îmi doream pentru mine să ajung atât de relaxată precum o percepeam eu pe Anel. După primul tatuaj a fost o pauză de 2 ani în care nu mi-am tatuat nimic, nu pentru că nu voiam ci pentru că nu aveam bani. De Anel m-am apropiat abia după ce am deschis magazinul. Am devenit prietene și tatuajele au venit mult mai ușor. E important ca cel care îți face tatuajul să te cunoască. Să știe ce să-ți propună, ce să nu-ți deseneze, unde să nu-ți deseneze.

A deranjat-o pe Elena vreodată eticheta? Ceea ce spun oamenii despre alții?

A deranjat-o mult timp, mai ales în adolescență, pentru că nu a fost nimeni care să-i explice că oamenii judecă indiferent de situație. Cu cât am crescut mai mult cu atât a dispărut frica de a fi judecată. Am înțeles că trebuie să faci lucuri pe care le consideri potrivite pentru tine, nu ce consideră ceilalți că ar trebui să faci. Oamenii care critică, etichetează, sau pur și simplu pun alți oameni într-o umbră negativă nu sunt mulțumiți de sine. Este mai ușor să judeci pe ceilalți decât să te judeci pe ține însuți. Și știu asta din propria experiență. În perioadele în care nu sunt mulțumită de mine încep să văd lucruri urâte în ceilalți oameni și atunci conștientizez că nu sunt pe drumul cel bun.

Când ai venit în Bucureșți? Ai simțit din prima că vei rămâne aici?

Am venit în Bucureșți în 2012, la 19 ani. Nu pot să spun că am venit aici pentru studii, ci studiile au fost un mijloc prin care am evadat de acasă. Nu pot să spun nici că am ales să vin în București pentru că-mi plăcea orașul sau era ceva care să mă atragă aici. Nici astăzi nu sunt sigură că voi rămâne în București pentru tot  restul vieții. Îmi doresc o casă la munte, cu grădină imensă, plină de natură. Asta nu se poate face printre betoane.

Înainte să deschid reSale am avut job-uri care să-mi asigure o baza financiară decentă pentru a putea supraviețui în București.

Elena Popa: „Poate sună clișeic, dar sunt convinsă că reSale nu ar fi existat astăzi dacă nu aș fi avut omul potrivit lângă mine”

Perfect, m-ai dus oricum acolo unde voiam să ajung. Cum a apărut conceptul reSale în mintea ta?

În iunie 2016 mi-am dat demisia de la sala de fitness pentru că nu mă mai descurcam financiar. Terminasem facultatea, iar venitul fix pe care îl aveam de la părinți începuse să dispară. Am intrat în panica specifică perioadei, adică termini facultatea, nu ți-ai găsit un început de drum, nici informațiile pe care le deții nu sunt atât de valoroase precum sperai că vor fi atunci când ai „diploma de deștept”. Totul a pornit de la ideea prietenului meu de a-mi vinde hainele. Poate sună clișeic, dar sunt convinsă că reSale nu ar fi existat astăzi dacă nu aș fi avut omul potrivit lângă mine. Prietenul meu reușea să-mi liniștească toate fricile și să-mi dea încredere că pot face orice îmi doresc, trebuie doar să muncesc în direcția aia. În relația noastră el e liniștea și disciplină, iar eu sunt haosul. (râde)

Este încă în prezentul tău?

Da, am aceeași relație și acum. Este echipa de acasă pe care o dezvoltăm de 7 ani. Mi-e un pic greu să vorbesc despre Alex pentru că e totul atât de personal și în același timp orice aș spune e clișeic. E genul de bărbat care nu se simte intimidat de o femeie puternică. Amândoi ne dorim pentru celălalt să ajungă la cea mai bună versiune a lui. Cred că e important să-ți susții partenerul, chiar și în cele mai mari nebunii, chiar și atunci când ți se pare că nu așa ar trebui făcut. Dacă mă întrebi când mă căsătoresc, nu mă căsătoresc. Dacă ceva mă sperie în viața asta, mă sperie statutul de nevastă.

