fbpx

Căutare

Share this article

Departe de cifre şi statistici, pandemia de coronavirus vorbeşte despre oameni şi despre poveştile lor. Fiecare pacient, fiecare cadru medical, poliţist sau jandarm, lucrător comercial sau curier are o poveste mai mult sau mai puţin cunoscută. Pentru fiecare dintre noi perioada aceasta se vede dintr-un alt unghi şi are alte implicaţii. Şi este important să vedem ce trăiesc şi cum privesc lucrurile şi alţii. Adina Terteci este asistentă la unul dintre cele mai încercate spitale din ţară în această perioadă, Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva. Face meseria asta de mai bine de 25 de ani şi mai bine de trei sferturi din acest timp l-a petrecut ca asistentă în Secţia de Pneumoftiziologie.

Când spitalul din Deva a intrat în carantină ea lucra la Secţia de Psihiatrie. Cu toate astea şi-a făcut bagajele şi a plecat de acasă pentru o lună, să suplinească personalul bolnav din Secţia de Oncologie. 14 zile în spital, 14 zile în izolare. În perioada asta a fost ziua soţului, au fost Floriile, acum vine Paştele. Ştie că se va întoarce la spital, dar vrea ca înainte, să apuce să ajungă şi pe acasă, să ia o gură de încredere şi putere.

Am vrut să aflu cum se vede viaţa de o parte şi de cealaltă a unui om aflat în prima linie, aşa că am stat de vorbă cu Adina Terteci şi cu soţul ei, Dan Terteci. Am vorbit despre temeri, riscuri şi dragoste, despre speranţă şi dorinţe.

Adina, ai lucrat multă vreme în Secţia de Pneumoftiziologie. Ce a însemnat asta pentru tine?

Eu am început demult, de 25 de ani şi jumătate, în Valea Jiului. Am lucrat 15 ani la Secţia de Pneumoftiziologie, singura de acolo, unde aveam cazuri exclusiv de TBC. Acolo a fost o experienţă destul de dură şi de folositoare. Acum aproape 11 ani am venit în Deva, am lucrat o perioadă destul de scurtă la Cardiologie, după care am reuşit să mă transfer la Pneumoftiziologie. Apoi, în ultimii 5 ani şi jumătate am lucrat la secţia de Psihiatrie. Am lucrat cam în tot ce înseamnă Medicină Internă, în spital.

Acum, în perioada asta, tu aveai un loc, să zicem liniştit. Cât de liniştită poate fi psihiatria.

La noi în secţie nu prea e niciodată linişte, dar era un loc în care mă simţeam confortabil. La noi însă a fost cu poveste. Eu am fost tura 2, duminica şi am ieşit din tură la ora 23. În spatele meu, în 10-15 minute s-a pus carantină pe spital, am ieşit la limită. Am stat o zi şi ceva acasă, apoi au început mesajele pe grupul nostru de psihiatrie, ni se spunea că trebuie să intrăm în spital. N-am avut nicio decizie scrisă, ne-am cam dus noi de bună-voie. Ne-am făcut un grup de 6 asistente şi 4 infirmiere, ni s-a făcut un grafic şi am intrat unde era nevoie de noi, la Oncologie pentru că acolo toţi 3 medicii erau în spital. Rămăsese secţia fără medici, asistentele erau unele deja pozitive, altele, izolate la domiciliu, era toată secţia fără personal. Am intrat acolo şi noi, dar şi personal din alte secţii. Ni s-a spus tuturor: „În momentul în care intraţi nu mai ieşiţi.”

Adina Terteci

Ce-ai simţit atunci?

Ei, te sperii, ţi se pare că pleci într-o misiune foarte grea. A fost o spaimă pentru noi. A fost o situaţie cu care nu ne-am întâlnit absolut niciodată şi n-am fost pregătite sub nicio formă pentru aşa ceva. Noi n-avem pregătire militară. Probabil pentru militari e altfel, ştiu că aia e meseria lor, ştiu de dinainte că pot să plece în misiuni în care să nu-şi mai vadă familia multă vreme. Pentru noi este groaznic că nu îi putem vedea pe ai noştri.

La noi s-a anunţat la ora 22 cine intră în prima tură. Am avut noroc că nu am intrat în tura aia, care a început la 12 noaptea, pentru că aveam neapărată nevoie să ajung în Valea Jiului să scot reţeta pe 3 luni a mamei mele. Mama era programată la 8 dimineaţa la medic, cabinetul e departe de casă, eu nu ajunsesem să îi duc nici mască, nici mănuşi, are comorbidităţi multe, trebuia să ajung la ea. Ea nu mai are pe nimeni altcineva. Nu puteam să intru în tură, să fiu izolată o lună de zile şi să nu îi duc înainte ce are nevoie.

Am fost într-o fugă extraordinară. La 8 dimineaţa eram la Vulcan, în Valea Jiului, am mers peste 100 de kilometri ca să îi scot reţeta. M-am întors înapoi, am făcut cumpărăturile, bagajul şi la ora 17 am fost la spital.

