Căutare

Share this article

Laura, Lucian și Maria sunt cei trei membri ai unei familii de călători. Nu vă imaginați că nu mai fac altceva și că tot timpul călătoresc. Nici vorbă, însă, atunci când o fac, destul de des, își canalizează toată energia și pasiunea pentru a avea parte de cele mai frumoase experiențe.

Laura Ivăncioiu este cea care în urmă cu mai bine de zece ani închidea ușa în urma ei și pleca din postul de PR manager al uneia dintre cele mai mari publicații de la noi, Academia Cațavencu. Foarte curând și-a deschis propria agenție de PR, „Deci se poate”, al cărei nume a venit tocmai ca o constatare în timp ce depășea un moment greu al vieții sale. Lucian Ioniță, fost jurnalist de sport, director de marketing, publisher prin mai multe trusturi de presă, i s-a alăturat Laurei, câțiva ani mai târziu.

Povestea lor de dragoste este ca o comedie romantică la care râzi cu lacrimi, iar la final oftezi duios și spui „ce drăguuuuț” ❤️

Maria Ioniță este fiica lor adolescentă, crescută într-un spirit de prietenie unde nu a fost nevoie de interdicții sau foarte multe reguli: atunci când părinții reușesc să fie prietenii copiilor lor, planetele se aliniază singure.

Împreună, toți trei, au vizitat o mare parte din lumea asta și dacă te uiți pe blogul lor noi3.life, poți observa cu ochiul liber că experiențele pe care le-au dobândit sunt probabil mult mai importante decât multe case și mașini sau alte lucruri materiale după care alergăm în viață. Lucian spune că destinația este mai puțin importantă, că o vacanță perfectă poate fi și la socrii în curte, atâta timp cât sunt deciși să îmbătrânească împreună.

Citiți azi povestea de dragoste și viață a unei familii speciale, o familie care a trecut prin multe cumpene, dar care a reușit să-și păstreze simțul umorului și să facă o vacanță însorită din fiecare zi ploioasă.

Cum arată în viziunea voastră o familie fericită?

Maria: O familie care comunică, presupun. Să pot să le spun lucruri alor mei fără să simt că o să mă critice, sau că e nevoie să ascund ceva.

Laura Ivăncioiu: Mi se pare că trebuie să existe iubire și că trebuie să fie dimineți în care tatăl cântă- așa cum se întâmplă la noi, uneori prea tare și prea cu chef- și un copil care să-ți sară în brațe. Iar mama să se bucure de ei.

Lucian Ioniță: Să îmbătrânim împreună. E un setting și dacă te hotărăști, faci totul ca să obții asta.

Cât timp pe an stați în vacanță?

Laura: Facem cam 6-7 vacanțe pe an, ceea ce înseamnă una mare de 2-3 săptămâni, 1-2 de câte o săptămână și restul city break-uri. Iar acestea sunt doar cele în străinătate. În rest, nu cred că se adună 5 weekend-uri pe an în care stăm în București. În rest suntem plecați tot timpul. Lucian cred că poate să meargă și noaptea, cu ochii închiși, în Deltă.

Lucian: Anul acesta am fost la schi în Italia, urmează Japonia, mai avem o săptămână în vară în Thassos și mai avem planificat Amsterdam, Atena și Azore. Cred că 7 săptămâni pe an suntem în vacanță în străinătate. Și mai facem anual măcar o călătorie montană, cu rucsacul în spate. Maria devine din ce în ce mai puțin prezentă în poveștile noastre, uneori revine obligată….

Cât de des mergi în Deltă, Lucian?

Lucian: O dată la 2-3 weekend-uri.

Laura Ivăncioiu Îl denumim weekend în Deltă deși poate să înceapă uneori de marțea.

Care a fost ultimul weekend în care ați stat în București?

Laura către Maria: Weekend-ul trecut am stat acasă?

Maria: Eu stau mai mult ca ei acasă, nu merge mereu.

Laura: de când are iubit, nu prea mai merge peste tot cu noi.

Maria: de când am prieten și viață socială….

Maria, te bucuri când pleacă părinții de acasă?

Maria

Laura Ivăncioiu ne trimite de acasă. Acum două weekend-uri am stat acasă că am avut de înregistrat un interviu cu o actriță.

Weekend-ul viitor unde plecați?

Laura: mergem la țară, la părinții mei lângă Slobozia, pentru că trebuie să-l lăsăm pe Max (n.r. câinele familiei, un labrador ce a sforăit tot interviul ❤️) deoarece plecăm în vacanță în Japonia.

