Cum a început istoria marşurilor femeilor: o scurtă trecere în revistă

În luna ianuarie a acestui an, toată presa internaţională scria admirativ despre Marşul Femeilor din New York care avea să aibă ecouri puternice şi în alte oraşe americane precum Washington, Los Angeles, Chicago, Philadelphia, dar şi în oraşe europene, asiatice sau africane. Femeile protestau împotriva hărţuirii şi abuzului sexual, protestau pentru respectarea femeilor, a minorităţilor sexuale şi rasiale, pentru nediscriminarea refugiaţilor. Vocea lor cerea ceea ce cere de secole: grijă şi respect pentru cele care dau viaţă, care cresc copiii, care muncesc la fel de mult ca bărbaţii; drepturi care să le dea demnitatea de a sta drepte într-o societate democrată, care să le asculte punctele de vedere, să le apere în faţa legii, să le încurajeze. Curajul femeii de a se face auzită într-o lume dominată mai mult de bărbaţi s-a manifestat încă din timpuri vechi dar haideţi să vedem cum a început istoria marşurilor femeilor şi care au fost cele mai importante!

Marşul femeilor de la Versailles, 1789
Pe 5 octombrie 1789, aproximativ 7.000 de femei pariziene s-au alăturat bărbaţilor şi au făcut ceea ce aceştia nu au reuşit. Demonstraţiile lor au devenit astfel interconectate cu activităţile revoluţionarilor, care cereau reforme politice liberale şi o monarhie constituţională. Frustrate de lipsa de hrană, gospodinele şi mamele din Paris s-au dunat în piaţă şi apoi au mers spre Versailles – cam 12 mile distanţă – cerând împăratului să-şi hrănească poporul. Regele Ludovic al XVI-lea a fost de acord să discute cu femeile promiâându-le astfel că toată lumea din Versaiiles va primi pâine. A doua zi, mulţimea l-a obligat pe rege şi pe cea mai mare parte a Adunării Franceze să-şi mute sediul la Paris.

Parada femeilor pentru dreptul la vot, 1913
În 1913, în ajunul inaugurării prezidenţiale a lui Woodrow Wilson, mii de femei s-au adunat la Washington, D.C., pentru a solicita un amendament constituţional care să garanteze femeilor dreptul la vot. Deşi lupta lor pentru dreptul la vot era una de peste 60 de ani, acesta a fost primul eveniment american major în acest sens. Congresul a refuzat atunci să acorde femeilor o audiere, însă, ecourile evenimentului şi promovarea făcută de jurnalistul de culoare Ida B. Wells a acestui marş, a schimbat valul opiniei publice asupra votului femeilor şi, după şase ani, femeile americane au câştigat în cele din urmă dreptul de a vota.

Războiul femeilor, 1929
După 60 de ani de colonialism britanic în Nigeria, mii de femei din estul Nigeriei au călătorit în oraşul Oloko pentru a protesta împotriva colonialismului şi a restricţionării rolurilor femeilor în guvern. Femeile au blocat drumurile, au distrus stâlpi de telegraf şi proprietăţi, fără să pună însă în pericol viaţa nici unui om. Reacţia britanică a fost rapidă şi nemiloasă, oraşe întregi  nigeriene au fost arse dar protestul a marcat un punct de cotitură pentru controlul britanic asupra Nigeriei şi a îmbunătăţit considerabil poziţia femeilor în societate.

Marşul femeilor din Pretoria, 1956
Atunci când Africa de Sud a adoptat „legi de trecere” menite să limiteze circulaţia persoanelor de culoare, femeile din întreaga ţară au decis să facă ceva în legătură cu asta. Pe 9 august, 20.000 de femei au protestat la Union Buildings din Pretoria împotriva legilor de trecere şi au prezentat o petiţie primului ministru J.G. Strijdom. Marşul a fost un succes spectaculos, femeile venite aici din toate colţurile ţării adunându-se şi protestând într-o ordine deplină. Federation of South African Women susţine că aceasta a fost cea mai mare demonstraţie care a avut loc până acum. Astfel de proteste au continuat în deceniile viitoare, iar în 1986, adică 30 de ani după acest marş celebru, legile au fost în cele din urmă abrogate. Iată cum a fost descris acel moment de un anume Walker: ”Multe dintre femeile din Africa purtau rochie tradiţională, altele purtau culorile Congresului, verde, negru şi aur; Femeile indiene erau îmbrăcate în saris alb. Multe femei aveau copii pe spate, iar unii muncitori îşi aduceau copiii albi ai patronilor împreună cu ei. De-a lungul demonstraţiei, mulţimea uriaşă a afişat o disciplină şi o demnitate profund impresionante”.