Adina Terteci

N-ai apucat nici să digeri informaţia, nimic.

Nimic, nici să dorm nu am apucat. Când am ajuns toate să intrăm în tură ne venea să cădem din picioare de epuizare.

Te-ai gândit vreo clipă să nu te duci?

Cred că toţi ne-am gândit cumva şi la asta. Ne era frică. Nu că n-am fi vrut să îngrijim pacienţii. Eu n-am avut nicio clipă ezitarea de a mă duce să îngrijesc un pacient cu COVID. Am lucrat atâţia ani cu bolnavi de TBC şi ei erau oricum priviţi altfel. Eu ştiam cum e să ai un pacient de care ceilalţi se feresc. Mie de izolare mi-a fost frică şi de traiul în comun. Eu sunt o persoană căreia îi place extraordinar de mult să aibă spaţiu personal. M-am gândit că n-o să pot face faţă traiului la comun şi despărţirii de casă, de ai mei.

Şi cum ai trecut peste asta?

Foarte bine. Am avut prietenii şi colegii aproape. Ei mai şi râdeau de mine, când vedeau că nu mai pot îmi ziceau: “Hai, mai suportă-ne un pic.” Când puteam ne strângeam la un loc şi povesteam, aproape că uitam unde suntem.

Cum a fost când i-ai spus soţului tău că pleci?

Dan a ştiut permanent, era lângă mine când discutam cu colegii. El ştie că pot să plec oricând, că se schimbă programul, lucrez de Crăciun, de Revelion. Am lucrat mereu în sistemul ăsta, în spital, pe ture şi el e obişnuit cu asta. Dar să plec o lună de zile, la asta nu se aştepta nici el. Era agitat rău, era nervos, dar nu şi-a exprimat supărarea.

Simţea că a fost nedrept că am fost noi aleşi dintr-o mare de oameni, dar ştia că nu se pune problema să nu mă duc. Eu i-am zis şi lui: şi dacă mă îmbolnăvesc, mă tratez. Mie nu mi-e frică de asta. Eu sunt convinsă că n-am nicio şansă să nu mă îmbolnăvesc. Poate chiar am făcut boala.

Noi am solicitat să ni se facă anticorpii, ca să vedem dacă nu cumva noi am trecut deja peste boală, corpul a luptat şi avem anticorpi. Epidemiologii au altă părere, ei cred că n-ar fi atât de relevant, dar pentru noi e important. Dacă ar reieşi că noi am avut deja boala, am şti că am trecut peste ea şi am merge liniştiţi în familie. Aşa, stai tot timpul stresat să nu îmbolnăveşti. Şi în familie, şi când te întorci în spital. Una e să ştii că ai trecut peste boală şi ai anticorpi formaţi. Oricum îţi iei măsurile de protecţie pentru că lucrurile s-au schimbat radical.

Cred că niciunul dintre noi, niciodată nu va mai lucra atât de relaxat, fără mănuşi, fără mască. Noi, la psihiatrie, chiar nu prea le foloseam pentru că interesul nostru este să interacţionăm cât mai apropiat cu omul, să-l faci să aibă încredere, să-l faci să uite de supărarea lui. Cred însă că de acum s-a reformat tot sistemul sanitar.

Cum au fost aceste 2 săptămâni? Ce a fost cel mai greu, ce te-a ajutat?

M-au ajutat în primul rând colegii, prietena mea, Eva. În multe situaţii despre care probabil că nu vom vorbi niciodată în public ea m-a ajutat şi m-a ridicat. Eu am fost mai slabă ca ei. Eu am plâns mai mult. Mă stresa statul în comun, iar asta a fost cel mai greu pe lângă purtatul combinezonului. Asta e ceva… eşti într-un alt film. Nu ţi-ai fi închipuit niciodată să lucrezi aşa, e greu, foarte greu.

Când începi să te echipezi ne ajutăm unul pe altul, dar în timp ce te echipezi stai şi te gândeşti, nu mai eşti sigur că ţi-ai pus tot ce trebuie. Întrebi colega, te uiţi la ea, ea se uită la tine, bagi pe sub bonetă una alteia orice fir de păr rămas, abia apoi tragi gluga aia. Ne tot supervizam, unde vedeam un spaţiu rămas liber ne lipeam cu leucoplast. La ieşire o luam în sens invers, ne dădeam una pe alta cu dezinfectant. Noi n-am avut tunel de decontaminare, n-am avut nimic. Am fost pionierii, ca să zic aşa, înainte să apuce să organizeze lucrurile aici.

Acum a intrat totul într-o oarecare normalitate şi organizare. Când am intrat noi în tură nu era aşa. Bine, întotdeauna vor fi nişte oameni care intră primii şi pentru care e mai greu.

Când te vezi cu costumul pe tine ai nişte senzaţii groaznice: nu poţi să respiri pentru că masca e groasă, nu e o mască obişnuită. Ochelarii sunt atât de strâmţi, toţi am avut răni după urechi, toţi aveam semne pe faţă. La un moment dat vrei să mergi la baie. Nu poţi, n-ai cum să mergi, n-ai voie să te atingi de nimic. Te mănâncă totul la un moment dat, transpiri pe dedesubt. Sunt aşa nişte senzaţii, simţi că nu se mai termină.

Acolo, când intri, nu ai ceas, nu ai telefon, nu ai nimic. Era un televizor acolo şi îi dădeam drumul, fără sonor, ca să ne uităm la ceas. Ne uitam şi când vedeam că au trecut numai 5 minute, nu ne venea să credem. Aşa simţeam timpul acolo, în costumul ăla. Momentele alea parcă nu se mai terminau.

După ce am început să ne obişnuim cu costumul, am început să cunoaştem locul, să ştim ce avem de făcut – noi n-am ştiut ce avem de făcut, a trebuit să ne lămurim cum e cu tratamentul fiecăruia, că nu erau pacienţi de-o zi, cu o foaie, erau cu dosare întregi – după aia a fost altfel, a fost mai uşor. Am învăţat pacienţii, am învăţat saloanele, ştiam tot ce avem de făcut.

Cum erau pacienţii, cum reacţionau ei la tot ce se petrecea în jurul lor?

Ei nu erau atât de speriaţi pe cât m-aş fi aşteptat eu. Na, să apară dintr-o dată nişte oameni mascaţi în halul ăla, să le vezi numai ochii, nu e comod. Dar ei erau calzi, ne puneau întrebări, ne povesteau de familiile lor. A fost o doamnă tare simpatică. Cum ne vedea, cum ne zicea:

  • “Iar aţi venit, pinguinilor?”

De atunci aşa ne-a rămas numele. Ajunseseră, la un moment dat, să ne plângă doamnele de acolo nouă, de milă, mai ales când au aflat că şi noi stăm tot acolo, în spital, nu mai mergem acasă.

  • “Vai, vai, ce greu e de voi, să staţi voi aşa îmbrăcaţi.”

Şi după astea 2 săptămâni petrecute în spital unde aţi mers, că aţi intrat la izolare, nu?

Da, ne-au scos pe toţi din spital, ne-au urcat într-un autobuz şi ne-au dus la un hotel din apropiere. Abia acum stăm izolate, fiecare în camera ei. Până acum am stat la grămadă. Dacă vreuna dintre noi a ieşit pozitivă la primul test şi noi până acum am stat laolaltă, numai Dumnezeu ne apără să nu fim toate pozitive.

Cum te simţi acum, ieşită din spital?

Încă suntem toţi speriaţi. Suntem speriaţi nu de boală, ci că dacă ieşim pozitivi ne întoarcem direct în spital, de această dată în calitate de pacienţi. Pe mine nu boala mă sperie, ci faptul că s-ar putea speria maică-mea prea tare, că s-ar putea bulversa Dan prea tare.

Grijile tale mari par să fie legate, de fapt, de cei dragi ţie, nu de tine.

De ei, da, pentru că ei vor amplifica ce se întâmplă. Oamenii din afară asta fac, amplifică totul. Când eşti acolo, cu boala, o iei ca pe ceva dat – ştii că îţi iei medicamentele, ştii ce ai de făcut, ce trebuie să respecţi, cum se face testul ăla. Nici testul în sine nu e plăcut, ca să fim sinceri, dar asta e.

După mine ar fi minunat dacă s-ar testa lumea în masă pentru că e important să ştim câţi am făcut deja boala. Pe mine nu mă duce capul cum am putea scăpa din asta dacă virusul e aşa de contagios. Să scăpăm neinfectaţi, zic, nu cum să scăpăm din asta, că vom scăpa şi cei care fac forme uşoare vor lua poate doar nişte Paracetamol. Ideea e să ştim, pentru că psihic e cel mai greu, frica asta continuă. Nu cred că e vreunul zen, numai dacă e inconştient sau sărac cu Duhul.

Spune-mi ce vrei să faci după astea 2 săptămâni de izolare.

Uf, aici e altă problemă. Mie dacă îmi ies 2 teste negative, să zic, nu văd logica pentru care să mai rămân închisă aici. Eu aş vrea să mă duc acasă, să mă izolez acolo, că am condiţii.

Eu am venit aici şi din solidaritate cu colegii mei. Suntem în asta împreună. M-aş fi simţit ca o trădătoare să plec de lângă ei în momentele astea. Dar ca mine mai sunt şi alţii: nu avem copii mici sau nu avem copii deloc, nu avem bătrâni în casă, avem spaţiu să ne izolăm în casă, poate s-o găsi o cale să ajungem şi noi de Paşte acasă dacă suntem bine.

Vreau să ajung acasă, să îl văd pe Dan, să stau cu câinele meu.

Adina Terteci

Cu copilul meu oricum nu pot să stau, că el e la Cluj şi oricum de el n-aş fi vrut să mă apropii. Şi aşa stau să mă gândesc dacă nu i-am dus deja virusul înainte de toate astea.

Înainte să ia amploare cazurile, noi am avut atunci o pacientă cu simptome altfel. Am lucrat atâţia ani la pneumoftiziologie, ştiu cum arată o pneumonie. Ea nu a fost atunci testată, dar după aia au început să se îmbolnăvească oameni din secţie, apoi s-a îmbolnăvit familia ei. Dând un pic filmul înapoi ne-am gândit că poate am trecut şi noi atunci prin boală, uşor, fără să ne dăm seama. Mai toţi am avut nişte simptome deosebite, mai toţi am luat atunci ceva medicaţie pentru răceală. Şi poate i-am dus şi lui atunci virusul şi acum e bine.

D-aia tot spun că îmi doresc o dozare de anticorpi, nu doar pentru mine, pentru oricine. Că atunci ştii exact unde şi cum stai. E o rază de speranţă, iar acum omul are nevoie de speranţă, de încredere.

Ce se întâmplă după perioada asta de izolare?

Păi, o să ne întoarcem la muncă. D-aia ne dorim noi atât de mult să ajungem acasă. Eu îţi zic sincer că nu ştiu cum aş rezista psihic să intru într-o altă tură de 14 zile urmată de alte 14 zile de izolare fără să ajung şi pe acasă.

Dar n-am cum să nu mă gândesc şi la pacienţi. Îmi doresc să scadă numărul de cazuri, dar dacă oamenii nu înţeleg să se distanţeze social nu o să se întâmple asta. Cred, în primul rând, că ar trebui izolaţi bătrânii şi persoanele cu probleme de sănătate, dar să li se asigure toate cele necesare. Şi cred că populaţia activă, sănătoasă, ar trebui uşor-uşor să se întoarcă la treabă, dar cu respectarea normelor. La un moment dat vom ajunge să trăim şi cu virusul ăsta cum trăim cu multe alte virusuri, dar până atunci trebuie să respectăm nişte reguli.

Sistemul ăsta al nostru sanitar… şi nu doar al nostru, nimeni nu e pregătit să se îmbolnăvească în masă, jumătate de oraş. Unde-i bagi pe toţi? Cum îi tratezi? Cum le faci analizele tuturor? Unde le prelucrezi? E nevoie clară de distanţare. Trebuie să facem toţi ceva ca să fie bine până la urmă.

Uite, mie mi se pare atât de dezamăgitor că atâţia medici s-au retras. Ei ar trebui să fie exemplu pentru noi. Te uiţi la amărâtele de infirmiere de care nu vorbeşte nimeni. Erau bolnavi de COVID care făceau pe ei că erau bolnavi cu multe, multe patologii, iar fetele astea nu se dădeau la o parte, nici nu se gândeau la asta. Îi schimbau, îi spălau. Ele vin în contact mult mai mult cu bolnavii decât un medic care poate vine, îți zice ce să-i dai şi pleacă.

De aici a venit şi întrebarea mea de mai devreme, dacă te-ai gândit să nu mergi la spital. Tocmai pe cei care şi-au dat demisia îi aveam în cap.

Ţi-am spus că mi-a fost şi îmi este frică, dar nu m-am gândit niciodată serios să nu merg la spital. Dar tocmai din cauza lor nici n-o să mai pot fi vreodată aşa supusă cum am fost până acum. Nu cred că o să mai acceptăm vreodată, eu sau colegele mele, să le facem treaba unora ca ei. Că în sistemul românesc cam aşa era obişnuinţa, asistenta să facă şi treaba doctorului. Acum, în ultima perioadă, nu se mai întâmplă asta. Fiecare ar trebui să lucreze ceea ce trebuie, după fişa postului. Nu poţi să taci la nesfârşit. Nu poţi să laşi oamenii care au putere să te vândă, să te oferteze şi să te folosească de parcă eşti angajatul lor personal.

Acum, nu sunt toţi în aceeaşi oală, nu vreau să spun asta. Sunt şi medici dedicaţi şi tocmai ei ar trebui să facă ceva şi să nu se asocieze cu laşii pentru că vor fi băgaţi toţi în aceeaşi tagmă. La noi, la asistente, sunt mult mai puţine cele care s-au dat deoparte. Mie, nu ştiu, mi-ar fi fost ruşine să mai dau ochii cu colegii mei dacă nu veneam.

Te-a încurajat în vreun fel soţul tău înainte să pleci?

Întotdeauna. El mereu mă încurajează. Mi-a spus clar: “Sunt alături de tine orice decizi.” Astea sunt vorbele lui.

Adina şi Dan Terteci

E important ca omul de lângă tine să te susţină.

Da. Şi el o face mai mereu. Mă critică doar atunci când mă mai apucă pe mine unele răutăţi gratuite. Noi, femeile, mai avem tendinţa să-i mai judecăm pe alţii, să mai bârfim şi lui nu-i plac treburile astea şi atunci mă critică. Dar în momentele esenţiale întotdeauna mă susţine. Nici nu-mi bat capul să mă gândesc că ar putea fi altfel, e o chestie implicită.

Cum v-aţi cunoscut voi?

Ne-am întâlnit în Petroşani. Eu lucram în Valea Jiului, el era reporter atunci la Antena 1 şi venise acolo să facă un reportaj. M-a văzut, a încercat să intre în vorbă cu mine, până la urmă i-am dat ID-ul de messenger. Eu nu mă gândeam că va fi ceva, dar când am văzut cum îmi scrie, m-a impresionat. Nu ce scrie, cum scrie. Era primul bărbat pe care îl întâlneam şi scria corect gramatical. Aşa m-a cucerit iniţial. Şi scria şi frumos, şi mult. Apoi am început să vorbim la telefon şi aşa s-a legat totul. Apoi a început să facă naveta Deva-Vulcan. Făcea zilnic 200 şi ceva de kilometri, dus-întors.

Şi cât timp a făcut asta?

Ceda şi el nervos, aşa că după o lună m-a cerut de nevastă. Bine, era să ne despărţim înainte. La un moment dat a venit la mine la muncă. Venise la o conferinţă de presă în Petroşani şi a venit şi pe la mine. Era şi o infirmieră în vârstă, în pragul pensiei şi după ce pleacă Dan îmi zice: “Vai, ce ruşine! Să vină prietenul tău prima dată la tine la muncă şi să nu aducă o floare.” Şi eu m-am enervat. El m-a sunat când a intrat în Deva şi eu i-am zis să nu mă mai caute niciodată. A întors maşina şi la miezul nopţii era în faţa blocului în care stăteam şi mă suna încontinuu. Am ieşit afară, am vorbit şi a doua zi, pe la 10, m-a sunat iar şi mi-a zis să ies până afară. Mi-a părut rău. Mi-am dat seama că s-a întors. I-am zis la ce apartament stau, că el nu fusese până atunci la mine, şi când am deschis uşa nu-l vedeam de buchetul imens de flori pe care îl ţinea în braţe.

Adina şi Dan Terteci

Am fost plecaţi de vreo 2 ori în nişte vacanţe, apoi m-a întrebat dacă nu vreau să vin la Deva. Eu am zis da, dar ştiam că o să dureze, că nu se fac transferuri. În câteva zile eram la Deva. Eu, care sunt una dintre persoanele cel mai greu de urnit din lume, nu ştiu cum de am luat o hotărâre aşa bruscă, definitivă şi irevocabilă. Mie nici în concediu nu-mi place să plec, darămite să mă mut în alt oraş. Eu sunt legată de casă.

Ai vrea să le spui ceva oamenilor legat de perioada asta grea?

Aş vrea să ştie că dacă am trecut eu prin asta, iar eu sunt o persoană care mă adaptez foarte greu la schimbări, poate oricine. Poţi să ieşi pozitiv din asta. Trebuie să respecţi dumnezeieşte ce-ţi spun medicii, să nu te abaţi sub nicio formă de la ce spun ei şi să fii sigur că o să fie bine. Şi să faci tot ce-ţi stă în putinţă să-i protejezi pe cei din jur.

Aşa cum spunea şi Adina, uneori este mai greu pentru cei din afară. Dan Terteci şi-a privit soţia plecând la spital şi acum aşteaptă să se întoarcă. Nu are de unde să ştie însă cât va mai dura totul.

Cum a fost când ai aflat că Adina pleacă pentru o lună de acasă?

Şocul n-a fost prea mare că după ce a început nebunia, când a început să se răspândească virusul în România, la un moment dat am văzut-o că îşi pregătea valiza. Am şi întrebat-o: “Dar pleci undeva?” “Nu încă, dar cred că o să vină momentul când o să plec.” O să fie nebunie la spital, o să avem mult de lucru, probabil o să ne carantineze. Erau doar câteva cazuri atunci şi i-am zis asta. Ea mi-a zis: “Lasă, că o să vezi!”

Adina Terteci

La un moment dat, duminica ea era schimbul 2: intra la 17 şi ieşea la 23. La 23.07 m-a sunat de pe drum că a plecat de la spital şi că vine acasă, iar în urma ei s-a închis spitalul, a intrat în carantină. Îţi mărturisesc că în clipa aia am avut o bucurie, m-am gândit că a scăpat nevastă-mea. Aşa e omul, egoist, se gândeşte la el. Bucuria a durat până luni după-amiază când s-a aflat că se închide Oncologia şi că au nevoie de personal, să înlocuiască fetele care intră în carantină sau pe tratament.

Eu, ca să fiu sincer, cochetam deja cu ideea că poate ea va rămâne acasă. Mi-a zis să-mi iau gândul că acolo sunt oameni care au nevoie de ajutor. Şi mi-a dat un argument imbatabil: “Când ai fost operat acum un an şi jumătate cum te-ai fi simţit dacă asistentele de la ATI ar fi plecat acasă, că nu mai vor să lucreze?” Am înghiţit în sec şi am înţeles că punctul ei de vedere era mult mai ancorat în realitate decât al meu.