Elena Popa: „reSale a fost de la bun început mai mult despre comunitate decât despre produs sau business în sine”

Sunt curioasă cum arăta garderoba ta atunci?

La 23 de ani deja ajunsesem în punctul în care 95% din garderoba mea era din second hand-uri, și de aici a apărut gândul că aș putea să le vând, să am bani pentru o perioadă încât să-mi pot căuta liniștită alt job. Hainele second hand erau mult mai ieftine decât astăzi pentru că încă era perioada în care era rușinos să te „îmbraci de la SH”… erau pentru săraci. În final am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să cumpăr și mai multe haine, nu să le vând pe ale mele. Și așa a apărut ideea unui magazin second hand. Dar știam că nu vreau doar un SH ca cele existente, că vreau să fie altfel, nu știam cum altfel.

Analizându-mă din perspectiva studentei în Bucureșți, care nu a descoperit niciun loc unde să se simtă în largul ei, care s-a săturat să păstreze aparențele, care se săturase de oamenii nepotriviți din viața ei, care înțelegea perfect cum te simți când te uiți la hainele din mall știind că tu nu o să ți le permiți nici măcar la reducere, am decis să fac un loc în care să nu conteze cine ești, de unde vii, câți bani ai, cine sunt părinții tăi, ce job ai. Un loc pentru oameni cu sufletul deschis. reSale a fost de la bun început mai mult despre comunitate decât despre produs sau business în sine. Și așa am început să caut depozite cu haine second hand. După care am căutat spații comerciale. Mi-am făcut un calcul și un plan, dar nu așa cum te învăța la facultate. Să fii acoperit financiar pentru câteva luni, să fie totul perfect gândit. Mi-am calculat cât mi-ar trebui minim pentru a-l deschide. Nu vedem dincolo de deschidere și oricum nu aveam bani să gândesc atât de departe. Îmi era frică să mă gândesc la viitorul magazinului și-mi ziceam „lasă că văd eu ce fac”. L-am rugat pe tata să facă împrumut la banca, nici astăzi nu-mi explic cum am reușit să-l conving, și așa am „făcut rost” de 5000 euro. Am făcut o firma, am luat stendere și umerașe din Dragonul Roșu, am luat un stoc de haine, am semnat contractul pentru primul spațiu și am deschis pe 1 august 2016, pe str. Vasile Lascăr, lângă liceul Spiru Haret.

Cum a fost începutul?

…În noiembrie 2016 l-am închis. Chiria mult prea mare. El începuse să se miște cât de cât. Dădeam zilnic în jur de 150 de share-uri la fiecare postare de pe Facebook și aveam 3 postări pe zi, eram în toate grupurile posibile și mai făceam și eu altele. Nu erau mulți oameni care intrau în magazin însă cei care intrau erau ceea ce căutăm. Am plecat din prima locație cu 3100 lei, un stoc de haine, stendere și umerașe. Dar astea erau doar lucuri materiale. În prima locație am pierdut bani și am câștigat oameni. Acolo l-am cunoscut pe Fere, pe Băi Razvane de la Trip Atelier, pe Andreea Matei care era model și de la care am furat un mod sănătos de a vedea lumea fashion. Tot acolo m-am împrietenit și cu gașca de la Grădina Sticlarilor. În ziua în care am eliberat spațiul de la Vasile Lascăr a apărut garajul de pe str. Italiană. În două săptămâni aveam contractul semnat dar în locație am intrat abia în ianuarie 2017. Garajul a fost amenajat în totalitate de Băi Razvane. El a făcut stenderele, biroul, cabina de probă, spațiul pentru socializare. Acum, magazinul chiar era personalizat, fără stendere pe care le avea toată lumea, fără birou comercial. Totul era gândit pentru micul meu garaj. Într-o noapte am pus totul în ordine împreună cu Răzvan și cu Andreea Matei. Eram șocată de acești 2 oameni care mă ajutau fără să aibă ceva de câștigat. Am stat un an în garaj după care iar am schimbat locația. De data asta într-o casă mult mai spațioasă, cu camere înalte, cu spațiu special pentru cabine de proba, cu camera pentru recepție. Practic am plecat din garajul de 24mp și am ajuns într-un spațiu de 80mp. Și de dată asta tot Băi Razvane a personalizat spațiul, el face și astăzi tot ceea ce înseamnă mobilier pentru reSale.

