Inspiring PeopleLife Storiesski
Inspiring PeopleLife Storiesski
Cum arăta turismul românesc în anii ‘70, prin ochii unui instructor de schi: îi duceam în pădure unde ne atacau haiducii, aveam un mistreț pe care îl îmbătam și apoi l-am inventat pe Dracula
Monica Tănase
|Reading time: 7 mins
Share this article

Vali Militaru are 68 de ani și este încă instructor de schi în Poiana Brașov. A terminat studii superioare de sport și a făcut parte din prima generație de instructori de agrement din stațiunile gestionate de Ministerul Turismului în anii ‘70. Este unul dintre oamenii care au schimbat fața bazei de antrenament a IEFS din Parâng, a muncit ca instructor 24 de ani în România, apoi în Anglia, SUA, Canada ori Scoția și se mândrește că nicăieri nu este ca la noi.

Povestea unui instructor de modă veche în câteva minute de lectură.

 De ce v-ați ales această profesie?

 Eu făcusem sport de mic. Curtea școlii, a Liceului Caragiale din București, avea 8 coșuri de baschet, pistă de atletism, iar în fiecare sâmbătă și duminică se juca fotbal. Am început să fac baschet la nivel de performanță, două antrenamente zilnic, cu pregătire fizică separat, până seara, la ora 11:00, când mă întorceam acasă.

Mi-am ales un altfel de drum decât colegii de generație, am preferat să fac altceva decât să mă mândresc cu ultimele generații de biciclete sau de motorete. Făceam mult sport, nu mi-a plăcut niciodată să beau, iar dacă mă căuta cineva mă găsea fie la fotbal, fie la înot la Floreasca sau în curtea școlii, la baschet.

Dar, ca să îți răspund la întrebare, trebuie să mă întorc în anii facultății când, după ani de baschet la Liceul Caragiale și la Clubul Dinamo, cineva mi-a deschis ochii spre ceva deosebit: schi, munte, aer liber, altfel de oameni. Nu regret nici acum că am ales așa și că, după terminarea IEFS-ului, m-am mutat la Brașov, aproape de munte.

Manevră de rotație 360 de grade în aer

 Cine era acest om și cum a reușit să vă convingă?

 Era un profesor, șeful catedrei de schi din Institutul de Educație Fizică și Sport, care a schimbat atitudinea multor generații în facultate. Foarte mulți dintre cei mai buni antrenori îi datorează lui ce au reușit în viața de profesor ori de antrenor. Se numește Sile Cârstocea, este încă viață și este un om extraordinar, generația anilor ‘60 – ‘65.

El a observat că mă implicam mult în orele, așa-numite, de clinică, când ajutam studenții cărora le fusese mai greu să treacă testele și examenele. Așa că m-a îndrumat spre specializarea în schi. Ce însemna asta?

Iarna stăteam pe munte patru – cinci luni, în noiembrie plecam în Parâng, la baza de antrenament a IEFS-ului, și mă mai întorceam la sfârșitul lui martie. Vara făceam orientare turistică și tabere timp de două luni. Practic, din patru ani și jumătate am făcut doi ani și jumătate în Parâng.

Cu multă muncă patriotică am reușit să construim dintr-un parter sărăcăcios o clădire cu patru nivele. Am adus apă și am făcut canalizarea pentru baza IEFS-ului din Parâng.

Mergeam cu trenul la Petroșani timp de șase ore, noaptea, și urcam pe jos până la baza institutului, un drum de trei ore și jumătate. Căram în spate tot echipamentul care trebuia să ne țină o lună. Eu, pe deasupra, căram tot timpul după mine, un magnetofon. Eram responsabil cu atmosfera și aduceam muzica în Parâng.

Vali Militaru

Condițiile erau extraordinar de grele iarna acolo: peste noapte te trezeai cu un metru jumătate de zăpadă. Au căzut cablurile de la tele-ski, iar noi ca studenți, trebuia să refacem toate conexiunile și să deschidem toate căile de acces către cabană și în incintă, precum și accesul către pârtiile unde lucram.

O dată la două săptămâni coboram și luam conserve din Petroșani, mâncarea noastră.

La patru-cinci zile, coborau câte zece oameni să aducă pâine, cu rucsacii în spinare. Nu încăpeau mai mult de 5-6 pâini în fiecare rucsac. Din fericire, erau foarte multe mâncăruri la care nu era nevoie de pâine. Ne săturam în schimb cu macaroane cu brânză.

În anul III de facultate deja condițiile de început, când dormeam în barăci, cu priciuri și zece paturi în cameră, s-au schimbat și am ajuns la condiții foarte bune, cu 8 studenți în cameră și cu dușuri la capătul coridorului. Este adevărat, ni le-am făcut singuri și am transformat niște barăci cu priciuri într-o clădire de patru etaje. De la zero.

Vali Militaru, jos, în costum mov

 Pentru ce vă pregăteați?

 Noi, la terminarea facultății am populat cele trei stațiuni de schi: Sinaia, Predeal și Poiana Brașov. Eram, la momentul respectiv, 26 de salariați ai Ministerului Turismului, care ne ocupam exclusiv de partea de agrement.

În iunie 1975 am fost repartizat în Ministerul Transporturilor, Întreprinderea de Agrement și Producție Industrială pentru Turism. Adică, tot ce însemna activitate de agrement turistic în stațiunile de pe litoral și munte. Asta însemna că și vara mă găseai în Poiană, unde făceam tenis, schi pe iarbă și schi pe pârtie de plastic.

 Ce fel de oameni erau acești turiști?

 La vremea respectivă, în anii ‘70, veneau numai turiști din Germania, 300-350 pe serie și stăteau trei săptămâni. Aveau totul plătit: școala de schi, transport pe cablu, absolut tot. Se vindeau pachete complete prin agențiile de turism internaționale, o dată cu locurile de cazare. Știam dinainte câți oameni așteptam și ne puteam organiza și noi cu ce le ofeream.

 În fiecare seară aveam ceva pentru ei: demonstrație de schi pe pârtie, apoi aveam Coliba haiducilor. Îi duceam în pădure, unde ne atacau haiducii și, obligatoriu, trebuia să ne descurcăm să mâncăm fără tacâmuri în această colibă. Mâncam cu mâna.

Vali Militaru, cu turiști germani. (în costum mov)

Aveam un mistreț pe care îl îmbătam și îl lăsam să se plimbe printre mese. Iar când venea vremea grătarului, îi lăsam pe ei să îl facă. Iar noi îi ajutam să învețe să danseze muzică populară.

Apoi l-am inventat pe Dracula. La vremea aceea castelul Bran se vizita cu patru dolari excursia, dar după ce am găsit povestea cu Dracula, cum că Vlad Dracul ar fi dormit în castel, și găsisem un pat mai arătos, pe care îl arătam turiștilor, excursia la Bran ajunsese la 20 de dolari, câte două serii de turiști zilnic.

Apoi am adus și o sanie cu zurgălăi și am introdus în circuit și o vizită la Muzeul Satului în Șirnea, cu o țuică fiartă și mititei.

 Ce v-a plăcut la meseria asta, cu ce vă mândriți?

Am muncit în 14 ani în Anglia, am predat schi în SUA, apoi în Scoția și în Canada. Dar m-am întors. Voiam să văd ce fac ei cu turiștii. Noi stăm mult mai bine: avem mai multe exerciții să îi ajutăm pe turiști să ajungă unde își doresc.

În străinătate au enorm de mulți turiști și nu conta că la sfârșitul unei săptămâni coborau un delușor, iar la noi veneau de pe Postăvarul.

Am pregătit instructori în SUA și Scoția. Sunt foarte buni schiori. Dar turistul nu vrea să vadă un sportiv, ci să simtă că a ajuns pe mâna unui om de la care să aibă ceva de învățat.

Ce vă doriți?

Să fiu instructor până la 85 de ani.

 Ce v-ar împiedica să reușiți?

Faptul că nu este recunoscută meseria. Am 43 de ani de Poiană și nu am nicio facilitate ca instructor. Nu vorbesc de faptul că sunt pensionar și ar trebui să am reducere la transport pe cablu.

 Care este secretul pentru care sunteți încă în formă și îi bateți pe tineri la baschet?

În fiecare dimineață, la 6:10 mă trezesc, la 6:20 am terminat de citit informațiile zilei. Ascult puțin și CNN și BBC și mi-am făcut o idee. La 7:30 plec de acasă și prind autobuzul spre Poiană, iar seara, indiferent de cât de grea mi-a fost ziua, cobor pe drumul vechi din Poiană, adică 4 kilometri de relaxare.

În plus, toată vara fac tenis de două ori pe zi și uneori răspund la câte o provocare. Am avut un partener de tenis de 38 de ani care mi-a spus: „la vârsta lu’ matale nu ai cum să joci unu la unu cu mine”. Iar după ce a ieșit umilit de pe teren mi-a zis că se lasă de sport.

 Și ca regim alimentar aveți?

Nu mă ridic niciodată sătul de la masă și nu mănânc niciodată după ora 7:00 seara.

Inspiring PeopleLife Storiesski
Share this article