Ce i-ai spus când a plecat?

N-am spus mare lucru. Când e vorba despre mine şi despre familia mea am impresia că sunt bătut în cap. Dacă trebuie să rezolv problema cuiva, lupt până-n pânzele albe, dar când e vorba despre mine parcă am o piatră de moară legată de picioare. Aşa se întâmplă şi în familie. Când apar situaţii din astea, nu ştiu ce să spun. Mi se goleşte mintea şi gata. Mi se pare că orice aş spune este lipsit de sens.

Ai spus însă pe Facebook.

Acolo au fost nişte răbufniri pentru că, nici nu ştiu dacă e bine să spun, dar nici nu mă mai interesează, medicii au înţeles că trebuie să trimită asistentele în condiţiile alea de început, să îngrijească bolnavii pentru că asta e menirea lor până la urmă, dar aceiaşi medici au refuzat să se prezinte la lucru din cauza condiţiilor improprii. Atunci când vezi această dublă măsură – semnezi fără probleme pentru plecarea asistentelor în spital, dar când e vorba de tine, dispari – mi s-a părut o trădare, considerând ei – poate greşesc şi sper să fie aşa – că vieţile lor sunt mai importante decât ale asistenţilor medicali sau ale infirmierilor.

Cam toate postările tale referitoare la Adina răspândesc multă iubire şi recunoştinţă. Povesteşte-mi, te rog, cum ai cunoscut-o.

Lucram în presă atunci şi am ajuns prin Valea Jiului, cu treabă. Am văzut-o, am intrat în vorbă, am fost tratat cu indiferenţă. Nu am dat prea mari şanse relaţiei noastre deşi eu am luptat pentru ea şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a luminat mintea. Dar atunci nu mă gândeam că o să am succes.

De ce?

Pentru că mi se părea o tipă mult prea bună pentru mine. Nici măcar eu nu m-aş fi văzut atât de norocos.

Şi totuşi ai făcut nişte gesturi romantice care au convins-o.

Cumva trebuia să compensez diferenţa dintre noi, iar ea merită cu prisosinţă. Fiecare lucru, fiecare gest, fiecare sentiment pe care l-am pus în relaţia asta, ea îl merită.

Mi se pare că vorbeşti despre ea, după atâta vreme, ca şi cum abia v-aţi fi cunoscut.

Asta mă enervează şi pe mine câteodată. Exact ăsta e şi sentimentul meu, parcă am cunoscut-o acum un an cel mult. Acum, nu te gândi că e o iubire din aia siropoasă. Avem şi noi conflictele, contradicţiile noastre, dar am construit împreună un mod foarte fain de a le gestiona. Nu ne culcăm seara fără să le şi rezolvăm.

Să înţeleg că nu e loc de orgolii.

Nu cred că mai e vreun rost cu aceste orgolii. O să ajungem cu toţii la vârsta la care descoperim că, de fapt, orgoliile nu sunt decât reziduuri sentimentale de care e bine să ne debarasăm. Consumăm energie aiurea în loc să o folosim ca să construim lucruri faine. Îţi zice unu că eşti prost sau urât, iar tu admiţi că eşti prost sau urât. Cu ce s-a schimbat acum lumea ta sau a mea? Dar dacă ne oferim suport, sprijin, ajutor în proiecte comune, utile tuturor, cred că abia atunci putem să discutăm despre cât de faină e viaţa.

Adina şi Dan Terteci

Acum, dacă tot ai vorbit de proiecte comune, ştiu că ai fost implicat în multe proiecte mai mult sau mai puţin caritabile, în care ai încercat să ajuţi sau doar să scoţi în faţă oameni care au făcut lucruri importante. De unde au pornit toate? De ce?

Eu am lucrat multă vreme în presă şi de câte ori mă întâlneam fie cu politicieni, fie cu funcţionari, îmi dădeam seama că mulţi dintre cei ajunşi pe câte un scaun uită de ce au ajuns acolo şi că ar trebui să facă lucruri utile societăţii. Apoi am lucrat în presă şi am avut limite în abordarea unor subiecte. Trebuia să ţin cont de o anumită politică editorială, de interesele patronului, ale vreunui politician care plătea sau nu spaţiu publicitar. La un moment dat aceste limitări mi-au fost de ajuns. Sigur că există riscul să fii considerat ipocrit. Până acum ai fost într-un fel, acum eşti altfel. Există acest risc pentru că oamenii judecă prin prisma propriilor sisteme de valori, dar eu prefer să văd astfel de schimbări, mai ales când ele sunt benefice.

Revenind, într-o discuţie cu un jurnalist, îi spuneam că nu înţeleg de ce promovăm atâţia oameni falşi, atâtea non-valori când sunt atâţia oameni pe care să îi preţuim. Trecem pe stradă pe lângă oameni valoroşi, pe lângă nişte premianţi fără premii pe care ar trebui să îi omagiem, să îi sărbătorim noi, societatea, nu autorităţile.

Pe atunci eu plecasem din presă şi eram şeful de cabinet al Prefectului. Şi atunci m-am hotărât să fac ce gândeam, am zis că o să invit lumea să îi mulţumim câte unui om pe care cred că trebuie să-l cunoaştem cât mai mulţi. Am început lucrul ăsta în 2014 şi, în fiecare sâmbătă, invitam un om în centrul Devei pentru a ne întâlni cu el, a-l cunoaşte şi a-i spune mulţumesc.

Sâmbătă de sâmbătă, timp de 5 ani de zile, oamenii se strângeau şi îi ofeream omului respectiv o diplomă pe care semnam toţi cei prezenţi – pentru că asta era ideea, ca premiul să fie un semn de respect al comunităţii – iar diploma nu purta antetul vreunei organizaţii. Am fost 3-4 bezmetici care am zis: “Hai să scoatem lumea în stradă.” Am zis că oamenii ies în stradă şi fără să revendice ceva sau, dacă vreţi, să revendice bunul simţ şi meritocraţia. Iar campania asta a avut, timp de 5 ani de zile, buget de 0 lei.

Ce răspuns ai primit de la oameni? Şi nu mă refer la cei premiaţi, ci la ceilalţi.

Aici trăiesc o amărăciune pentru că proiectul ăsta, Premianţii fără premii, a fost folosit ca armă de atac. Prima dată s-a spus că fac asta ca să îi fac campanie electorală Prefectului al cărui şef de cabinet eram. Apoi îi făceam campanie fostului meu şef din presă, care ar fi vrut să candideze la Primărie. După ăia îmi făceam mie campanie pentru că aş fi vrut eu să candidez. De la o săptămână la alta apărea altceva.

Şi cum rezistai la toate acuzaţiile astea?

Greu, foarte greu. Dacă nu era Adina capotam emoţional la un moment dat. Au fost multe seri, nopţi când mă culcam plângând, la propriu şi nu înţelegeam de ce, dacă oferi societăţii tot ce crezi tu că e mai bun din suflet, trebuie să primeşti din partea societăţii tot ce are ea mai urât.

Şi ai aflat între timp?

Nu, n-am aflat. Nici nu mă mai interesează. Atât pot ei. Dacă ei atâta pot, atât oferă. O găleată goală nu are cum să-ţi ofere apă, n-are cum să-ţi astâmpere setea.

Dar trebuie să recunosc că, în acelaşi timp, au fost şi mulţi oameni care au răspuns foarte frumos acestei iniţiative. Şi eu tot sper să îl pot relua, să ajung la pensie şi să pot spune că uite, sunt 15-20 de ani de când se face acest proiect, de când oamenii ies din case în fiecare sâmbătă să le mulţumească unor altor oameni pe care îi preţuiesc.

Aş vrea să ne întoarcem puţin în timp. Tu ai terminat Dreptul, dar ai făcut jurnalism. De ce această schimbare?

Eu am dat la Drept pentru că aşa a vrut tata. Prima dată am dat la Drept în `88, dar eu visam să mă fac actor de comedie. Mi se părea că a fi pe scenă şi a-i face pe oameni să râdă, mai ales în contextul epocii de dinainte de `89, când râsul era printre puţinele tratamente sufleteşti, ar fi o chestie super faină. M-a bătut tata cu o centură şi mi-a zis să nu mă fac actor, că ăia sunt curvari, beţivi şi că trebuie să mă fac avocat, judecător sau procuror. M-am dus să dau examen, am intrat în sală şi după 10 minute am ieşit. Evident că am picat şi am plecat în Armată.

Între timp a venit Revoluţia, mai târziu s-a înfiinţat Universitatea Ecologică. M-am dus acolo şi am dat examen. Mi se părea o super chestie să dai examen pe baza unui test de inteligenţă. Am intrat, am şi terminat, dar în timpul facultăţii nişte colegi de-ai mei lucrau la un cotidian şi i-am întrebat ce fac ei acolo.

  •  Scriem.
  • Şi luaţi şi bani pentru asta?
  •  Da.

M-am dus şi m-au luat în probă. Aşa am început.

Şi la Deva cum ai ajuns?

Am divorţat după 15 ani de căsnicie, după o perioadă în care ne-am dat seama că nu era nimic din ceea ce ne doream. Atunci am spus că eu plec, i-am spus fostei soţii să rămână acolo cu fata, ca să aibă copilul un acoperiş deasupra capului şi eu am luat viaţa de la zero.

Am venit la Deva cu o sacoşă în care aveam 2 pulovere, o pereche de pantaloni şi o geacă şi mi-am început viaţa aici. Aveam un prieten la care am venit şi a doua zi m-am întâlnit cu o fostă colegă, cu Cora Muntean. Ea m-a întrebat dacă nu vreau să fiu redactor şef la un cotidian şi am acceptat.

Şi aici ţi-ai găsit locul, în partea asta de ţară?

Da, e viaţa mai molcomă, mai aşezată.

Ce-ai găsit în Ţinutul Pădurenilor că pari foarte ataşat de zona aceasta?

În primul rând, oamenii. Şi spun asta pentru că de regulă discutăm despre vestigii istorice, arheologice, despre peisaje naturale. Sunt frumoase, dar cel mai valoros tezaur este tezaurul uman. Discutăm de fiecare dată despre cât de importantă este economia, despre valori, dar ce facem cu capitalul uman?

Acolo am găsit oameni. Unul dintre ei mi-a zis ceva într-o iarnă. Era zăpada de vreo 2 metri şi el se chinuia cu un excavator să cureţe un drum. Muncea vreo 2 săptămâni ca să poată curăţa drumul ăla, să poată circula lumea. Şi l-am întrebat cum e viaţa pădurarului în zona aceea.

  • Apoi, dragul meu, să ştii că viaţa noastră e grea, dar nu rea.

Plec de fiecare dată de acolo cu sufletul parcă îmbălsămat, cu o stare de bine.

Dan Terteci

Tu ai scris şi o carte.

Nu pot să spun că am scris o carte. Am scris gânduri pe Facebook, pe blog de-a lungul timpului şi la un moment dat m-am gândit să le strâng într-un volum. Le-am luat de acolo, le-am pus unul lângă altul şi a ieşit aşa, o carte: Gânduri. Eram într-o perioadă mai zbuciumată sufleteşte şi am zis să le iau şi să le pun la un loc.

Şi ce-ai simţit când le-ai văzut printate?

Ce să-ţi spun? Eu, atunci, n-aveam bani nici de pâine când m-am dus să dau cartea la tipar. Am un prieten care mă mai ajuta cu diplomele de la Premianţii fără premii, mi le făcea gratis la el, la tipografie şi l-am rugat să îmi facă cartea şi să o plătesc în 30-60 de zile. I-am zis că nu am bani pe moment, că există riscul să nu am nici peste o lună, dar că o să găsesc eu o variantă să le-o plătesc. M-a dus la şefa lui, am vorbit cu ea. Ei nu şi-au pus nicio clipă problema că nu o să le plătesc, ştiau că sunt om serios.

În aceeaşi zi cu lansarea mea mai era una, aşa că le-am zis oamenilor să meargă la cealaltă. M-am trezit însă cu sala plină, vreo 250 de oameni. Cu cărţile vândute atunci am plătit datoria la editură şi am mai rămas cu vreo 600-700 de lei pe care i-am mâncat şi i-am băut în seara aia, cu prietenii. Restul cărţilor le-am dat în cadrul unei acţiuni – am spus aşa: dacă vii cu alimente de bază pentru Leprozeria de la Tichileşti primeşti o carte la schimb. Am strâns făină, zahăr, ulei şi le-am dus acolo.

Ne întoarcem puţin în prezent şi vreau să aflu cum te simţi tu acum, când Adina e plecată atâta vreme, e ziua ta, vine Paştele. Cum resimţi perioada asta?

Aş vrea să-ţi spun că am un plan de management al situaţiei, dar te-aş minţi teribil. Trăiesc de la o zi la alta, planurile mele se întind pe maximum 4 ore, mă bucur când vorbesc cu Adina, mă duc acasă, mă bucur de câine, lucrez în grădină cât pot şi-mi ţin mintea ocupată şi aştept să treacă perioada asta, să meargă acasă tot personalul medical sănătos, să scăpăm de nenorocirea asta, să se bucure toate familiile de reîntregire şi de regăsire.

Adina şi Dan Terteci

Dar îmi mai doresc ceva. Îmi doresc ca noi, oamenii, să nu mai uităm mizeriile pe care le trăim din partea unora şi invit lumea la neuitare. Cu armele care ne stau în mâini, armele democraţiei, ale bunului simţ, să facem tot ce ţine de noi pentru a trimite la colţul istoriei oamenii care ne-au adus aici. Şi aici nu mă refer doar la politicieni, ci şi la jurnalişti, la oamenii de afaceri care i-au susţinut şi pe unii şi pe alţii pentru a-şi atinge tot felul de scopuri mizere, mă refer la hoţii din sistemul de sănătate publică, la hoţii din sistemul public, la toţi. Am ajuns astăzi să ne uităm cu disperare şi să cerem ajutor unii de la alţii uitând cât s-a furat în ţara asta, cât am furat noi toţi, fie că am furat o foaie de hârtie, un pix, o idee, un gând.

Vorbeam la un moment dat cu un tip foarte inteligent şi ziceam că fiecare popor are o chestie cu care să se mândrească. L-am întrebat cu ce ne mândrim noi, românii. S-a uitat la mine şi mi-a zis: „cu faptul că am rezistat”.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO