Căutare

Share this article

Dana Ciocârlie este o pianistă româncă stabilită de foarte mulți ani în Franța. A fost acum doi ani printre finaliștii nominalizați la „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique” – premiu anual acordat în Franța pentru performanță în muzica clasică. A plecat în Franța în 1991 pentru a învăța și la foarte scurt timp și-a cunoscut iubirea vieții. A rămas acolo, dar a ajuns să cucerească o lume întreagă cu muzica sa. Iar astăzi, 6 martie, artista se întoarce în țară pentru a interpreta, la Sala Radio, o lucrare monumentală, rar interpretată în România: „Simfonia nr. 2 pentru pian și orchestră – The Age of Anxiety”, creație a marelui compozitor și dirijor american LEONARD BERNSTEIN. Bilete mai pot fi găsite aici.

Pe lângă aplauzele pe care le primește de pe scenă, Dana Ciocârlie este profesoară la Școala Normală de Muzică „Alfred Cortot” din Paris și profesoară de muzică de cameră la Conservatorul Național Superior de Muzică și Dans din Lyon.

Dar cum arată viața unui artist român la Paris? Și cum a ajuns Dana Ciocârlie una dintre cele mai respectate artiste din Franța? Aflăm în câteva momente de lectură:

Ați fost școlită în România, dar ați studiat și la Paris, cum ați ajuns acolo?

Am ajuns în 1991 și destinul a făcut că l-am întâlnit pe soțul meu foarte rapid – în februarie 1993 – și ne-am căsătorit în septembrie, el fiind dintr-o familie de parizieni get-beget de două sute de ani. Am fost, prin urmare, catapultată în viața pariziană în mod foarte natural și rapid.

Dana Ciocârlie

Cât de diferite sunt cele două sisteme de formare?

Ah, eu am fost formată în România pe vremea socialismului, deci sistemul era foarte diferit chiar față de România de astăzi. Între liceele de muzică și Conservatoare exista un mod de funcționare apropiat de cel din Uniunea Sovietică. Cele 6 licee cu profil muzical din țară erau pepiniere pentru un număr mic de tineri supra-dotați (așa cum este Institutul Gnessin din Moscova), iar în cele 3 Conservatoare Naționale (București, Cluj și Iași) promoțiile erau minuscule (2 sau 3 pianiști pe an). Conservatoarele erau studii universitare, deci înscrierile erau acceptate numai după terminarea liceului.

În Franța, baza învățământului este mult mai largă: școli municipale, conservatoare regionale, poli de excelență cu mulți studenți. Cele două Conservatoare Naționale reprezintă partea cea mai înaltă a piramidei. La Conservatorul Național limita de vârstă inferioară este foarte joasă, se poate intra chiar la 13 ani, deci profesionalizarea intervine foarte rapid.

Dar de ce Franța?

Din întâmplare. Am fost candidată la Concursul Ceaikovski la Moscova în 1990 (unde am ajuns semi-finalistă) și pianista Thérèse Dussaut, în juriu, m-a reperat și mi-a oferit o bursă pentru o academie de vară. La sfârșitul acestei academii, tot din întâmplare, i-am cunoscut pe viitorii sponsori care m-au invitat pentru studii întâi la École Normale „Alfred Cortot” si apoi la Conservatorul Național Superior din Paris.

Am avut mare noroc deoarece, de la șase ani, am vorbit în mod fluent franceza pentru că sunt dintr-o familie foarte francofilă, francofonă. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, scriitor, fusese rector si vice-rector la Universitatea din Timișoara, specialitatea lui fiind franceza. De asemenea, la șase ani, am avut o doamnă care mă aducea de la școală în fiecare zi și care locuise în Franța timp de 30 de ani.

Dana Ciocârlie: Am avut, deci, mare noroc și, din punctul acesta de vedere, toți francezii pe care i-am cunoscut primul lucru pe care mi-l spuneau era „cum de vorbiți așa bine franceza, aproape mai bine ca un francez?”. A fost un foarte mare ajutor și m-am simțit în largul meu aici imediat, de la început. Asta nu înseamnă că nu mă simt încă foarte româncă.

Cum și când ați luat decizia de a pleca din țară? Și cât de greu v-a fost?

Ajungând în Franța pentru studii, nu aveam intenția de a rămâne permanent. Dar l-am cunoscut destul de rapid pe viitorul meu soț, ceea ce a îndreptat destinul meu spre o viață în Franța.

Regretați vreodată că ați plecat din țară sau ați știut mereu că viața și muzica o să vă ducă în străinătate?

De fapt, nu mă simt plecată definitiv din țară, vin destul de des, cel puțin o dată pe an și am mulți prieteni români.

Dana Ciocârlie

Cum ați început muzica?

A fost „dragoste la prima audiție”.

Dana Ciocârlie: Nefiind dintr-o familie de muzicieni, nu aveam instrument acasă. La început am avut un pian în carton, desenat de mine, la vârsta de 6 ani.

Propriul pian l-am avut de-abia la 10 ani atunci când am intrat la Liceul de muzică „George Enescu”, unde am studiat cu doamnele Lucia Teodorescu și apoi Ludmila Popișteanu și, de asemenea, cu domnul Florino Delatolla.

Înțeleg că familia nu a fost una de muzicieni, dar exista o tradiție muzicală?

În familia noastră este o tradiție importantă literară. Unchiul meu Livius este scriitor, de asemenea verișoara mea, Corina. Dar nu avem tradiție muzicală. Tatăl meu este foarte meloman, a avut ani de zile un abonament la Filarmonica „George Enescu” și a fost și un bun dansator popular.

Dana Ciocârlie
Dana Ciocârlie în copilărie

Mai țineți minte primul moment în care ați cântat la pian? Ce ați simțit?

Aveam 5 ani și eram în vizită la verișoarele tatălui meu în Banat. Ele aveau o pianină și cum eram un copil turbulent, au vrut să mă calmeze cântându-mi o piesă la pian. Am fost imediat atrasă și fascinată de sunetul pianului și a fost imposibil să plecăm acasă înainte ca să învăț să cânt și eu. De atunci am cerut fără răgaz părinților să învăț pianul.

Dar ce ați simțit prima dată când ați fost aplaudată pe scenă?

Da, am cântat Schumann, piese din „Albumul din copilărie”, la vârsta de 11 ani (am început studiul serios al pianului destul de târziu, la 10 ani).

Și primul „bravo” sau „felicitări”, de la cine le-ați primit?

De la părinți, bineînțeles.

Ați avut vreodată un model, un om care să vă inspire în carieră? Sau în viață?   

Da! Primele icoane muzicale au fost cei doi pianiști români legendari, Dinu Lipatti și Clara Haskil.

În viață, am avut norocul de a întâlni oameni excepționali: primul a fost domnul Delatolla, primul meu profesor. Dânsul era pensionat anticipat din cauza unei boli grave și mi-a acordat mult timp și atenție, ca un tată. Lucram 8 ore pe săptămînă împreună. Și acasă, singură, 10 ore pe zi: trebuia recuperat timpul pierdut. Au fost ani de mare exaltare, nici eu, nici dânsul nu aveam nici cea mai mică îndoială asupra succesului viitor. L-am pierdut pe domnul Delatolla în primul an de Conservator, iar dânsul a lăsat prin testament doamnei Popișteanu rugămintea să continue să lucreze cu mine, așa cum o făcuse dânsul.

Doamna Melki este ca o mamă spirituală pentru mine. Am cunoscut-o prin domnul Dominique Merlet (care a fost apoi profesorul meu la Conservatoire National Supérieur de Paris). Audiția cu dânsa s-a petrecut în sala Mangeot la École Normale și pot să spun că a fost un coup de foudre reciproc. Am cântat un Studiu Tablou de Rahmaninov și Mefisto Vals de Liszt. De atunci, nu ne-am mai despărțit, sunt 26 de ani!

Nu există concert important sau înregistrare fără ca să nu mă duc să îi cânt dânsei înainte. Doamna Melki a fost elevă a lui Alfred Cortot (profesorul lui Dinu Lipatti și al Clarei Haskil) și al lui Geza Anda. Christian Zacharias și Lawrence Foster au fost, de asemenea, întâlniri importante în viața mea.

Dana Ciocârlie alături de Christian Zacharias

În 2018 ați fost una dintre cele trei finaliste nominalizate la „Victoriile muzicii clasice”, premiu acordat anual în Franța pentru performanță în muzica clasică. Cum ați reușit această performanță? Și ce a însemnat ea pentru dvs.?

Această finală a ceremoniei „Victoriilor Muzicii” a fost un punct culminant al proiectului Schumann, proiect construit timp de 20 de ani, de cum am terminat Conservatorul la București.

Am avut acest dor și această ambiție de a fi în compania unui compozitor important pentru pian care să mă ghideze, să mă lumineze în întreaga mea viață de interpret, deoarece, dacă nu am talent de compozitor, am o mare dorință, o febră de a fi creativă. Pentru mine, creația nu se poate exprima decât în public și prin intermediul operelor unor mari compozitori.

La un moment dat a apărut casa de discuri La Dolce Volta care s-a arătat interesată să înregistreze aceste concerte. Schumann este pentru mine un compozitor de o mare spontaneitate, plin de un temperament aproape fără limite. Îmi pare bine că acest vis a avut o concretizare care a adus bucurie și entuziasm în lumea muzicală – în afară de Victoires de la musique, integrala a primit Marele premiu „Antoine Livio” al presei muzicale internaționale – 2018 și premiul Choc classique de l’année – 2017 al revistei muzicale „Classica”.

Dana Ciocârlie împreună cu Lawrence Foster la Transsiberain Art Festival Novosibirsk

Ați cântat sub bagheta unor dirijori de prestigiu, precum Lawrence Foster, Yoav Talmi, Edmon Colomer, Horia Andreescu sau Christian Zacharias. Ce ați învățat de la ei?

Christian Zacharias a fost o întâlnire importantă, întâi pianistică, sub semnul lui Schubert. În 1995 am avut posibilitatea de a participa la 10 zile de „retraite“ cu dânsul la Castelul Villarceaux, având ca temă Schubert.

Eu care nu cîntasem niciodată acest compozitor, am învățat în două zile ultima și cea mai lungă Sonată, cea în Si Bemol, D 960. De la primele note pe care le-am cântat, Zacharias mi-a spus „acesta este sunetul lui Schubert“.

Așa că, atunci când dânsul mi-a propus un turneu cu concertul pentru 2 piane de Mozart, totul a fost absolut firesc în continuitatea acestui repertoriu. Schubert fiind un urmaș direct al lui Mozart.

Cu maestrul Lawrence Foster avem o colaborare extraordinară de 12 ani. Ea a început sub semnul României, la Monte Carlo, dânsul fiind unul din cei mai mari și importanți ambasadori ai muzicii lui Enescu, de zeci de ani. Am o admirație și o afecțiune fără limite pentru dânsul si pentru doamna Foster, consul onorific al României la Monaco. Printre noile colaborări importante pentru mine ar trebui să îi menționez și pe maeștrii Christian Badea și Frédéric Chaslin.

Dana Ciocârlie împreună cu Lawrence Foster și Vadim Repin

Ce simțiți atunci când publicul vă aplaudă?

Prezența publicului este un mare ajutor pentru interpret, pentru că pe scenă nu suntem numai cu muzica, simțim și toate energiile din jur. Îmi pare bine că cei care mă ascultă sunt entuziaști și bucuroși de rezultat.

Dar muzica ce înseamnă pentru dvs.?

Nu sunt sigură că pot exprima prin cuvinte ceea ce reprezintă muzica, tocmai pentru că ea depășește limita verbului. Pentru mine, a pătrunde cât mai profund și mai întreg în universul unui compozitor este o construcție de viață care mă ajută să mă cunosc mai bine, într-un mod, aș spune, socratic.

Ce vă face fericită?

Fiecare clipă din această viață mă face fericită.

Dana Ciocârlie

Sunteți profesoară la Școala Normală de Muzică „Alfred Cortot” din Paris și profesoară de muzică de cameră la Conservatorul Național Superior de Muzică și Dans din Lyon. Cum ați ajuns în aceste poziții foarte importante?

La École Normale de Paris am fost cooptată de 20 de ani de fosta mea profesoară, doamna Victoria Melki, aveam o clasă împreună. Iar la CNSMD Lyon am câștigat un concurs pentru postul de profesor de muzică de cameră acum 5 ani. Și de 3 ani sunt șef de catedră.

Ce înseamnă pentru francezi să aibă un profesor român?

La Lyon nu sunt singurul profesor român. La vioară îl avem pe Vladimir Nemțanu. Amândoi încercăm să transmitem valorile specifice școlii românești de interpretare: relaxare musculară completă ca principiu tehnic, spontaneitate și naturalețe în interpretare.

Care a fost cel mai frumos compliment pe care l-ați primit de la un elev/student?

Atunci când foști studenți deveniți artiști renumiți mă invită să cântăm împreună în concerte, acesta este clar cel mai frumos compliment pentru mine ca profesoară.

Dar cea mai importantă lecție pe care ați primit-o?

Este o lecție de viață.

Dana Ciocârlie: Doamna Victoria Melki mi-a spus o dată „ceea ce contează cu adevărat sunt viața și moartea, restul sunt lumini și umbre”.

Când veniți la București, pe unde vă place mai întâi să vă plimbați?

La Muzeul Țăranului Român, pe Șoseaua Kiseleff, un loc unde simt, palpabil, ceea ce spunea Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat”.

Vi se face vreodată dor de casă? Când și de ce?

România este prezentă pentru mine zi și noapte, părinții mei sunt aproape, o port în sufletul meu.

Și ce faceți atunci?

De cum pot să impulsionez sau să particip la proiecte care privesc cultura sau, mai specific, muzica românească, nu ezit să spun prezent. De exemplu, cu ocazia centenarului Dinu Lipatti, în decembrie 2017, am organizat la CNMSD Lyon 2 concerte cu muzică românească exclusiv: Enescu, Lipatti, Paul Constantinescu. În program am avut, între altele, Dixtuorul si Octuorul, Simfonia de cameră ale lui George Enescu, capodopere care nu fuseseră niciodată cântate de 40 de ani încoace la acest Conservator Național din Lyon.

Dana Ciocârlie în concert la Ateneul Român, împreună cu cu Christian Badea

Și ultima întrebare, de ce ar trebui să ascultăm muzică?

Muzica, și în special muzica clasică, ne aduce într-o stare de conștiință foarte specială, ne exaltă și ne înalță la un nivel de vibrație spirituală, aș spune cosmică, de care avem absolută nevoie pentru sufletul uman colectiv.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO