Cum a renunțat o profesoară de matematică la catedră pentru scenă? Talentul față în față cu sacrificiul: Teodora Enache, una dintre cele mai mari artiste de jazz din România
Cântul devine visul. Iar gândul devine jazz. Cu acestea în minte, Teodora Enache a renunțat la tot pentru a fi pe scenă. Eram în anii ’90, atunci lumea jazz-ului nici nu exista pe la noi și Teodora avusese deja întâlnirea „fatală” care avea să îi schimbe tot destinul. Avea o meserie bună și un loc de muncă în capitală. Dar a renunțat să mai fie profesor de matematică, precum și la visul de a avea o garderobă, de a avea casă, mașină, proprietăți, vacanțe, orice … și totul pentru a cânta.
Iar atunci când s-a deschis primul club din Timișoara, la prima strigare a plecat acolo. A fost chemată și într-o oră a fost în tren, iar seara cânta deja în Pod 16, alături de Dan Ionescu. Locuia în mansarda clubului și din când în când mai primea câte un bănuț. Dar norocul ei era că Alina (pianista) îi mai aducea câte ceva de mâncare și mai mergea, din când în când, la masă la familia lui Dan Ionescu, cel cu care repeta. Bani de buzunar nu existau. Dar era extrem de fericită. Cânta.
A renunțat la totul pentru visul ei de a fi pe scenă. Și asta pentru că fericirea însemna cântec. Cu timpul, însă, lucrurile s-au mai schimbat. A apărut familia. Iar astăzi, locuiește în Germania. Și își împarte lumea între țara lui Beethoven și Bach cu cea a lui Enescu. Atunci când este cu ai ei, uită de muzică. Iar atunci când este pe scenă, uită de orice. Așa trăiește Teodora Enache, liber, fericit, frumos.
Ce înseamnă muzica pentru tine?
După aproape un sfert de veac în care eu și muzica ne-am „servit” și ne-am căutat reciproc, astăzi simt că am o relație foarte clară cu muzica. Știu că această continuă creare de sunet îmi reconfigurează ființa. Simt că sufletul meu și-a ales ca formă de exprimare sunetul din vocea mea. Este simplu și de aceea îmi este mult mai ușor să înțeleg. Fac muzică din nevoia sufletului meu de a se exprima.
Dar jazzul?
Jazzul a fost „momeala” din calea mea: a fost o întâlnire atât de pătimașă care m-a „furat” fără să am timp să mă gândesc. O pasiune așa de puternică, încât am crezut mulți ani că jazzul este totul pentru mine. Ei bine, astăzi simt că nu este adevărat. Jazzul a fost întâlnirea „fatală” care mi-a schimbat tot destinul. A fost ca la jocurile electronice, prima etapă ca să nu ies din joc. Acum călătoria mea merge mai departe, la următoarele niveluri.
Cum erau anii ’90 pentru o cântăreață de jazz din România?
Pentru mine a fost fascinant. Din punctul de vedere al supraviețuirii materiale, toți cei care mă cunoșteau – prieteni, familie – erau total îngrijorați: renunțasem la meseria de profesor de matematică, la visul de a avea o garderobă, de a avea casă, mașină, proprietăți, vacanțe, orice … și totul pentru a cânta.
Teodora Enache: CÂNTUL devenise VISUL. Singurul meu gând era acela de a-l sluji pe Măria Sa, JAZZUL.
Eram fascinată! Îmi amintesc că tocmai renunțasem la meseria de dascăl în București, de cântat încă nu prea se cânta pentru că nu erau încă cluburi sau scene de jazz, eram însărcinată cu primul copil, nu prea mă bucuram de o hrană prea diversificata (din contra!), nu aveam haine de scenă, dar în jurnalul meu nu scriam decât despre fericirea de a fi în curând mamă și despre scenă. Altceva nu știam și nici nu mă interesa. Îmi luasem gândul de la vitrinele colorate, aveam o pereche de jeanși și o pereche de ghete. Și asta era tot.
Dar se cânta jazz atunci la noi?
Când am intrat eu în lumea asta, nu se cânta. După un an, s-a deschis primul club din Timișoara și, bineînțeles, la prima strigare am și plecat acolo. Asta a fost și încheierea meseriei de dascăl (care a durat doar un an). Când am fost invitată să cânt la Timișoara – povestea este foarte amuzantă – într-o oră am fost în tren și seara cântam deja în Pod 16, alături de Dan Ionescu.
Spuneai că partea materială nu era deloc una fericită, dar și că ajunseseși să te împaci cu acest gând. Însă cum te puteai întreține atunci din asta?
La Timișoara, unde cântam pe prima scenă de jazz, locuiam în mansarda clubului, adică aveam unde sta și din când în când mai primeam câte un bănuț. Dar norocul meu era că Alina (pianista) îmi mai aducea câte ceva de mâncare și mai mergeam la masă la familia lui Dan Ionescu, cel cu care repetam. Bani de buzunar nu existau. Dar eram extrem de fericită, serile susțineam concerte, iar publicul din Timișoara mă adora.
Cum arăta viața ta atunci?
Mă trezeam dimineața fericită că la subsol aveam un pian unde puteam studia. Mergeam la club dimineața și beam o cafea și poate primeam ceva de mancare. Apoi începea studiul: vocalize, piese de jazz, repetiții. Seara cântam până târziu și a doua zi o luam de la capăt. Nu îmi lipsea nimic. Sau nu simțeam asta deloc. Mă consideram o norocoasă că am pianul la subsol.
Ce te făcea fericită?
Cântam.
Și cum reușeai să treci peste toate dificultățile?
Cântam.
Cum ai ajuns să faci asta?
Eram studentă la Matematici, la Iași și în ultimul an, în 1989, mă pregăteam deja de lucrarea de diplomă. Aveam ceva promisiuni pentru un post de profesoară în Onești, orașul meu natal. Când, într-o bună zi, am avut o întâlnire miraculoasă cu jazzul despre care nu știam absolut nimic atunci.
Teodora Enache: Am ascultat prima piesă de jazz – „MISTY” – și am rămas ca lovită de trăsnet! Sonorități vechi, tânguitoare, m-au dus undeva în trecut și am rămas ca în transă. Eram vrăjită!
Din acea zi, am început CĂLĂTORIA. A doua zi luam lecții, învățam note, cântece, am fost apoi acceptată la concursul de debutanți de la Sibiu. De asemenea, a venit ca un dar ceresc (din partea facultății) decizia că se mai poate sta un an la specializare. Așa că am rămas la Iași și l-am cunoscut pe maestrul meu în arta cântecului: profesorul Dan Priscornic. Și așa a început totul.
Și când ți-ai făcut debutul?
Puțin mai târziu am fost invitată la primul festival de jazz, la Costinești. Acolo l-am cunoscut și pe Johnny Răducanu care avea să-mi devină mentor.
Îți plăcea să fii pe scenă? Cum te făcea să te simți asta?
Teribil de mult. Pe scenă mă simțeam și mă simt mereu EU. Nu tot timpul mă simțeam împlinită. Mai ales că eram extrem de ambițioasă și realizam atunci că îmi lipsește experiența. Dar, în zilele bune, când se întâmpla întâlnirea magică cu scena, eram transpusă într-o lume perfectă. Teodora devenea totală acolo, pe scenă! Fără inhibiții, fără remușcări sau învinovățiri. Fără trecut ori viitor, doar în prezent.
Mai ții minte când ai avut o sală întreagă care să te aplaude … unde și când a fost? Cum te-ai simțit atunci?
Prima dată eram la Iași, îl așteptam pe profesorul meu de canto și am ajuns la scenă ceva mai devreme. Era întuneric beznă și m-am așezat pe marginea scenei, cu picioarele atârnând. Am închis ochii și deodată, în imaginația mea, am auzit un vuiet imens de sală mare, plină de oameni care aplaudau. Care mă aplaudau.
Încă nu avusesem niciun concert real, dar acel vuiet m-a cutremurat. Era acea așteptare de dinainte de spectacol, ca atunci când natura se pregătește să răspundă, ca înaintea unei ploi torențiale, când stă timpul în loc. Nu mai auzeam decât murmurul.
Da, atunci am fost extrem de tulburată și de fericită. Toate senzațiile pe care le-am avut atunci, ca o premoniție, s-au confirmat în tot ceea ce am simțit ulterior, pe viu, în concertele mele prin lume.
Dar părinții tăi ce au zis atunci când au aflat că vrei să faci muzică?
Au încercat orice ca să mă împiedice. Nu înțelegeau de ce voia fata lor deșteaptă care tocmai terminase Matematica și avea un post bun în București să intre în această junglă, fără nicio bază, fără niciun sprijin. Să intre în lumea nebună a artiștilor.
Aproape toate carierele oamenilor care au făcut jazz se leagă într-un fel de Johnny Răducanu. Ce a însemnat pentru tine?
Johnny Răducanu a crezut în mine când nimeni nu credea încă. Spunea adeseori: „Tudorița cântă pe viață și pe moarte. La ea, nu e joacă”. Dar, în același timp, era și foarte supărat pe mine pentru că eram prea ambițioasă și nu lăsam talentul să curgă în liniște, să se reverse. Opream evoluția normală cu ambiția mea și cu dorința aceasta de perfecțiune a sunetului. Am fost mereu nemulțumită. Și încă sunt. Dar nu ca atunci. Acum apar momente de grație, când știu ce am făcut și când sunt plină de recunoștință.
Cum l-ai cunoscut?
Eram invitată la primul festival de jazz, de la Costinești, dar nu aveam trupă. Sandu Șipa m-a remarcat la Sibiu, la concurs și, fiind mișcat de apariția mea, m-a invitat la acel festival. Dar singură, fără trupă, așa că așteptam din clipă în clipă să vină partenerul de scenă. Într-o seară, atunci când era recitalul lui Johnny, m-am arătat și eu pe acolo și Sandu ne-a făcut cunoștință și a întrebat într-o doară: „Johnny, nu vrei să cânți tu cu Teodora?”. El s-a uitat pe sub gene, prin fumul de țigară și, gânditor, a măsurat oarecum „tabloul” din fața lui și a zis cu vocea lui guturală: „Bine, cânt cu tine. Dar nu știu ce știi și nici nu avem timp de repetat. Dacă nu cânți bine, opresc cântarea. Ai curaj?”. Când am auzit asta, m-a cuprins o emoție imensă, mi-a venit să plâng și am fugit repede după colțul clădirii, am tras un bocet de câteva secunde, apoi mi-am șters ochii repede și am venit înapoi în goană, strigând: „Gata, sunt gata!”. Și am cântat „Basin Street Blues”, direct pe scenă, fără repetiții, fără nicio pregătire. Așa a început CĂLĂTORIA mea.
Cum arătau petrecerile din vremea respectivă?
Nu știu pentru că nu mergeam la nicio petrecere. Nu mă interesa. Nu aveam nevoie de distracție, voiam să cânt. Atât. Nu aveam timp să-mi întrețin prieteniile, nu mă duceam să beau o cafea sau să cinez cu cineva. Eram 100% concentrată pe muzică.
Citește și:
Ce însemna libertate pentru tine și generația de artiști?
Am fost întotdeauna liberă să aleg calea pe care mi-o cerea inima. Nicio altă cărare. Liberul meu arbitru mă ducea întotdeauna pe drumul sufletului. Au fost momente grele de existență când, din cauza vieții complicate (social, material, profesional), nu puteam studia și trebuia să mă dedic vieții de familie, creșterii copiilor, sănătății, dar tot timpul, pe fundal, era CEVA, CINEVA care mă aștepta să reintru pe cărarea muzicii. Știam că voi continua.
Din cauza ambiției exagerate și a dorinței de a cânta și mai bine, eram inhibată că toți colegii mei știau muzică și eu nu. Toți practicau meseria asta de ani de zile, aveau experiență, erau degajați. Iar eu abia intrasem în cea mai serioasă formulă de jazz din România: Johnny Răducanu – pian, Alin Constantiniu – clarinet, Jean Stoian – chitară, Tudy Zaharescu – tobe, Pedro Negrescu – contrabas. Intrasem aici învățând să solfegiez și știind 3,4 piese. Trebuia să recuperez tot ceea ce făceau ei. Nu aveam experiență, nu aveam nicio armă cu care să înfrunt situația asta, alta decât dorința mea „feroce” de a cânta. Dar eram dispusă să fac totul pentru a reuși pentru că atunci când cântam, momentul acesta era ca o „detoxifiere” pentru sufletul meu.
Teodora Enache: Am suferit mult, anii aceia au fost o școală în sine, dar și testul meu de maturitate. O perioadă în care am crescut pe dinăuntru. Am învățat, mai mult decât orice, că zborul care se vede în exterior trebuie să conțină un altul lăuntric care nu se vede. Unul fără altul nu au sens.
Dar fericirea cum o vezi?
Eram între abis și extaz. Aceasta era traiectoria mea zilnică. Dar eram liberă.
Astăzi viața ta înseamnă drumul între România și Germania … cum ai ajuns și ce faci acolo?
Am ales să plecăm în Germania din rațiuni familiale. Avem un băiețel și o fetiță. Ea este mare, deja pe cărarea sufletului ei. Dar băiețelul încă are nevoie de ghidare, așa că am hotărât că e mai bine să ne mutăm în Germania.
Dar cum este să fii departe de casă? Ți se face dor vreodată?
Casa mea este acolo unde este inima mea, spune un vechi cântec american. Nu-mi este dor pentru că vin des în România, am multe concerte, proiecte, repetiții. Dar acum casa mea este aici, pentru că aici sunt fericită.
Cum arată o zi din viața ta?
Dacă acum 25 de ani timpul meu era dedicat în totalitate muzicii, acum el se împarte ca un ceas elvețian între muzică și familie. Este tot cărarea sufletului, doar că acum aceasta este mult mai mare și încap toți dragii mei. Mă dăruiesc toată lor, când sunt cu ei. Iar atunci când sunt cu muzica, mă dăruiesc total ei.
Teodora Enache: E o înțelegere pe care am adoptat-o cu mare greutate. Dar, acum funcționează ambele personaje: MAMA și ARTISTUL, ambele de o forță copleșitoare. Așa că atunci când am de cântat, sunt total izolată – nu interacționez cu energiile externe. Doar cânt. Iar când sunt cu ai mei, uit că undeva, pe o scenă, există o voce care explodează și sunt doar mamă, fără fițe, fără dependențe de artist boem. Alerg, fac mâncare, mă joc, trăiesc ca un om obișnuit, dăruiesc mult, iubesc și mă las iubită în cel mai sublim mod.
Ce îți place să faci în afară de muzică?
Ceea ce îmi dă forță și tărie este să lucrez cu mine, cu energiile mele, în solitudine. Fac yoga, alchimie internă, meditez, mă plimb în pădure, ador singuratatea. Așa îmi încarc bateriile, care în ambele ipostaze trebuie să fie pline ca să pot dărui. Am nevoie de timp cu mine ca să înțeleg, să știu ce și cine sunt.
Mă trezesc la 5 – 6 dimineața, îmi rezolv toate aceste nevoi interne și, în timpul zilei, pe cât pot, mai „fur” câte un moment. Îmi place să citesc, sunt preocupată de spiritualitate. Nu îmi imaginez o lume materială fără acest liant care ne leagă pe toți și ne dă posibilitatea să „coborâm” acolo unde cu toții avem o singură rădăcină și acolo unde este singurul loc din care izvorăște bucuria pură.
Asta e tot ceea ce îmi permite timpul. Nu merg la petreceri, nu mă văd cu prietenele la cafea, nu mă uit la TV, nu citesc știri, nu am timp de politică. Singura politică serioasă este cea a mea cu mine însămi.
Caut mereu ca eu să fiu ceea ce doresc eu de la alții să fie. Îmi dau cât de mult silința să nu judec, nu reușesc mereu pentru că nedreptățile mă zdruncină, dar o iau ca pe o mare lecție la care lucrez. Mult. E greu, uneori reușesc, alteori nu, dar sunt pe cale.
Ai un loc preferat în această lume?
Acum este pădurea lângă care locuiesc și căsuța noastră cu păsări și brazi bătrâni.
Cum vezi tu iubirea?
Iubirea este sursa noastra. Când dăruiești iubire, primești iubire, când simți iubire prin toți porii, atunci ești vindecat. Și mental și fizic. Iubirea este cheia.
Dar familia?
Familia pentru mine este locul unde am posibilitatea să învăț a iubi. Total și necondiționat, iubirea adevărată. Familia mea îmi este acel spațiu unde sufletul meu dorește să locuiască. De fiecare dată când plec de acasă, simt cum sufletul încă rămâne acolo, iar eu plec lăsându-l cu cei dragi. Abia în avion, am un ritual: dorm o jumătate de oră și știu că în acest timp sufletul meu are răgaz să vină la mine. Și după ce mă trezesc mă simt întreagă.
Teodora Enache: Familia îmi este „matca” din care pot să-mi întind aripile și să zbor în călătoria mea. Locul în care mă întorc de fiecare dată cu gândul minunat: ACASĂ.
Nu mai avem foarte mult până la Festivalul George Enescu … ce înseamnă el pentru tine?
Până de curând priveam Festivalul Enescu ca pe cel mai mare eveniment cultural serios din România. Este colosal ce se întâmplă aproape o lună în toată țara. Acum, a devenit parte din mine. Iar faptul că pe 9 septembrie voi avea concert la Teatrul Național București în cadrul Festivalului Enescu, mă înfioară.
Povestește-mi puțin despre concert … ce ne-ai pregătit?
Pregătesc pentru această ediție a festivalului o premieră absolută: voi cânta cele două Rapsodii Române (cele mai cântate lucrări al lui Enescu) într-o versiune originală, vocală. Conceptul artistic îmi aparține. Și îi voi avea alături pe scenă: Călin Grigoriu – chitara, Joca Perpignan – percuție (Israel) și Răzvan Suma – violoncel (invitat special). Aranjamentele muzicale sunt realizate de mine și de Călin Grigoriu.
Pe lânga cele două superbe Rapsodii enesciene, vom avea în program și alte lucrări celebre: Dansurile Românești – Bartók, Sonata Lunii – Beethoven, Aria – Bach, Canon – Pachelbel. Și tocmai pentru că am ales să dăruiesc publicului câteva lucrări clasice cunoscute, reinterpretate, proiectul se numește „From Classical to Jazz”, o călătorie interioară pe care abia o aștept.
Cum reușești să îmbini muzica clasică cu jazz-ul?
Nu este o îmbinare. Eu am cântat întotdeauna tot ceea ce am iubit. Am descoperit doina, am cântat-o imediat. Când eu am adus doina pe scena de jazz, toți colegii s-au uitat oarecum ciudat, întrebându-mă fără să o spună de ce amestec lucrurile?
Dar eu nu făceam asta că să amestec ceva sau ca să creez un stil, ci pentru că sufletul meu se exprimă cel mai bine cântând. Așa a început etno-jazzul în România, astăzi nu există niciun muzician de jazz care să nu aibă o doină în repertoriu.
La fel, l-am descoperit pe Kahlil Gibran, i-am iubit poezia și am compus muzică pe versurile lui, cu toate că nu mai compusesem până atunci. Dar sufletul și-a găsit calea, așa încât să pot cânta această poezie sublimă. Așa s-a născut proiectul „Profetul”, unde am avut bucuria să o am alături de mine pe scenă pe Oana Pellea.
Apoi am descoperit muzica lui Bela Bartok și ce crezi? Am început imediat să o cânt. Nu pentru că era o modă, nimeni nu a cântat Bartok vocal în cheie de jazz până atunci, ci pentru că am simțit că nu era altă cale pentru sufletul meu.
La fel, în aceasta postură, l-am întâlnit pe „maestrul” Enescu. Am fost invitată să cânt la Tescani, la Muzeul Enescu și, împreună cu Călin Grigoriu, ne-am decis să abordăm Rapsodiile Române. Călin are o pregătire clasică, așa că el a fost cel care a adus Rapsodiile, ia eu le-am luat cu mine acasă. Le-am studiat și le-am lăsat să se „coacă” în mine. Și la un moment dat am început să le cânt altfel decât cum au fost ele scrise, dar, în același timp, neîndepărtându-mă foarte mult de partitură.
Jazzul a devenit un vehicul prin care eu mă pot apropia de orice. Așa mă pot exterioriza: cântând. E un proces care mă fascinează și pe mine. Deodată, Rapsodiile lui Enescu au căpătat un timbru aparte, sunt Rapsodiile și totuși sună nou, proaspăt și sună ca mine. Acest amestec între etnic și jazz marchează abordarea Rapsodiilor.
Așa că mi-am creat partitura vocală, abordarea, viziunea asupra piesei și apoi Călin a scris aranjamentele. Lucrul nostru în echipă, în această direcție, a făcut ca rezultatul să fie unul original, exotic, dar să rămână totuși în zona clasică. Cred că mi se potrivește acest stil ca o mănușă.
Pe de altă parte, această nouă sursă de inspirație cere multă muncă. Este o zonă total neexploatată, dar care îmi place foarte mult. Sonoritățile clasice au o altă vibrație, simt asta cu toată ființa mea. Simt această etapă ca pe un mare salt în drumul meu muzical.
Teodora, am ajuns la final, așa că pentru ultima întrebare o să te rog să îmi spui de ce ar trebui oamenii să asculte muzică?
Această calitate magică a faptului că te poate transporta într-o călătorie a sufletului care depinde de muzica pe care o asculți. Dacă muzica respectivă are o vibrație bună, călătoria te duce în acele zone în care sufletul se simte reconfortat: fiori, bucurie, lacrimi, dor de ceva nedefinit, toate apar și te simți scăldat în iubire. De altfel, acesta este rostul muzicii, după părerea mea. Dar dacă muzica este făcută mental, fără pasiune, fără suflet, din cu totul alte rațiuni decât cele de a sluji sufletul cu smerenie, atunci mai bine te lipsești. Mai bine asculți muzica păsărelelor, muzica vântului și a miresmelor din jur. Asta este mereu la dispoziția oricui și o recomand cu căldură.
Pe Teodora Enache o puteți vedea pe scena Teatrului Național pe 9 septembrie. Bilete puteți găsi aici.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