Elena Popa: „Astăzi, sunt omul care face planuri dar niciodată nu le respectă. Încă lucrez la proiect în fiecare zi, pentru că reSale de astăzi nu este o viziune finală a proiectul”

Concret, cum și cât ai lucrat pentru acest proiect?

Nu am avut niciodată un plan bine pus la punct. A venit o idee și am văzut pe parcurs ce trebuia făcut. Astăzi, sunt omul care face planuri dar niciodată nu le respectă. Încă lucrez la proiect în fiecare zi, pentru că reSale de astăzi nu este o viziune finală a proiectul. Fac schimbări în mod constant, în primul rând pentru mine. Sunt un om care se plictisește foarte repede.  

Elena, ce înseamnă reSale?

reSale este în primul rând o comunitate care se educa, ajută și susține. Atât echipa din prezent cât și comunitatea din jurul conceptului. Vreau să cred că suntem o mâna de oameni relaxați, cu sufletul deschis, care sunt dispuși să se susțină unul pe celălalt. Comunitatea s-a format în jurul ideiii de a recicla textile. Fie ele vintage, fie colecții relativ actuale, fie garderoba proprie a oamenilor din comunitate.

În curând o să transformăm o parte din magazin în showroom pentru designeri români, unde săptămânal vom expune alt brand, lucrăm de ceva timp și la partea de upcycling, unde facem echipa cu Daniela Ilin. Dragoș Constantin ne scoate hainele în lumina reflectoarelor, folosind produsele noastre vintage în styling-uri realizate pentru artișți din România. Justina Carmaciu care este omul cu inițiativa și cu cea mai multă răbdare din lume. Cu Justina mă știam de mult timp, făcea parte din comunitate, venea la reSale încă de când eram în garaj și poate din acest motiv ne-am completat atât de bine.

Pe partea de online, reSale este activ doar pe Instagram. Anya Dimitrov ne face pozele pentru stocul vintage și tot ea ne împinge și spre TikTok.

Datorită comunității care alege reSale Shop reușim să donăm, fie ceea ce nu se vinde din stocurile vintage, fie ce aleg expozanții de la #resaleby să doneze. reSale Shop este un proiect imens care nu a ajuns nici măcar la jumătate.

Elena Popa: „Cred că lucrurile materiale sunt un mijloc, nu o necesitate. Trăim într-o societate care te convinge că ai nevoie de orice doar pentru a te ține ocupat în câmpul muncii”

Tu înțelegi ce înseamnă consumul? Cum ai ajuns la această înțelepciune?

Pur și simplu nu văd valoare în lucruri materiale. Cred că lucrurile materiale sunt un mijloc, nu o necesitate. O necesitate a existenței, din punctul meu de vedere, este întoarcerea la natură și conectarea cu sinele, nicidecum lucruri materiale. Asta nu este o gândire pe care am dezvoltat-o recent. De mică am avut lucruri materiale, din cauza sau datorită faptului că tatăl meu era plecat din țară și aveam acces la tot felul de produse de care nu aveam neapărat nevoie. Am văzut cum oamenii aleg să muncească prea mult pentru a putea cumpăra lucruri care nu le trebuiesc. Trăim într-o societate care te convinge că ai nevoie de orice doar pentru a te ține ocupat în câmpul muncii. Muncește mai mult ca să-ți schimbi mașina, muncește mai mult pentru a-ți cumpăra o geantă care costă cât o garsonieră, muncește mai mult pentru a plăti note amuzant de mari. Și dacă nu faci asta, societatea e construită de așa natură încât să te simți marginalizat. Nu mai știu exact cum era formulat primul nostru text pentru promovare dar avea la baza ideea că de la noi te îmbraci cool și îți rămân și bani pentru a trăi experiențe în ținutele de la noi. Sunt de părere că ar trebui să cheltuim mai mult pe experiențe, pe un stil de viață sănătos, pe o alimentație sănătoasă, decât pe lucruri materiale. 

Am o curiozitate…spuneai că nu ai televizor în casă. De ce?

E tot ceva pornit în copilărie. Până în clasa a VII-a la TV aveam doar programele 1 și 2, PC am primit de la părinți în clasa a V-a, dar internet am avut abia în clasa a IX-a. Oricum nu-mi plăcea deloc să stau în casă. Inclusiv temele mi le făceam în curte de primăvara devreme până toamna târziu. Și TV și PC le foloseam pentru a asculta muzică. Astăzi sunt conștientă că nu se mai poate fără tehnologie dar știu sigur că se poate fără TV.

Cum vin fetele către ține și sunt dornice să își vândă din garderobă?

Ideea de  #ReSaleBy a fost pornită de Fere. Eu organizam trocuri, adunam 10 gagici care aduceau între 20 și 40 de produse pe care le schimbau între ele. Fere, fiind stilist la vremea aceea, a zis că el are multe haine de fete pe care ar vrea să le vândă nu să le dea la schimb. Și așa a început nebunia cu #ReSaleBy. Cred că exponzanții aleg să le vândă prin reSale pentru experiență, pentru energia locului, pentru oamenii cu care interacționează în ziua respectivă, și pentru noi, echipa.

Elena Popa: „În continuare mă duc cu capul înainte repetându-mi că nu am nimic de pierdut. reSale e job-ul unde muncesc mai mult psihic decât fizic”

Mi-ai vorbit de oameni, mi-ai spus numele lor. Crezi tu că ai avut noroc la oameni sau că universul ți-a răsplătit, prin ei, eforturile tale?

Am adunat oameni pe aceeași frecvența cu mine. Cred că eram fiecare pe drumul lui dar cumva pe aceeași treapă a evoluției și înțelegerii. Eram niște copii care voiau să-și depășească condiția, toți la început de drum. Ne dădeam încredere unul celuilalt prin puterea exemplului. Și astăzi la fel se adună oamenii din echipă. Avem nevoie unii de ceilalți, ne căutăm și ne adunăm.

E nevoie de creativitate și energie în ceea ce ai ales tu să faci.

Mă gândesc la socializare, la fetele pe care le întâlneșți (influenceri, vedete). Pari cameleonică, și totuși nu eșți, pentru că tu vorbeșți la fel cu toți, indiferent de numărul de urmăritori de pe rețele. Câtă încredere are Elena în ea?

reSale a devenit mai mult decât mi-am imaginat eu în 2016. A atras o comunitate atât de făină încât persoanele publice au venit singure, deși nu făceau parte din „planul meu”. Greu am învățat cum să comunic cu ele, de fapt nici acum nu mă descurc foarte bine. Nu vreau să generalizez însă o mare parte dintre ele consideră că li se cuvin lucruri, locuri, oameni iar pe mine mă pierzi când te crezi superior întregii existențe. Cu cele cu care am rezonat colaborez și astăzi. Oamenii nepotriviți fie persoane publice sau nu dispar de la sine din jurul meu. Elena are încredere în ea, de frică. De frică să nu fie lașă. În continuare mă duc cu capul înainte repetându-mi că nu am nimic de pierdut. reSale e job-ul unde muncesc mai mult psihic decât fizic.

Mi-ai vorbit de locuri și energii. Are Elena intuiția formată încât vede omul cu energie negativă, demască vampirii emoționali?

Nu, clar nu. Mă aștept ca oamenii să fie sinceri, să nu fie rău intenționați, să nu le fie frică de adevăr, indiferent care e acesta. Nu trag concluzii despre oameni din auzite. „Te iau de bun”, îți las loc să mă dezamăgeșți. Și trebuie să mă deranjezi destul de tare și de mai multe ori ca să îți întorc spatele definitiv.