Greva femeilor pentru egalitate, 1970
Desfăşurată în Statele Unite la 26 august 1970, greva a fost condusă de Betty Friedan şi a avut trei obiective principale: legalizarea avortului, oportunităţi egale în forţa de muncă şi îngrijirea gratuită a copiilor. De asemenea, greva a pledat pentru drepturile politice pentru femei şi egalitatea socială în relaţii precum căsătoria. Descrisă de revista Time ca fiind „prima mare demonstraţie a mişcării de eliberare a femeilor”, greva sărbătorea şi 50 de ani de la acceptarea celui de-al 19-lea amendament prin care se acorda femeilor dreptul de a vota. 50.000 de femei au scandat atunci pe Fifth Avenue din New York blocând arterele majore de circulaţie din timpul orelor de vârf.

Greva femeilor din Islanda, 1975
Aceasta nu a fost prima grevă a femeilor şi nici cea mai mare din istorie, dar este considerată cea mai eficientă grevă a femeilor din toate timpurile. În data de 24 octombrie, 90% dintre femeile islandeze nu au mers la locul de muncă şi nu şi-au îndeplinit obligaţiile casnice. Femeile protestau pentru reconsiderarea drepturilor lor, acestea fiind în primul rând nemulţumite pentru faptul că nu găseau de lucru sau pentru că erau plătite cu 40% mai puţin decât bărbaţii. În ziua grevei s-au anulat toate zborurile de avion pentru faptul că nu exista nici o însoţitoare de zbor iar a doua zi toate ziarele scriau exclusiv despre grevă. După cinci ani, Islanda avea primul său preşedinte-femeie.

Marşul a milioane de femei, 1997
Mai întâi a fost Million Man March în 1995, prin care bărbaţii cereau trecerea pe agenda naţională a problemelor legate de nedreptăţile cu care se confruntau oamenii de culoare. Apoi a fost Million Woman March, în 1997, unde femeile afro-americane erau înarmate cu statistici legate de toate formele de marginalizare a femeilor de culoare (statisticile arătau că 94 din 1000 de fete adolescente africane americane erau victime ale criminalităţii violente sau că femeile afro-americane sunt de optsprezece ori mai predispuse să se infecteze cu SIDA decât femeile albe). Marşul a avut loc în Benjamin Franklin Park Way, Philadelphia, într-o sâmbătă ploioasă şi a atas o mulţime de milioane de oameni. Evenimentul a implicat momente de rugăciune, spectacole muzicale şi mai multe discursuri ale organizatorilor comunităţii locale şi ale activiştilor pentru drepturile civile. De la acel marş, au avut loc peste 50 de conferinţe, peste 100 de forumuri, emisiuni radio online şi multe proteste în domeniul justiţiei sociale pentru femei.

Marşul a milioane de mame, 2000
De Ziua Mamei, 750.000 de milioane de femei din Washington DC, şi alte 250.000 de femei din ţară au alcătuit marşul pus la cale de organizaţia Million Mom March cu scopul de a solicita un control mai strict al armelor. Din păcate, acest marş precum şi alte proteste care i-au urmat nu au dus încă la trecerea unor restricţii semnificative asupra armelor de foc, chiar şi pe fondul unor atacuri fără precedent în şcoli. Fenomenul este cu atât mai îngrijorător cu cât investigaţii precum cea realizată de jurnaliştii de la The New York Times arată că astfel de atacuri în care sunt implicaţi copii sunt de două ori mai multe decât indică înregistrările şi asta datorită modului în care autorităţile din diferite state clasifică aceste incidente.

Marşul pentru vieţile femeilor, 2004
Mai multe grupuri de femei din întreaga ţară au organizat un protest de referinţă prin care cereau dreptul la avort prin naştere parţială (formă de întrerupere a sarcinii prin care fătul este extras din pântecul mamei atunci când nu are nicio şansă de supravieţuire). La 25 aprilie, peste un milion de protestatari au ieşit în stradă pentru a solicita protejarea drepturilor femeilor. Deşi interdicţia de avort prin naştere parţială nu a fost anulată, marşul pentru viaţa femeilor a fost cel mai mare marş din istoria SUA.

Marşul femeilor, 2017
Cel mai mare protest de o zi din istorie SUA, Marşul femeilor din 2017 a avut loc în ziua următoare inaugurării în funcţia de preşedinte a lui Donald Trump. Aşadar, unul din obiectivele majore ale protestului a fost acela de a se împotrivi poziţiei preşedintelui considerate de mulţi ca fiind anti-femei sau ofensatoare, însă acesta viza şi legislaţia şi politicile privind drepturile omului, inclusiv drepturile femeii, reforma imigrării, reforma sistemului de sănătate, drepturile LGBTQ, egalitatea rasială, libertatea religioasă şi drepturile lucrătorilor. Marşul a atras peste 5 milioane de femei.

Marşul femeilor, 2018
La un an de la marşul din 2017, au avut loc manifestaţii la Washington, New York, Los Angeles, Chicago, prin care protestatarii cereau investirea mai multor avocaţi pentru drepturile femeilor în funcţie, eliminarea hărţuirii sexuale şi a rasismului, unitate, toleranţă, non discriminare pentru refugiaţi etc. „Women’s March” s-a desfăşuart atunci sub sloganul „Puterea este in urne”, prin care participanţii sperau într-o mobilizare electorală pentru alegerile din noiembrie.