Cum reușiți să gestionați aceste vacanțe? De unde atâtea zile libere?

Maria: Ha ha ha. Eu voi lipsi 3 săptămâni de la liceu.

Dar parcă te obligă cineva…

Maria: eu sunt elevă în Liceul Mihai Viteazu și la profesorii mei sunt șanse mari de corigență. Nu mă plâng, abia aștept Japonia, dar mi-e frică de ce va fi la școală.

Dar înțeleg că ții pasul cu temele…

Da, dar profesorii nu prea țin cont de asta. Chiar dacă mi-am făcut toate temele, dacă li se pune pata pe mine, nu o să fie bine. Acum doi ani am fost în Asia tot așa mult, dar eram în Școala Generală și mă știau profesorii.

Și voi? Laura și Lucian?

Laura: Întrebarea dimineții de azi a fost: Ce laptop luăm în vacanță?. Întotdeauna avem în cap că și dacă plecăm, trebuie să fim la zi, să și muncim.

Lucian Ioniță Cele mai lungi vacanțe sunt cele în care șansa să fim sunați e mică. Doar că anul acesta, cireșii nu vor să înflorească în ianuarie când plecam noi de obicei în Vietnam, ci în martie, că așa e în Japonia, a trebuit să plecăm când toată lumea spune: „Știi prezentarea pe care mi-ai dat-o acum o lună? Hai să o discutăm că am vrea să facem proiectul”.

Norocul nostru este că în firmă sunt niște super oameni și în perioada asta sunt destul de mulți, așa că nu suntem foarte stresați.

Laura Ivăncioiu Dar plecăm 3 oameni din șapte, din firmă, pentru trei săptămâni.

Dar în vacanța școlară ce faceți?

Laura: Nu ne-a interesat niciodată calendarul școlar.

Și nici zilele libere oficial?

Laura: De acestea mai ținem cont pentru că ne lipim de prieteni. Noi ne facem plecările noastre, dar dacă vrem să mergem cu gașca, ne spun ei când se pot face punți.

Care a fost prima vacanță în familie?

Laura: Noi doi am plecat prima dată în luna de miere. A fost prima mea ieșire din țară. Lucian mai ieșise că fusese ziarist de sport și îl trimitea redacția peste tot; d-aia s-a și făcut ziarist de sport, ca să se plimbe 😃. Am fost cu autocarul în 86 de capitale europene în 3 zile (râde).

Ce an era?

Laura: 2002.

Și cu Maria?

Lucian Ioniță Am ieșit prima dată cu ea din țară, la schi la bulgari, când avea 4 ani. Atunci am ascuns-o sub pătură pentru că ne-am dat seama că nu luasem pașaportul.

Laura: Când am plecat era noapte, Maria dormea și am acoperit-o cu gecile noastre de schi. Trebuia să plecăm în Asia și aveam pașapoartele la pus vize. Noi aveam buletinele, dar nu am realizat că și Maria are nevoie de pașaport. Ne-am dat seama chiar în seara în care trebuia să plecăm și doar nu era să lăsăm copilul acasă?! Numai că la întoarcere, Maria era trează, însă a înțeles că trebuie să se ascundă și a stat cuminte sub pătură până am trecut vama.

Lucian: e conciliantă când e să calce în interesul ei.

Laura: Când am fost la Disneyland, Maria abia învăța engleză la grădiniță și am învățat-o poezia cu „Hy, I am lost. Please, give me your phone!”. Erau singurele cuvinte pe care le știa.

Lucian: Inclusiv în excursiile din supermarket, ea știa că trebuie să se ducă către cei în uniformă să ceară ajutor. Și ne trezeam că se auzea: „Părinții copilului Maria Ioniță sunt rugați să vină…”

Serios? Și vi s-a întâmplat?

Laura Ivăncioiu De două ori.

Dar voi ce făceați?

Lucian Ioniță Păi, fiecare în legea lui. Chiar și acum avem asta.

Laura: Când s-a pierdut în Cora, mergeam fiecare pe o parte, ne întorceam și ne întrebam: „ai văzut-o?”. „Nu”. „Hai mai departe”. Se dusese să-mi caute mie o bluză.

Cum v-ați cunoscut voi doi, Laura și lucian?

Laura: Eu lucram la Radio Contact, eram PR manager, iar Lucian era director de marketing la Ringier. M-am dus la întâlnire, eu cu o colegă și Lucian cu încă vreo 4 oameni. Mi s-a părut: „wow, ce tip inteligent!”. Îmi tremurau mâinile… Îmi aducea aminte de un fost coleg de liceu după care tânjisem super mult și despre care vorbeam că „eu nu o să am niciodată un iubit așa pentru că eu sunt atât de mediocră și banală și pe mine nu o să mă bage niciodată în seamă un tip ca ăsta”. Și după ce l-am cunoscut pe Lucian spuneam „wow, ăsta e Bogdan Lăzărescu!” – așa îl chema pe colegul meu pe care nu l-am mai văzut din liceu.

Lucian Ioniță Dar să înțelegeți că nimic din recunoștința acestei întâmplări nu a mai păstrat. (râsete generale).

Laura: Îmi aduc aminte că la ieșirea din întâlnire, mă aștepta cu mașina iubitul meu din vremea aceea și i-am zis: „mamă ce tare, ce tip inteligent am cunoscut”. Apoi  m-am despărțit de ăla că nu voia să mă ia de nevastă, stătuse două luni cu mine și nu mă ceruse, lucru impardonabil pentru mine. Părăseam toți iubiții care nu mă cereau de nevastă după două luni. Așa că am făcut Crăciunul și Revelionul singură și apoi m-am întors la birou pe 4-5 ianuarie și i-am dat un mail lui Lucian: „Trebuie să ne întâlnim. Radio Contact îți oferă o cină ca să marcăm bunele relații dintre noi”. El a acceptat și ne-am văzut pe 9 ianuarie. Două zile mai târziu se muta la mine.

Lucian: Eu mă însuram repede.

Laura: El era însurat deja, lucru pe care nu l-am aflat atunci. De fapt mi-a mărturisit la cină că el e căsătorit, dar de fapt e despărțit de soția lui. Și abia a doua zi mi-am dat seama, într-o discuție la telefon cu el, că el locuia în aceeași casă cu nevastă-sa. Și atunci am zis: „Stai, cum adică ești despărțit? Dacă și locuiești cu ea, ești și căsătorit cu ea înseamnă că sunteți foarte împreună. Eu nu pot să am o relație cu un tip de genul acesta”.

Lucian: O încurca pe ea la planul ei de a deveni nevastă…

Laura: Exact. Și oricum eram fată de la Slobozia, nu aveam eu veleități de amantă… El a zis: „Bine, atunci mă mut”. Iar eu eram: „Dă Doamne să se mute la mine!”. Și m-a sunat și m-a întrebat: „Nu vrei să mă mut la tine?”.

Și nu ați avut probleme după?

Laura: Nu, că l-am forțat să divorțeze repede. Și după ce a divorțat: „Hai! Când ne căsătorim? Când ne căsătorim?”. El a fost de acord, eu mi-am făcut repede o rochie de mireasă în barter cu Radio Contact și am agățat-o pe ușa de la garsonieră. El vedea rochia aia în fiecare zi până când într-o zi, el a zis: „eu plec!”. Și și-a făcut bagajele și a plecat și m-a lăsat cu rochia de mireasă în casă. Cânta când își făcea bagajele. Ai mei știau de nuntă, eu am o familie foarte mare…au urmat vreo 3 luni de pauză, după care s-a întors. Am dat rochia aceea de mireasă, dar după ce s-a întors am spus: „Bine, dar trebuie să facem cununia”. Și în iarnă am făcut cununia. În martie am rămas însărcinată, în iunie am avut nunta și apoi luna de miere. Eu trebuie să-mi îndeplinesc toate task-urile. Acum eu lucrez în Asana și așa era și cu viața mea: nu aveam liniște până nu-mi îndeplineam toate task-urile.

Dar pe tine cu ce te-a cucerit Laura? De ce ai plecat și de ce te-ai întors?

Lucian: Am plecat din cauza presiunii. Una dintre marile ei calități și implicit ale cuplului nostru este aceea de a urmări să se întâmple lucrurile. M-am căsătorit prima dată la 19 ani și la 27 când aveam deja aproape zece ani, nu făcusem cu fosta soție aproape nimic din ceea ce un cuplu construiește. Povestea este că nu înaintam. Iar să ai unul care trage, care e hotărât și e pe Asana, e un super noroc. Și unul dintre lucrurile pentru care m-am întors a fost acesta.

Adică tu ai realizat că ai nevoie de un om ca Laura?

Lucian Ioniță: Da. Toate lucrurile le făcusem ca la carte, dar nu se întâmplase nimic. Și atunci am zis să fac invers. „Vrea nuntă? Aia e. Ce poate să se întâmple? Mâine plec din nou că nu există nici o garanție”.

Așadar: unul dintre lucrurile pe care Laura le are în afară de irezistibila energie și pasiune, este că și implementează planurile.

A doua oară cum v-ați închis ușa?

Lucian: Ne-am adus aminte. Asta e de fapt povestea: te scoate din sărite din nou, același lucru… Bine, era și cumulat cu niște relații extraconjugale, dar până la urmă trebuie să te gândești cu cine vrei să îmbătrânești.

Laura Ivăncioiu Ce s-a întâmplat este că eu îmi bifasem taskurile: aveam nuntă, aveam copil, aveam mașină, aveam apartament…

Lucian Ioniță Nu avea divorț.

Laura: Now what? Mi se urâse cu binele.

Lucian: Se întâmplă asta periodic.

Laura: Cred că așa era la amândoi, doar că eu care eram cea care avea grijă cumva de relație, îmi pierdusem focusul.

Lucian: Așa ne-am și divorțat, așa ne-am și împăcat.

Și cât ați stat divorțați?

Lucian: Puțin.

Laura: Suntem divorțați și acum. Am zis așa: ne despărțim în mai, depunem actele de divorț pentru că urmează vacanța judecătorească. Iar până în toamnă, la următorul termen, ne gândim dacă vrem să divorțăm sau nu. Stăm separați până în toamnă și vedem noi. Numai că judecătoarea ne-a dat termen peste o lună. Am amânat și am cerut alt termen: „Bine, peste două săptămâni”. „A, bine! E un semn! Trebuie să divorțăm!”. L-am chemat pe taică-meu martor la proces și judecătoarea l-a întrebat: „De ce vor să divorțeze copiii?”. „Nu știu doamnă, ei zic că nu se mai iubesc”. A fost așa de trist taică-meu, mai ales că el are o super relație cu Lucian… Am stat despărțiți până prin toamnă. Atunci am început să ne vorbim, ne mai vizitam, mai făceam dragoste fiecare la casa lui și am făcut Crăciunul împreună. Asta s-a întâmplat în 2005. Suntem de mult mai mulți ani divorțați, dar împreună, decât am fost înainte.

Lucian Ioniță Am și dat petrecere la 10 ani de la divorț.

Maria cum a apărut? Un task în Asana?

Laura: Da. A apărut repede. Nici nu făcusem nunta și era în burtică la mine. A fost norocul vieții noastre.

Cu ce v-a cucerit Maria?

….

Maria: Pauză neîncurajatoare (râde).

Laura Ivăncioiu Sunt atât de multe că nu știu ce să zic. A fost un copil bun de la începutul începuturilor. Nu s-a îmbolnăvit, nu plângea, nu țipa, nu bătea cu picioarele în pământ, nimic din toate lucrurile pe care le fac copiii mici, sau adolescenți mai târziu.

Lucian: E cel mai labrador copil de care te îndrăgostești din prima. Maria, alături de Max (cățelul) ne-a indus greșita impresie că am fi buni pedagogi. Când era micuță, Maria și-a luat pisică. Eu: „Am crescut-o pe Maria, avem câine, o să învățăm și pisica să nu se urce pe masă…”. În timpul acesta, pisica era pe masă. Ne-a aliniat pisica aia pe toți. Mai avem din când în când câte un băiețel în vizită și la final ne dăm seama că habar nu avem cum să îl temperăm.

Viața voastră e o călătorie exotică?

Laura: Nu. Nu mi se pare că are vreun dram de periculozitate sau de neașteptat. Mi se pare că suntem destul de previzibili.

Ce-i drept, din ce mi-ați povestit, este previzibil pentru 99% dintre familii…

(Râsete generale)

Lucian Ioniță Cumva, dacă mergem la mama naibii, tot ca acasă ne simțim, indiferent că suntem singuri sau cu prieteni. Viața noastră e mai degrabă ca în bucătărie…

Laura: Viața noastră e mai degrabă pe canapeaua din sufragerie decât pe o plajă exotică.
Cu cât timp înainte vă plănuiți vacanțele și cum faceți? Cine vine cu ideile?

Laura:  Cu mult timp înainte, dar hai să luăm destinațiile de anul acesta, că sunt studiu de caz. Japonia e a Mariei, și-o dorește de foarte mulți ani. Schiul din ianuarie e clasic. Londra am ales-o pentru că mergem la un concert. Lucian e mort după Mark Knopfler, iar eu îmi doresc de mult un concert la Royal Albert Hall și le împăcăm pe amândouă. Și cu această ocazie poate mergem să vizităm și o universitate din Londra pentru că tot sper să o conving pe Maria să facă facultatea acolo. Thassos e a doua casă pentru noi, cred că e a 10-a vacanță acolo. Amsterdam e ca să fumăm ceva și poate mai vedem o facultate și pe acolo… De Azore m-am îndrăgostit văzând poze pe Instagram și am propus eu această destinație. Acum vânăm ofertele ca să mergem la vară în Azore. Asta apropos de „cu cât timp înainte ne luăm biletele”. Pentru Japonia am cumpărat biletele cu 7 luni înainte.

Lucian: City break-urile sunt la polul opus. Vânăm oferte last minute.

Și cu cazarea cum faceți? Am înțeles cu biletele de avion…

Laura: Noi ne ocupăm de rezervări: Booking, Airbnb. Acum în Japonia mergem cu 12 oameni, vom fi 3 generații.

Ați făcut un calcul câte țări ați vizitat?

Laura, după ce a calculat acasă, mi-a scris a doua zi: 44 de țări: 1 în Africa, 15 în Asia, 27 în Europa și 1 în America Centrală și de Nord. Lucian a vizitat mai multe, dar am numărat destinațiile în care am fost minim doi din trei.

Maria, te invidiază colegii?

Maria: Mă feresc și eu să spun unde merg. Oricum nu spun în ce țară merg, dar mi se pare puțin laudă să spun. Prietenilor mei, da. Cei care știu, mă invidiază.

Și prietenii voștri?

Laura: Fac comentarii din astea amuzante, mai ales când plecăm în timpul săptămânii în deltă sau altundeva: „Da, mă, las că bine că aveți voi șefi îngăduitori…”.

Cum a apărut ideea blogului și cum ai ajuns să scrii doar tu, Laura?

Laura: Am zis să se numească noi3.life ca să scriem toți trei pe el despre lucruri care ne interesează. Eu cred că Lucian și Maria scriu mai bine decât mine. Maria nu a vrut să scrie, tot ce am reușit să obțin de la ea a fost câte o declarație după câte vreun spectacol. Lucian a scris un articol și a mai pus un video fără text.

Blogul a apărut pentru că mie îmi plac oamenii care scriu bine, iar ca să ajung și eu să scriu bine, trebuie să exersez. Am zis ca fac un blog și pentru că la început nu o să se uite nimeni pe el, voi avea timp să mai învăț și eu să scriu.

Te-ai gândit să faci ceva cu el, să-l valorifici într-un fel?

Nu. Și nici acum. Acum, de fapt, mi-aș dori să mă cheme și pe mine lumea la teatru gratis, să nu mai plătesc biletele dacă tot scriu despre fiecare piesă de teatru.

Dacă o să ne mutăm din țară vreodată, firește că mi-ar plăcea să trăiesc din blog și din scris, dar nu știu dacă va fi posibil.

Lucian Ioniță: Nu va fi posibil, stai liniștită. Dar nu pentru că nu face lucrurile cu pasiune sau că nu e apreciată, ci în sensul în care nișa de teatru este o nișă destul de îngustă.

Cum arată pentru voi vacanța perfectă?

Maria: Japonia. Mie îmi place foarte mult cultura lor, de la desenele lor animate și până la mitologie.

Laura Ivăncioiu Trebuie să fie cu noi trei și trebuie să fim toți trei bucuroși de destinația respectivă. Uneori ni se întâmplă să o luăm pe Maria cu noi și să fie morocănoasă și să stea numai cu ochii în WhatsApp. Și în vacanța perfectă ar fi minunat dacă am avea zile în care să fim și cu prieteni, dar și zile în care să fim doar noi trei.

Lucian Ioniță: Cred că nu e importantă destinația. Și când mergem la țară, la părinții Laurei, e vacanța perfectă: să stai așa și să te bată puțin soarele… Firește, și puțin de Deltă.

Laura: Lucian dacă are apă lângă el, e foarte fericit. Lucian are două motto-uri în viață: unul pe care și l-a tatuat și pe mână este „Be here now!”, iar al doilea este „Viața e frumoasă!”. El îmbrățișează viața în modul cel mai plenar…

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO