De la un job în corporate fundraising la cel de învățătoare într-un sat de lângă Brașov.
După ani de joburi „de birou”, Ramona Buruiană-Crețu s-a trezit într-o dimineață cu gândul că trebuie să schimbe ceva în viața ei. A fost primul pas al unui drum lung, nu întotdeauna lin, dar care avea să o aducă acolo unde urma să fie cea mai fericită: într-o sală de clasă a unei școli de lângă Brașov.
Cariera ei a purtat-o de la publicitate și PR până la fundraising. A avut întotdeauna dorința de a se implica în situații în care multora le e teamă să întindă o mână de ajutor. A fost corporate fundraiser pentru un centru de îngrijiri paliative și pentru un ONG care sprijină copiii instituționalizați.
La începutul lui 2021, a luat cea mai curajoasă hotărâre din tot parcursul ei profesional: a hotărât să devină învățătoare pentru copiii din medii vulnerabile. În toamna aceluiași an, deja preda la prima ei clasă, în Săcele.
Cum a luat decizia
„Știam de programul Teach for Romania de când s-a lansat, însă nu părea realist să mă implic vreodată. Ar fi însemnat să-mi schimb complet viața: jobul de birou din București, viața socială, un cerc de oameni apropiați cu care mă vedeam cel puțin o dată pe săptămână. Apoi a venit pandemia, moment în care cred că foarte mulți oameni și-au reanalizat viața. Eu am simțit că am nevoie de ceva care să aibă impact pentru ceilalți, dar să nu mai fie job de birou. Am plâns în scurtul și rarul drum spre Shop&Go pentru că erau înfloriți toți copacii și nu era nimeni să se bucure de ei – nu știu cum să spun mai bine că voiam natura mai aproape, nu doar un parc cu lacăt pe care să-l văd de pe geam. N-a existat un moment singular în care să zic «Gata, am decis, mă fac învățătoare și mă mut la Brașov», ci au fost mici decizii înșiruite”, povestește ea.
După ce a fost acceptată în program, Ramona a ales învățământul primar, unde a considerat că se potrivește cel mai bine. Și, odată cu hotărârea, a venit și decizia mutării în Brașov, un oraș care i-a plăcut întotdeauna și care era aproape de multe școli din program.
Despre riscuri
Am întrebat-o care a fost cel mai mare risc pe care simte că și l-a asumat. Răspunsul m-a surprins. „Sincer, nu a fost unul foarte mare. Am trecut și printr-un worst case scenario în minte – nu mă potrivesc rolului, nu mă adaptez orașului nou, nu-mi ajung banii din salariul de învățătoare, mi-au trecut toate îngrijorările astea prin minte.
În ceea ce privește banii, realitatea e că oricum nu era o diferență salarială dramatică față de jobul de dinainte. Îmi bugetam cu mai mare atenție totul, dar nu veneam de pe un stil de viață lavish deci n-a fost imposibil. Mi-am luat când am putut diverse colaborări part-time punctuale, cât să mai capitonez un fond de urgență (în care am intrat frecvent, deci e bine că l-am avut).
M-am împrietenit în viața reală cu o bucureșteancă pe care o știam de pe un grup de Facebook, mutată de câțiva ani în Brașov. Ea m-a introdus în cercul ei social și m-a dus în cel mai mare Mega de aici atunci când am avut o zi super proastă, în care mă măcinau toate îndoielile și dorul de familiarul din București. N-aș fi zis vreodată că a ști toate sortimentele dintr-un supermarket poate fi un motiv de confort psihic, dar, iată, viața m-a surprins. Am simțit că am unde să mă întorc dacă lucrurile nu mergeau bine”, povestește ea.
„M-a surprins cât de dornici erau copiii să-mi povestească orice în fiecare pauză și cât de des îmi ziceau, din repezeală, «mama»”
Ramona a fost norocoasă să aibă susținerea prietenilor, iar din partea familiei – o atitudine ușor amuzată. „Ai mei, după ce trecuseră deja prin drama că am terminat Facultatea de Drept ca apoi să mă duc să lucrez în ONG-uri, au fost surprinși și nu prea de faptul că mi-am ales un domeniu și mai prost plătit”, povestește ea cu amuzament. Iar prietenii săi au făcut efortul de a continua să o caute și să o vadă, cam o dată pe lună, chiar și după ce n-au mai locuit în același oraș.
La început, au existat câteva șocuri – era o schimbare completă de domeniu, de oraș, într-un loc unde nu cunoștea decât o mână de oameni. Însă ce a surprins-o cel mai mult au fost reacțiile celor mici. „Cât de dornici erau copiii să-mi povestească orice în fiecare pauză și cât de des îmi ziceau, din repezeală, «mama». Și m-a șocat reacția brașovenilor când auzeau că fac naveta 20-30 minute până la școala din afara orașului, mă compătimeau și mă întrebau cum rezist, eu venind după un drum spre birou de o oră și 10 minute în București”, își amintește Ramona râzând.
Despre testele PISA
Acum, Ramona predă în Săcele, Gârcini, una dintre cele mai mari comunități compacte de romi din țară. „Am preluat o clasă pregătitoare, deci încă îi cunosc pe copiii mei, dar până acum am descoperit că-s simpatici. 🙂 Unii mai timizi, alții mai vorbăreți, unii mai năzdrăvani, alții mai reținuți – o clasă cu copii ca toți copiii, chiar dacă vin dintr-un mediu mai dur decât media.”
„Pare că politicienii ar face orice numai să nu recunoască faptul că e nevoie de bani investiți ca să faci educație”
Rezultatele recente de la testele PISA sunt o temă care o preocupă. „E un subiect care mă supără. Cred că sunt mai multe cauze, dar principala e subfinanțarea cronică. Asta înseamnă și școli neîncăpătoare sau improprii în care elevii de primar învață după-amiaza sau e prea frig/prea cald, lipsa programelor de masă caldă, care pentru cei mai vulnerabili copii chiar ar face o diferență enormă, decalajul din ce în ce mai mare dintre urban și rural, medii socio-economice bune versus vulnerabile, plus salariile mici care au dus în ani de zile la demotivarea cadrelor didactice.
Mă și enervează toate discuțiile despre programe și metode didactice. Nu că n-ar fi importante, dar în contextul în care ne lipsesc niște lucruri elementare pentru a crea elevilor condiții propice de învățare (să nu le fie foame, sau nepotrivit de frig sau nepotrivit de cald, măcar să pornim de la acest minim) vorbim întâi despre ce textură să aibă draperia când nouă ne plouă în casă. Pare că politicienii ar face orice numai să nu recunoască faptul că e nevoie de bani investiți ca să faci educație și noi acceptăm asta prea ușor.”
În ceea ce privește schimbarea jobului și a mutării la Brașov, Ramona nu are niciun regret… sau aproape niciunul. „Îmi place viața pe care o am aici, însă mi-e SUPER dor de mâncarea din București. La fiecare vizită încerc să ajung la Balls, la Arzu, la Bep Viet, la Su La Mian, să mânânc sushi și alte bunătăți pe care nu le găsesc în Brașov. E bine că vin rar, că pofta mea nu-i pe măsura salariului!”.
